File din jurnalul Reginei Maria a României: „Am primit ultima lui privire, ultimul lui suspin”

Un an în care, aşa cum reiese chiar din „Însemnările zilnice” ale Reginei Maria, volumul al IX-lea, recent publicat la Editura Polirom, suverana şi țara îl pierd pe Regele Ferdinand, iar câteva luni mai târziu pe Ionel Brătianu.

Maria Alexandra Victoria, viitoarea Regina Maria a românilor, s-a născut în anul 1875, în Kent (Eastwell). „Copilăria noastră a fost fericită şi fără griji, copilăria unor copii bogați şi sănătoşi, feriți de loviturile şi asprele realități ale vieții”. La numai 17 ani devine, prin căsătoria cu principele moştenitor Ferdinand al României, principesa moştenitoare a unei țări care-i era profund necunoscută, dar al cărei popor urma să o iubească necondiționat. Atmosfera de libertate în care fusese crescută contrasta descurajant cu izolarea totală la Peleş la care o obligase Regele Carol, acesta interzicându-i aproape orice contact cu personalități politice sau culturale. Spionată de servitoare şi guvernante, a fost convinsă că a fost atrasă într-o capcană, atribuindu-se doar „misiunea” de a „furniza” un moştenitor la tronul lui Carol I. A născut şase copii: principele Carol (viitorul rege al Romaniei), principesele Elisabeta (viitoarea regina a Greciei) si Marioara (viitoarea regina a Iugoslaviei), principele Nicolae (viitor regent al Romaniei), principesa Ileana (calugarita sub numele de maica Alexandra) si principele Mircea (stins din viata la varsta de 4 ani).

Refugiul din izolare
Regina începe să-şi caute refugii şi le găseşte în pictură, hipism, scris, decorarea „caselor de vis”, aşa cum îi plăcea să-şi denumească reşedințele, şi călătorii.

Se ştie că cei mai dragi sufletului său au fost caii. Dragostea reginei pentru cai se trăgea din educația sa anglo-saxonă, călăritul oferindu-i sentimentul libertății şi puterii, sentimente ce-i fuseseră reprimate o perioadă în România: „Călare mă simt de neînvins” sau „Întotdeauna sunt cât se poate de fericită când pot fi călare pe un cal” (25 iunie 1919). Calul o remonta, o făcea să se simtă liberă, demnă şi o făcea bucuroasă şi fericită. Deseori îşi exprima regretul că Ferdinand nu era un foarte bun călăreț şi o mărturisea oarecum jenată.

O regină şi soțul ei
Ferdinand era, aşa cum ni-l descrie chiar Maria, „blând, bun, cam sentimental, cu o fire iubitoare, dar n-avea încredere în însuşirile lui; era un om ce se lăsa uşor stăpânit şi totdeauna era gata să creadă pe alții mai presus de el, dar, cu toate acestea, era mândru şi putea fi jignit uşor”. Personalitatea puternică a Mariei contrasta puternic cu cea a lui Ferdinand, care era timid şi introvertit, dar gentil şi cald. Mulți istorici au fost de părere că Maria a fost lumina, iar Ferdinand, umbra. Boala chinuitoare l-a desfigurat pentru toată viața, ştirbindu-i astfel şi din personalitate. „Acum îmi iau zilnic micul dejun în camera Maiestății Sale. Îmi duc tava acolo şi lui pare să-i facă plăcere că mâncăm împreună. Arăta bine şi vesel, iar cu cât îl privesc mai mult, cu atât îmi vine mai greu să cred că o distrugere fatală începe să se producă în interiorul lui”, scrie regina cu șase luni înainte de moartea suveranului. Apoi, la 20 iulie 1927, „s-a sfârşit totul! S-a dus! Sfârşitul, deşi eram pregătiți, avertizați, s-a petrecut brusc, rapid, pe neaşteptate. Slavă Domnului că am fost acolo! (…) A murit efectiv în brațele mele, am primit ultima lui privire, ultimele sale cuvinte, ultimul său suspin. (…) Fusese atât de obosit, iar aceasta era odihna, odihna profundă, fără să mai trebuiască să facă niciun efort, să lupte împotriva unei boli care nu a putut fi învinsă nici chiar de vechea sa tradiție Nobless Oblige, nici de extraordinarul sentiment al datoriei față de alții, față de România, țara pentru care trăise”. Ziua de 20 iulie 1927 a fost pentru Regina Maria cât un an întreg, peste care a trecut cu greu, remontându-se după eforturi îndelungate.

Regina şi caii
Călăria a apropiat-o de Armată, creând astfel o legătură sufletească greu de desfăcut. „Eram fericiţi când eram laolaltă, la ei găseam o închinare şi o slăvire spontană, pe care n-o aflam aiurea”, spunea regina atunci când vorbea despre soldaţi. În timpul războiului balcanic, Principesa Maria a lucrat în serviciul sanitar, îngrijind bolnavii din lagărele de holeră, apoi în timpul Primului Război Mondial i-a îngrijit pe bolnavii de tifos din Moldova. În perioada când locuia la Cotroceni, ofiţerii Regimentului de cavalerie 4 Roşiori (al cărei comandant –proprietar era) scoteau unitatea la instrucţie în fiecare zi şi la oră precisă, iar Maria urmărea de la fereastră defilarea în onoarea ei.

Culoare, lumină, relaxare
În însemnările zilnice din acelaşi an, Maria scrie, ca o concluzie a destinului său: „Am evoluat odată cu viața, pentru că evenimentele nu m-au ocolit niciodată. (…) Nu am fost niciodată ceea ce se numeşte «interesată». Am urmat o şcoală grea în tinerețea mea, iar când am venit la tron, a fost pentru anii de război şi reconstrucție. Când am fi putut avea pace şi prosperitate, Carol a stricat totul. (…) Când însă survine o schimbare, lucrurile se pot desfăşura în două moduri. Poți, dacă eşti suficient de inteligent şi de atent, să păstrezi puterea şi să mai joci un rol, dar poți, de asemenea, să aluneci în umbră şi uitare. Imagini stranii, primitive, dar atât de pline de farmec, încât te pătrund cu un fel de satisfacție, făcându-te să te simți neobişnuit de relaxat.” Astfel se pot descrie destinul şi viața unei mari regine: „Culoare, linie şi ceva extraordinar de relaxant, plin de calmul lucrurilor care nici nu se schimbă şi nu protestează”.