Exclusiv Q Magazine. În culisele „Fantomei” de la ONB cu creatorii ei, Irina Baianț, Daniel Jinga și Răzvan Dincă

„Fantoma de la Operă” a avut premiera la 31 martie, pe scena Operei Naționale București. De atunci și până acum au avut loc sau sunt programate opt reprezentații, toate jucate cu casa închisă. Bilete s-au vândut în prima oră de la punerea în vânzare. Nu s-a mai întâmplat în istoria Operei București un asemenea fenomen. Irina Baianț, care a interpretat-o pe Christine, Daniel Jinga, care a dirijat orchestra, și Răzvan Dincă, regizorul musicalului, au povestit, în exclusivitate pentru Q Magazine, ce nu au văzut spectatorii din sală.

• Un oficial american acuză: Europa nu vrea să protejeze consumatorii, vrea să controleze cine e credibil pe X
• La arme, soldați: Nicușor Dan trimite statul român pe TikTok să combată dezinformarea
• Miruță, învins de CNAIR la Curtea de Apel București
• Joe Biden a dat în judecată Departamentul de Justiție al SUA
• Patria Prima a făcut plângere penală, în baza Legii Vexler, împotriva Asociației Dexonline care a promovat online transformarea cuvântului „CREȘTIN” în „CRETIN”

DANIEL JINGA: ACEASTĂ CAPODOPERĂ M-A PUS ÎN POSTURA DE A UTILIZA APROAPE TOT CE AM ÎNVĂȚAT ȘI PRACTICAT CA MUZICIAN

Se spune că ce nu ne omoară ne întărește. Cam acesta ar fi rezumatul experienței „Fantoma de la Operă” pentru managerul din mine.  Nici nu mi-ar plăcea să vorbesc mai mult despre asta. A fost un chin. Pentru că este cea mai grea și riscantă producție din lume (iar managerul răspunde pentru tot), pentru că au fost mulți bani în joc, pentru că a fost timp scurt, pentru că este despre import de know-how, efecte speciale, mijloace scenotehnice de sec XXI.  

Dar, nu în ultimul rând, „Fantoma” a fost  despre întâlnirea (în calitate de manager) și reîntâlnirea (în calitate de dirijor), cu un regizor obsedat de perfecțiune (n.r. Răzvan Ioan Dincă), atent la fiecare detaliu, hiper-sensibil și creativ, un regizor căruia abia acum îi pot mulțumi că a avut determinarea de a forța la maxim limitele fizice și psihice ale artiștilor și ale tehnicienilor, pentru ca, în final, să rezulte o realizare pe care o consider istorică, o producție despre care cu siguranță se va vorbi mulți ani de acum înainte.

Dar, nu numai limitele artiștilor au fost sondate de regizorul Răzvan Ioan Dincă, ci și acelea ale managerului Daniel Jinga. Da… ceea ce nu te omoară te întărește.

O instituție și o echipă capabile să monteze o asemenea producție și-au dat, așadar, examenul de maturitate, și cred că aceasta este de fapt marea victorie pe care managerul din mine a repurtat-o în bătălia „Fantomei”. 

În final, voi vorbi pe scurt despre „Fantomă” din punct de vedere muzical, în calitate de dirijor. 

Am plecat la acest drum fără preconcepția asupra inferiorității genului musical în fața operei – prima donna assoluta a artei lirice. Aveam „în mână”, cum se spune, și alte întâlniri cu musicalul, întâlniri ce mi-au arătat că viteza cu care ne grăbim să judecăm înainte de a cunoaște temeinic este proporțională cu nivelul de ignoranță, naivitate, prostie. Revenind, întâlnirea cu partitura „Fantomei” mi-a revelat o scriitură complexă, plecând de la crossover și ajungând până la eterofonie, cluster, polimodalism sau polifonie suprastructurală. Alături de toate acestea, momentele de teatru în teatru, operă în musical, citate stilistice utilizate pentru a crea edificii sonore muzeale, folosirea formelor deschise și a dinamicii compensatorii ca mod de autogerminare sonoră, au avut darul de a-mi aduce una dintre cele mai frumoase bucurii profesionale pe care le-am trăit până în acest moment.

