Filmul rus sau (re)trăirea Cuvântului

Dacă ați avea cumva curiozitatea să tastați pe Google „filmul rus”, la un enter distanță vă așteaptă, într-un sfert de secundă, nu mai puțin de 13.200.000 de rezultate. Ei bine, eu am primit de mai bine de patru săptămâni patru mii de caractere, să pot să vă vorbesc despre același lucru, adică despre filmul rus.

Aș fi extrem de naiv dacă aș crede că aș putea să comprim această bogăție a culturii ruse în cele câteva rânduri alocate cu prilejul Zilelor Filmului Rus la București. Cu toate acestea, cu permisiunea și îngăduința dumneavoastră, aș dori să vă vorbesc, foarte pe scurt, despre Film.

Când Constantin Noica a fost întrebat de Dan Pița ce crede despre film, gânditorul nostru a răspuns sec: „O artă minoră”. Asta se petrecea în iarna din ’86 spre ’87 la Păltiniș. Când Leonid Mozgovoi îl întreba pe Alexandr Sokurov, în 2012, la Sankt Petersburg de data aceasta, după ce Sokurov câștigase „Leul de Aur” la Veneția, în 2011, pentru filmul său „Faust”, ce crede despre film, regizorul răspundea la fel de sec: „Filmul este orice, dar nu este artă”.

Dacă pentru cultura noastră națională Constantin Noica și Dan Pița reprezintă două personalități distincte și marcante, pentru cultura rusă Leonid Mozgovoi și Alexandr Sokurov reprezintă doi dintre cei mai importanți artiști ai momentului. Regizorul Alexandr Sokurov este numit chiar, în lumea internațională a filmului „noul Tarkovski”, iar Leonid Mozgovoi este actorul care l-a ajutat pe acest imens regizor să dea viață pe ecran la două din cele patru personaje extrem de reprezentative, în viziunea artistică a lui Sokurov, despre Putere, personaje care aveau să devină emblematice pentru filmul internațional.

Inițial, Alexandr Sokurov își dorea un singur actor care să poată întruchipa toate cele patru caractere puternice, complexe și extrem de controversate în concepția lui personală despre seducția puterii și anume: Hitler, Lenin, Hirohito și Faust. Și în acest scop l-a ales pe Leonid Mozgovoi. Pe Hitler în „Moloch” și Lenin în „Taurus”, Mozgovoi le-a interpretat magistral.

Dar, pregătindu-se pentru cel de-al treilea personaj, Hirohito, Împăratul Japoniei, regizorul trimite fotografii pentru confirmare în Țara Soarelui Răsare și răspunsul, sosit cu considerabilă întârziere, este unul fascinant, dar dezarmant: „Asemănarea este perfectă, doar că în ochii actorului dumneavoastră se vede marea, iar în ochii Împăratului nostru se oglindește oceanul”.

Vă mărturisesc că acest citat m-a determinat să accept provocarea de a vă vorbi despre filmul rus. Aș fi putut la fel de bine să aleg să vorbesc, de exemplu, despre scena din filmul lui Nikita Mihalkov „Bărbierul din Siberia”, unde personajul principal feminin își caută cu înfrigurare fostul iubit pentru a-l revedea măcar pentru o clipă și unde ascunsă, lipită chiar de peretele de după ușă, stă actuala soție a personajului principal masculin, ținându-și strâns la piept pruncii, păzindu-i parcă de cea mai de temut primejdie, dar în același timp cu o seceră în mână pregătită să lovească în plin. În această imagine de o tensiune interioară cutremurătoare, un măr cade, aparent întâmplător, dintr-un coș plin cu mere, și se rostogolește nervos până lângă ușă, unde, oprit de talpa soției și ridicat de mâna iubitei, separă definitiv răul de mai rău.

Sau, la fel de bine, aș fi putut să vă vorbesc despre scena din finalul filmului „Andrei Rubliov” de Andrei Tarkovski de data aceasta, când personajul principal, călugărul iconar Andrei, renunță la propriul legământ al tăcerii și luându-l în brațe pe tânărul clopotar care plângea prăvălit în pământul jilav de ploaia care curgea necontenit din cerul cel de sus, parcă spălând de orice fel de păcate pe toți și pe toate, îi șoptește: „Nu mai plânge. De acum nu mai ești singur. Vom fi împreună. Tu vei turna clopote pentru biserici, iar eu le voi picta.”

La fel de bine aș fi putut să mă opresc asupra scenei din filmul lui Pavel Lunghin, „Țarul”,  unde Piotr Mamonov, care-l interpretează magnific pe Ivan cel Groaznic, trece în tălpile goale rând pe rând, din cămara sufletului lui, prin cămara sufletului unui neam întreg, până în cămara sufletului nostru.

Cu toate acestea, am ales să mă opresc și să evoc regizorul care a intrat definitiv în istoria universală a cinematografiei prin filmarea dintr-un singur cadru fără montaj a unui film întreg: „Arca Rusă”. E vorba de Alexandr Sokurov.

Sunt subiectiv în alegerea mea. Sunt subiectiv, pentru că Andrei Tarkovski spunea că în profesiunea noastră de credință, mai important decât povestea în sine este felul în care spui povestea.

Tocmai pentru că am avut șansa să-l cunosc personal pe Leonid Mozgovoi, actorul și artistul preferat al marelui regizor rus Sokurov, care îmi povestea la rândul său, fără urmă de regret și deloc resemnat, că nu a mai apucat să joace și celelalte două personaje din patrulaterul corupt al puterii. Ba dimpotrivă, schimbat la față de acea lumină interioară a credinței că a făcut parte din aceste patru capodopere, atunci când a înțeles că în privirea lui nu se oglindea decât marea, în mod minunat a simțit cum în sufletul lui s-a liniștit întreg oceanul…

Acest argument irefutabil profesional, că asemănarea actorului cu personajul trebuie să ajungă până la culmea interioară a devenirii scenice, i-a dat regizorului Sokurov puterea să renunțe la gândul inițial de a lucra toate cele patru personaje cu același actor și, în acest fel, Hirohito și Faust au primit alți actori.

Fapt pentru care Destinul, Soarta sau Harul creației au răsplătit din plin munca, jertfa și dăruirea artistică a Omului de film, Sokurov, și în 2011 la Veneția, pentru „Faust” regizorul a fost distins cu „Leul de Aur”, încununând astfel un proiect la care Sokurov lucra de mai bine de doisprezece ani.

În loc de încheiere, un vechi proverb ne spune că nu trebuie să bei un butoi întreg ca să te convingi că vinul este bun. Uneori e suficient să-l guști. Chiar dacă știu că filmul a devenit între timp cel mai performant mod de a pătrunde în mod pașnic în casa, în mintea și în sufletele noastre, nu pot să nu vă îndemn ca nu cumva să pierdeți ocazia de a fi „invadați” încă o dată de tot ceea ce înseamnă cultura rusă: de la Tolstoi la Dostoievski, de la Gorki la Cehov, de la Ceaikovski la Șostakovici, de la Stanislavski la Soljenițîn sau de la Tarkovski la Sokurov.

Până la urmă, nu trebuie să vedem mereu doar ceea ce ne desparte, ci cred că ar trebui să vedem și ce ne poate apropia. Aceeași Cruce, aceeași Credință, aceeași Mărturisire.

Cosmin Pleșa a fost distins cu „Cavalerul de Argint”  pentru debutul regizoral cu piesa „Manole”, adaptare după „Meșterul Manole” de Lucian Blaga, în Festivalul Internațional de Artă „Cavalerul de Aur”, Moscova, 2011.