Franţa, afacerea Cahuzac și prezumţia de (ne)vinovăţie

Ocultând chiar manifestaţiile împotriva căsătoriei pentru toţi.

Ex-ministru al Bugetului în guvernul condus de socialistul Jean-Marc Ayrault, Jérôme Cahuzac a fost prins cu mâţa-n sac. Pardon, în Elveţia. Faptele sale se știu, și chiar nu mai merită să fie amintite, decât foarte succint: o anchetă publicată de site-ul generalist Médiapart acuză existenţa unor conturi în Elveţia și lansează ipoteza unei fraude fiscale, în toamna lui 2012.

Fostul ministru, foarte supărat, se jură că nu fură, ameninţă cu trimiterea în judecată a jurnaliștilor și apare în faţa colegilor deputaţi şi miniștri pentru a mai jura o dată. Crezut pe cuvânt, apreciat și sprijinit la unison de colegi, prim-ministru, președinte, el mărturisește totuși, în aprilie 2013, că nu este chiar Albă ca Zăpada.

Dincolo de stupoare, declaraţii alambicate care, să fim sinceri, nu mai ameţesc pe nimeni, francezii sunt șocaţi să descopere nu numai minciuna fostului ministru, fostului deputat, fostului socialist (de acum înainte, toate funcţiile de declină la categoria „fost”), ci și ipocrizia unei clase politice care se ascunde după perdea. „Cahuzac nu este un simptom”, „Şi cei de dreapta erau murdari”, „Mă simt jenat și trădat” (președintele François Hollande)…

Acestea, la nivelul declarativ. La nivelul acţiunii, promisiuni și declaraţii de avere care nici una și nici alta nu mai conving pe nimeni. O înfiinţare a unui parchet financiar, obligativitatea declaraţiilor de patrimoniu, declanșarea, din 15 aprilie, a operaţiunii de transparenţă…

Susţinere oarbă.Și la bine, și la rău

Ce este șocant și inimaginabil, totuși, pentru ţara drepturilor omului este ușurinţa cu care aceiași guvernanţi trec de la un registru la altul: ieri jurau și-l apreciau pe colegul Cahuzac ca fiind o victimă a manipulărilor presei, astăzi se dezic de el ca și cum ar fi ciumat. Într-o totală și deliberată ignorare a faptului că au fost aleși de un popor care a avut încredere în ei și care așteaptă, se așteaptă ca stânga ajunsă la putere să aibă coloană vertebrală. Nimic din toate acestea. Nici măcar capacitatea de a realiza că politica, asemeni dreptului, se bazează totuși pe prezumţia de nevinovăţie. Dar și de inocenţă. Şi că, deci, felul în care s-au decis ca o dată să-l declare inocent pe Jérôme Cahuzac și a doua oară să-l arunce în curtea cu lei dovedește un singur lucru: amatorism. Este cazul, cred, ca stânga franceză să renunţe la ipocrizie, dacă mai dorește să aibă o șansă de a-și continua reformele începute.

O șansă pentru credibilitate

Ascunderea după adevăruri simulate și declaraţii fanteziste, precum cele făcute recent de ministrul de Finanţe, Pierre Moscovici, cum că „Jérôme Cahuzac nu este un simptom; erorile sale nu ne vor împiedica să ne facem treaba; există alte probleme mai importante în Franţa” nu servește la nimic. De acum înainte, între stânga franceză, morală și bani există o legătură foarte strânsă și imposibil de negat. Soluţiile nu sunt multe, dar poate că cel mai simplu ar fi ca președintele Hollande să facă ceva curăţenie în casă. Măcar pentru a da Franţei șansa de a mai fi credibilă în lume. Căci astăzi ea nu mai e credibilă nicăieri: nici în mentalitatea francezului de rând, care vede înflorind pe fiecare alimentară gen Franprix anunţuri de cumpărare de aur (semn de declin economic?!), și nici în viziunea europeanului de pe Dâmboviţa sau de pe Rin, pentru care soarele răsare de la Paris. Să-l recitească pe Platon… Pentru el, timocraţia este o formă greșită de guvernare. Ce este atunci, oare, simularea timocraţiei, văzută ca o formă de guvernare în care cei care sunt la putere iubesc onoarea?