Nu vreau să fiu patetic, nici exagerat sau exaltat, dar aș putea spune acum, la rece, după ce s-au stins ecourile premierei, că această capodoperă m-a pus în postura de a utiliza aproape tot ce am învățat și practicat ca muzician, de la renaștere, baroc, până la pop simfonic sau sonoritățile avangardiste ale muzicii contemporane.  Și, dincolo de toate acestea, lucruri văzute, le-aș pomeni pe cele nevăzute… partitura ne-a arătat că are propria ei viață, respiră, pulsează, are ethosul și demonul ei.

Realizez acum însă că între manager și dirijor, îl prefer pe cel din urmă. Dar este firesc, nu? Pentru că arta dirijorală reprezintă leadership-ul și management-ul duse în spațiul eteric al excelenței.

De ce „Fantoma de la Operă“ la Operă? Pentru că este despre noi, pentru că acțiunea se petrece în operă, pentru că din asta învățăm atât noi cât și publicul, pentru că, în felul acesta, câștigăm noi categorii de public, pentru că ne perfecționăm în artele spectacolului, pentru că ne place, pentru că vă place.

IRINA BAIANȚ: DUPĂ ASTA, POT SPUNE CĂ SUNT PREGĂTITĂ SĂ FAC ORICE!

„Fantoma de la Operă”  este titlul care m-a bântuit din 2015 până acum și probabil o va mai face multă vreme. Primul meu contact direct cu musicalul s-a întâmplat prin acest titlu. Am fost chemată să dau audiție și nu aveam nicio așteptare. Știam musicalul, dar nu credeam că se va putea „infiltra” în mine într-o asemenea manieră.

Mereu am fost diferită și am avut o altă abordare asupra cântului, dorind să redau altfel dimensiunile atât de naturale și de dulci pe frazele belcanto-ului atât de controversat. Toată viața am lucrat la sunet! Chiar râdeam cu o prietenă într-o zi, care mă întreba: Cum poți, după atâția ani, să mai petreci atât timp în căutarea unui sunet pe care îl vrei într-un anumit fel? Cum mai ai răbdare? Cred că despre asta e vorba când ești pasionat de ceva, timpul nu trece peste tine, ci prin tine.

Știam că în mine este o imagine auditivă aparte și mi-am dorit să o pot reda. Aceasta a  fost etapa musicalului în viața mea. A făcut ca toată strălucirea și lirismul studiat și căpătat tehnic să îmbrace haina emoției și a dulceții șoaptei, în cânt. De atunci, am știut că aceasta va fi maniera mea de cânt și chiar dacă va naște discuții sau controverse, este parte din mine ca spirit, viziune și esență sufletească.
Au trecut ani buni de la încetarea primei versiuni de spectacol a „Fantomei de la Operă” și aproape îmi pierdusem speranța că va mai putea face vreodată parte din viața mea de scenă. Cu toate acestea, am păstrat o lumânare pe care nu am aprins-o niciodată, pe care am cumpărat-o chiar din Opera Garnier, ultima din seria ei, dedicată și inscripționată cu „Fantoma”, pe care probabil Universul știa mai bine decât mine de ce m-a făcut să nu o aprind între timp, vreodată.

„Fantoma” din 2023 este un spectacol dens, cu multă profunzime, emoție, trăire, sacrificii și lacrimi. Exact așa a fost încă din prima zi de la întâlnirea inițială pe care regizorul a stabilit-o într-un cadru absolut ieșit din comun, pe ultimul pod suspendat din culisele operei, printre ștăngi și scări interioare, la lumina lumânărilor, exact acolo unde își petrecea viața Fantoma, în intestinele Operei Naționale București.

Au urmat seri de lectură în săli la fel de neconvenționale, unde trăiam emoții și descopeream dimensiuni pe care nu le-am cuprins vreodată în vechea montare.

Și… a început nebunia! Repetiții muzicale, ansambluri, balet, coregrafie, construirea scenelor, arta actoricească, probe de costume, schimbări rapide, decoruri grandioase, luminile, elementele tehnice de scenă, o muncă ce părea interminabilă dar care ne fascina pe toți.

Am râs, am plâns, am găsit resurse pe care nu le gândea niciunul dintre noi ca făcând parte din stocul capacității noastre de a exista și, fără să realizăm, am croit un imperiu. Am fost o echipă unită care a tras cu entuziasm la aceeași cârmă și, deși au fost multe momente care ne-au îngenunchiat, am acceptat schimbarea și ne-am adaptat perfect: ca un organism ce luptă să se nască.

S-a repetat asiduu timp de două luni. Pentru unii poate părea mult, pentru alții puțin, eu am simțit că a fost un record. 12 ore pe zi de continuă concentrare și spirit creativ. După asta, pot spune că sunt pregătită să fac orice!

Am avut momente când ajungeam acasă și începeam să plâng. Fie de oboseală, de consum interior, de intensitatea superbă pe care o trăiam, de bucurie că se făcea lumină și se legau scenele, de neputință acolo unde nu înțelesesem ce am de făcut pentru a fi autentică.

S-a muncit pe brânci. Cei care au văzut spectacolul probabil s-au gândit ca e atât de natural, frumos și plăcut ce vad și aud încât sigur e foarte ușor. Nici măcar un fir de praf nu gravitează întâmplător în acest spectacol. Totul este calculat la milimetru. Știți ce nu e? Trăirea! Aici am umplut fiecare dintre noi spațiul cu ceea ce suntem. Și asta face ca „Fantoma de la Operă” să fie cel mai tulburător și fascinant spectacol de pe o scenă de specialitate din România.

Nu am terminat de povestit încă dar mă voi opri pentru că sper ca de fiecare dată când voi fi întrebată despre această producție să am ocazia să spun ceva ce nu am mai spus până atunci, iar dumneavoastră vă mulțumesc pentru că ați îngăduit să fiți prima persoană căreia mi-am deschis sufletul și în fața căreia am descărcat puțin din acest punct de evoluție a vieții mele!

RĂZVAN DINCĂ: ACEST SPECTACOL ESTE CONTAGIOS, HIPNOTIC

S-au montat deja câteva reprezentații ale „Fantomei” dumneavoastră, mă rog, regizată de dumneavoastră, pe scena ONB. A fost așa cum ați sperat?

Sincer, modelul meu este acela de a nu lăsa lucrurile la întâmplare.

Am încercat să îndeplinim tot ceea ce ne-am propus în realizarea acestui spectacol. Și să o facem cât mai profesionist cu putință și cât mai elaborat în ceea ce privește realizarea de ansamblu, dar mai ales cea de detaliu.

Atenția la detaliu a constituit un anume tip de preocupare ce, în genere, consumă multe resurse: timp, bani, resursă umană, resursă mentală.

Cu cât intri în bucătăria internă a acestui spectacol, cu atât îți dai seama de complexitatea sa și de cât este de important să construiești spectacolul realizând un echilibru între viziunea proprie și standardul consacrat.

„Fantoma” este un musical care s-a jucat pe Broadway și pe West End timp de 35 de ani, în fiecare zi, în forma pe care noi am montat-o la Opera Română. Dacă reușești să o transpui cât mai fidel, cu atât ești mai aproape de succes.

Scopul și speranța noastră au fost ca publicul să detecteze intuitiv și să aprecieze această atenție, determinând, astfel, receptarea spectacolului și prin prisma imaginii de ansamblu, dar și prin observarea unor detalii ce uneori se materializează extrem de fin.

În acest context, pot spune că a fost cum am sperat.

Spectacolul a mai fost montat cândva la Teatrul de Operetă. Ce e diferit acum?

Totul. Faptul că discutăm despre un titlu care are în componență o partitură și un text nu înseamnă, în nici un fel, că sunt asemănătoare. E ca și cum ai spune că „Hamlet” sau „O scrisoare pierdută”, montate de alți regizori, la distanță în timp și spațiu, ar avea vreun motiv să fie asemănătoare.

Sigur că temele recurente rămân, sigur că povestea, la nivelul său de bază, este aceeași. Dar interpretarea noastră este total diferită față de orice altă montare.

Și când mă refer la interpretare, mă refer la tot, la modul în care se construiesc personajele, la accentele puse poveștii de bază, la evidențierea conflictelor, la interpretarea scenografică, coregrafică, actoricească.

Inclusiv interpretarea muzicală este diferită. Povestea spusă de noi este una inedită și teatrală, nu o franciză de tip rețetă a unui musical comercial.

Partea muzicală și partea interpreților au fost, în cazul „Fantomei” de la ONB, tratate simfonic, operistic, cu o formulă întreagă de orchestră care a sunat absolut senzațional, cu nuanțe spectaculoase din punct de vedere muzical. Mai mult, pentru producție a trebuit să fim atenți la tot – decor, costume, stage design, sound design, light design. Toate acestea au fost făcute de oameni profesioniști de un anumit nivel, selectați individual pe baza know-how-ului și track recordului.

Trebuia să mai fi făcut așa ceva în trecut.  În ceea ce privește partea artistică, avem aceeași regulă – trebuia ca regizorul, coregraful, set-designerul, cel care face costumele și decorul să fie, de asemenea, agreaţi și să fie oameni care să aibă o carieră în acest domeniu, pentru a putea îndeplini totul aşa cum trebuie.

Am muncit mult pentru varianta de la Operetă, dar multiplicați cu 100 pentru a putea face un estimat pentru munca de la Operă.  Și, în plus, vă rog să mă credeți: Andrew Lloyd Weber a scris o operă de o complexitate și de o valoare care merită să fie tratată ca o mare operă devenită clasică. Weber este un compozitor genial, care face o muzică stratificată, cu foarte multe profunzimi, un amestec de stiluri, uniformizat într-o formă estetică. Aceasta reușește să se îmbine cu un libret care nu e doar un pretext pentru a face muzică, ci este un libret aproape de teatru, care conține o caracterizare a personajelor extraordinar de profundă. Așa apare acest spectacol, cu mister, cu iubire, care creează fascinație. Este contagios și hipnotic. Te bântuie. Andrew Lloyd Webber a ascuns în partitură și în libret niște lucruri despre comunicarea umană, despre iubire, despre destin artistic și despre cum singura șansă pentru a te salva este să ignori ceea ce este urât și să accepți că frumosul și iubirea salvează totul.

Pe vremea când erați directorul ONB, toate montările de pe această primă scenă lirică a țării, precum și cea de acum, a „Fantomei”, a cărei regie vă aparține, aveau un aspect și o dimensiune occidentală, cum obișnuiesc eu să spun „deloc balcanică”.  E vorba despre o cultură generală, despre școală, despre capacitatea de a imita și prelua tot ce este mai spectaculos pe scenele mari? Despre aspirațiile dumneavoastră profesionale? Despre ce?

Niciodată nu mi-am propus să montez spectacole într-o formă „occidentală”, ca să vă citez. Ceea ce, fac însă, de fiecare dată,  este să reafirm rolul de barometru al societății pe care un regizor îl are sau trebuie să îl aibă.

Nu am cum să ignor că trăiesc într-un anume fel de lume, înconjurat de un anumit tip de societate, că am un orizont pe care îl survolez și că astfel îmi extrag seva inspirațională din tot ceea ce percep sau văd.  

De asemenea, am o perspectivă ce îmi spune că publicului din România îi poți oferi spectacole realizate cu un standard înalt de profesionalism și, că dacă o faci, apreciază, receptează, consumă, gustă.

În plus, în termeni de estetică teatrală, îmi place să observ lumea în latura sa cool, să mă adresez spectatorului de acum, cu mijloacele de expresie ce îl fac să recepteze în mod nemijlocit că spectacolul îi este dedicat. Și, în genere, mă adresez publicului adult, cu educație medie și peste medie, din zona urbană. Demografia și targetarea, acestea mă ajută uneori să „văd” cum fac un spectacol.

Mai este un aspect: sunt genul de persoană care activează în foarte multe direcții, preocupările mele și activitatea mea zilnică abordează o sumedenie de domenii. Asta îmi oferă posibilitatea de a-mi actualiza baza culturală în fiecare clipă. Dacă ești o persoană a timpului tău, spectacolul reflectă asta. Cu bune și cu rele, bineînțeles.

Cât s-a cheltuit pentru „Fantomă”?

Sunt sigur că mult. Depinde, desigur, și ce punct de referință avem când afirmăm asta.

Dar, este imposibil pentru o astfel de montare să cheltuiești mai puțin. Așa cum nu cred în caracterizări de genul: acest spectacol este frumos sau urât (cred că nu există decât spectacol bun sau prost, indiferent de caracterizare de ordin estetic), așa nu pot spune despre un spectacol că este scump sau ieftin.

Comparativ cu ce? Pentru a face o apreciere trebuie să ai un sistem de referință. Dacă vom compara cu un spectacol care are trei schimbări de decoruri sau necesită un număr finit de costume, este scump. Dacă îl comparăm cu o montare similară de la Londra, Berlin, New York sau chiar Viena sau Budapesta, este un spectacol ieftin.

„ÎN FIECARE DINTRE NOI, SPECTATORII,  EXISTĂ O TRAUMĂ”

Personajul „Fantomei”, interpretat de Adrian Nour, deși e la limita dintre demonic și angelic, fascinează cel mai mult. De ce?

Pentru că se produce o exorcizare. Pentru că în el există o luptă între bine și rău. Pentru că el este un antierou. Pentru că în el contrastează mitul lui Pygmalion sau al lui Faust cu puritatea lui Romeo, uneori.

Pentru că în fiecare dintre noi, spectatorii, există o traumă, mai mică sau mai mare, ce ne justifică sau ne determină anumite acțiuni și pentru că, atunci când scăpăm de ea, o exorcizăm, totul doare, dar se produce și eliberarea.

Pentru că în provocarea vieții, măcar o dată suntem puși în situația de ne confrunta cu propria traumă și de a ne vedea cu claritate situația.

Și pentru că el e un actor senzațional, și pentru că muzica e superbă.

Însă personajul care are o complexitate extraordinară, în ceea ce privește stările prin care trece și care necesită o varietate de abilități vocale și interpretative în realizarea rolului, este Christine Daaé.

Iar Irina Baianț face un rol senzațional, înțelegând și dezvoltând personajul în direcțiile explorate de mine, în care este pusă chiar să aleagă între două opțiuni – cea a unei vieți bogate și ușoare, predictibilă și burgheză, versus una contorsionată, grea și cu stres emoțional, în lumea operei și a scenei.

Cei doi fac un cuplu excelent pe scenă și, între ei, pendulează Raoul, carismatic și romantic, suferind și avântat în demersul său de a o aduce în lumea sa pe Christine.

De altfel, Adrian Nour și Irina Baianț au interpretat cele două roluri și acum opt ani, în cealaltă montare.

Într-adevăr, dar, deși sunt aceiași oameni, nu sunt aceleași interpretări. Spunea cineva într-o butadă: „Cei mai diferiți oameni sunt aceleași persoane în etape diferite ale existenței lor”.

Știu că repetițiile au fost un adevărat maraton, pe alocuri cu accese de epuizare psihică și fizică! Mi-au povestit asta chiar Irina Baianț și Daniel Jinga. De ce ați extenuat oamenii?

Cred că este imposibil să faci un spectacol care să conteze cu adevărat, fiind, ca artist, în starea de confort.

Dacă pentru tine nu contează, nu îți testează limitele psihice și, uneori, fizice, de ce ar conta pentru spectator? Ce tipuri de performanță cunoașteți în care nu se încearcă depășirea unor limite? Credeți că actoria sau cântatul sunt activități fizice și psihice nesolicitante?

Vedeți, aici am eu o problemă, tratată, de altfel, și în satira din cadrul spectacolului „Fantoma de la Opera”: sunt persoane care activează în domeniul artistic, dar care nu sunt artiști și care mimează arta și interpretarea, cu scopul de a se evidenția ei, de a întruchipa o formă fără fond, de a ieși în evidență în sens egoist, non-creativ.

Și sunt, pe de altă parte, artiști frământați care caută adâncimea și sensul artei lor, al universului înconjurător și care dau valoare rolului lor și, implicit, lumii noastre. Aceștia, de regulă, au insomnii, scriu și împărtășesc idei în miez de noapte, caută soluții, analizează repetiția anterioară, pun întrebări și niciodată nu sunt mulțumiți pe deplin de ceea ce fac.

Vă las să citiți direct în paginile Q Magazine, apropos de asta, ce povestește artista din rolul principal despre asta!

Ceilalți, dorm lung, au abisul în privire și vorbesc doar despre ei înșiși, având mai multe certitudini decât cărți citite.

V-ați dat prima întâlnire cu actorii spectacolului chiar în podul Operei Garnier, în care se desfășoară o parte a acțiunii. Ați vrut să intrați direct în atmosfera? Povestiți-ne ceea ce noi ceilalți nu am putut vedea!

Am dus, la prima repetiție, actorii în podul Operei Naționale pentru a le transmite un mesaj – vreau ca acest spectacol să conteze în cariera voastră, vreau să vă coste, vreau să înțelegeți că măruntaiele teatrului, spațiile ascunse, inaccesibile, podurile, subsolurile sunt căutările noastre și că numai trecând pe aici vom putea ajunge la strălucire pe scenă. Și că, pentru a găsi locul corect pe scenă, trebuie mai întâi să ai modestia să muncești. Fizic și psihic.

Am vrut să transmit mesajul principal: că laboratorul este unica soluție pentru ca o creație să ajungă la expresia maxim posibilă a individului. Că nu merge să copiezi forme. Și că trebuie să abordezi cu modestie, dar și în profunzime, opera pe care dorești să o transpui.

Imersia în podul Operei, deținător de secrete și depozitar al unor istorii, are o componentă simbolică. Am stat înghesuiți, într-un spațiu mic, lung și îngust, printre cabluri și scripeți, cu un mare hău sub noi care, în capăt, avea scena.

Privirea aceasta de sus a scenei, din alt unghi, proiectarea schițelor cu decorul și costumele peste balustrada de siguranță, apropierea fizică generată de spațiul extrem de limitat dintre noi toți, praful, au creat o stare anume și condiționalitatea aceasta e oarecum specifică și teatrului pe care îl fac eu: încerc să pun interpreții în situații în așa fel încât opțiunile lor să fie expresive, dar limitate, și, din constrângerile acestea, să rezulte precizie și expresie totodată, dând posibilitatea improvizației doar când este absolut necesar și benefic.

„ESTE GREU SĂ GĂSEȘTI UN DIRIJOR CU AUZ ABSOLUT”
 

Colaborați perfect cu dirijorul Daniel Jinga, actual director al ONB. Ce anume vă compatibilizează?

Ne cunoaștem artistic de mulți ani. Am împărtășit succese împreună și avem principii comune despre modul în care trebuie să arate un spectacol.

În plus, este greu să găsești un dirijor cu auz absolut, care să știe să pregătească și voci, dar și orchestre, simultan, și care să aibă capacitatea să imprime soundul dorit spectacolului pe care îl dirijează.

Iar când vorbim despre spectacolul de teatru musical, plaja este și mai variată deoarece aici intervine și o componentă tehnică legată de adăugarea în afara orchestrei a unor efecte, sunete, complexuri de sunete cu ajutorul unor instrumente electronice și a unor device-uri. La toate acestea se adaugă și faptul că dirijorul nu dirijează doar muzica spectacolului, ci întregul spectacol, iar, în ceea ce privește genul musicalului, care e cel mai complex, acest aspect nu este deloc simplu.

Lucian Romașcanu, Daniel Jinga și Luminița Arvunescu la premiile Uniunii Criticilor, Redactorilor și Realizatorilor Muzicali din România (UCRRM), 14 ianuarie 2023

Daniel Jinga știe, poate și vrea să facă alături de mine spectacole și dacă acest tandem aduce beneficii publicului și artiștilor cu care lucrăm, aș vrea să continuăm experiențele comune și cu alte titluri.

Nu pot, însă, să nu adaug faptul că Daniel Jinga și cu mine facem parte dintr-o echipă care le include pe Violeta Dincă, coregraf și Raluca Popa, regizor secund. Secondați de Florin Tănase și Alexandra Gavrilescu. Aceasta este cu adevărat o echipă care, în viziunea mea, ar trebui să poarte un singur nume, o titulatură de tip La fura dels Baus (trupă de spectacol catalană, creată în 1979 s.n.) Este tot o formă de asociere în vederea realizării unor spectacole. Îmi place să îi am alături, ne înțelegem și fuzionăm, suntem empatici, dar și contradictorii. Lucrăm împreună. Nu e o muncă individuală. Doar pentru că suntem așa, obținem rezultatul pe care ni-l dorim. Și funcționăm așa de ceva ani… E un model frumos și eficient, aș zice.

Deși conduceți Radiodifuziunea acum, v-ați întors la Operă pentru montarea spectacolului „Crai Nou” – care mi-a plăcut până la tablourile comuniste și la cele în care ați simțit nevoia să introduceți manifeste politically correct despre rasă și orientări sexuale – și acum „Fantoma”. Ați rămas legat de Operă? Vă cheamă interior?

Încep cu finalul: sunt îndrăgostit de operă; de genul acesta lăsat de Dumnezeu cadou umanității.

Sunt, de asemenea, profund legat de muzică și de spectacolul muzical, despre care consider că este spectrul ce îmi definește cel mai bine ființa, personalitatea. Sincer, am încercat să trăiesc și fără a monta spectacole și fără operă sau muzică.

Nu am fost deloc confortabil, deși o viață mai ușoară și mai profitabilă poate că ar suna tentant pentru unii.

Sunt, însă, genul care atunci când își propune să facă ceva, muncește la limita rezistenței și, în această perioadă, când a trebuit să elimin complet timpul liber, m-am simțit dublu privilegiat – atât demnitatea publică pe care o am, de Președinte Director General al Societății Române de Radiodifuziune, cât și statutul artistic pe care l-am manifestat prin montarea spectacolului „Fantoma de la Operă” m-au încărcat, cele două experiențe s-au potențat reciproc, nu am avut senzația nicio secundă că se contrazic, ba dimpotrivă, iar eu nu aveam impresia că merg la serviciu în nici una dintre cele două posturi, ci că îmi îndeplinesc misiunea. Ce bucurie mai mare poți avea? Sunt în viață momente când se întâmplă sinergii și când lucrurile par a se alinia. Așa m-am simțit.

Revenind la „Crai Nou” – nu știu să fi abordat atitudini specifice culturii tip politically correct în acea montare. În „Crai Nou”, o primă operetă românească scrisă de un compozitor genial, dar foarte tânăr și care a împrumutat de la Viena câte puțin din toate formele muzicale studiate, am regăsit un filon muzical ușor recognoscibil pentru cei care au trăit în perioada comunistă și mi-a părut natural să evoc acea perioadă din istoria asumată a României în acest spectacol.

Nu am considerat relevant să fac un spectacol naturalist sau istoric, ca o reconstituire a pășunismului și a epocii în care  a compus Ciprian Porumbescu, ci am considerat mult mai important să satirizez – uneori să contrapunctez, perioada de tristă amintire din istoria României.

De asemenea, vă rog să nu ignorați ideea că acel spectacol a fost dedicat unui tip de public, alcătuit în proporție covârșitor majoritară din străini care știu foarte puțin despre România și istoria ei. Ei au putut percepe foarte bine, o tușă muzicală și o satiră socială povestite într-un limbaj universal de muzică și imagine, și cred eu, au plecat încântați. Cred că pentru o prima operetă românească spectacolul a arătat bine.

„STUDIUL UNUI INSTRUMENT AR TREBUI SĂ FIE OBLIGATORIU”

Ce societate poate fi aceea și ce nivel are clasa ei politică atunci când culturii i se alocă atât de puțini bani?

Nu cred deloc că este așa. Nu vreau să dau exemplul spectacolul „Fantoma de la Operă”, un spectacol costisitor, deși acesta poate fi un exemplu, însă aș vrea să va dau niște teme de gândire: în România există cel puțin două evenimente care au rezonanță și anvergură mondială. Nu doar că sunt pe lista evenimentelor mari, ci sunt uneori chiar cele mai mari și mai importante: FITS și „Festivalul Internațional George Enescu”.

Într-adevăr, sub mandatul ministrului Lucian Romașcanu s-au realizat multe lucruri pentru cultura română, de la achiziționarea manuscriselor lui Cioran și Eliade, până la acest spectacol care nu ar fi fost posibil fără sprijinul Ministerului Culturii, dar totul se datorează mai ales calității intelectuale a celui care îl conduce.

Așa este. Sunt finanțate integral cu bani de la bugetul de stat opere, teatre, filarmonici, târguri de carte și muzee, biblioteci și filme. Sunt programe de finanțare cu intensitate a finanțării de până la 100% de statul român.

Salariile celor care lucrează în sectorul cultural sunt acum la un maxim istoric – insuficient față de nevoi, dar aliniat în România și proporțional cu alte domenii. Sectorul independent primește, la rândul său, finanțare pe proiecte de la AFCN și prin alte mecanisme.

Timp în care ENO se închide și este nevoit să se mute în afara Londrei. Este doar un banal exemplu. De ce nu ne punem întrebarea câte state mai finanțează instituții cu atât de mică cofinanțare? Câte state nu pun presiune pe veniturile proprii și nu acordă finanțări decât în raport proporțional cu sursele de venit proprii? Câte state își mai permit festivaluri culturale fără latura comercială sau turistică? Câte state nu măsoară cu indicatori de performanță inclusiv activitatea culturală, legând asta de finanțare? De exemplu – ai spectatori plătitori de bilet în proporție de x %? Primești y % finanțare. Câte state au atât de mulți angajați în sistemul cultural, oameni cu contracte de muncă pe perioada nedeterminată?

Să continui? Da, desigur, sunt încă foarte multe de făcut – poate o lege a culturii, poate un mecanism de impulsionare a industriilor creative bazat pe performanță, și nu pe afirmarea, pur și simplu, a statutului artistic, deduceri suplimentare pentru mecenat și sponsorizare, taxarea viciului și compensarea prin acces la cultură, o vizibilitate mai mare a tichetului cultural ca opțiune pentru angajați, o legislație mai permisivă pentru antreprenorii culturali și evitarea suprataxării și, de ce nu, obsesia mea: obligativitatea studierii instrumentului muzical în școală.

Iar pentru cine e sceptic în implementarea unei astfel de idei, am un răspuns – la sate, în cantoane și în mediul rural îndepărtat și sărac oamenii pot cânta la fluier în România.

Fluierul e strâns legat de tradiția românească, le-a stat alături la bine și la greu, în oierit și război, în singurătate și în familie. Un fluier nu costă mult. Și poate, din nou, salva o spiritualitate. Până și naiul este o alăturare de fluiere. Acolo unde nu sunt bani de pian, fluierul poate salva situația. Spre exemplu, Excelența sa, ambasadorul Elveției în România mi-a povestit că în țara sa studiul instrumentului muzical este prevăzut, mai nou, în Constituție.

Obișnuiesc să spun că cea mai bună răzbunare e succesul! Pare că aplicați și dumneavoastră teorema în raport cu adversarii dvs! Îi mai țineți minte?

Vă spun un secret: cred că în spatele oricărui succes sunt o serie de elemente și de motivații nevăzute, intime, uneori profunde, uneori frivole. Acestea, însă, devin nerelevante dacă acest succes despre care vorbim are un conținut valoros, ce transcende interesele meschine.

Succesul de dragul succesului nu e succes, e publicitate. E formă și imagine calpă.

În ceea ce privește adversarii mei, așa cum îi numiți dumneavoastră, nu îi mai văd… Unde sunt? De fapt, vă spun cu sinceritate, nu îi vedeam nici atunci când destinul meu a fost pentru un timp marcat de factori exteriori. Apropos, acea experiență m-a îmbunătățit ca om, ca ființă. Pentru că ceea ce făceam atunci și ceea ce fac și acum nu se raportează la ei. Ci la modul în care vedem noi teatrul, opera, muzica, managementul cultural, chiar viața. În care unii, orice ar face, nu încap în aceste ecuații.