Gheorghe Zamfir, încremenind lumea și timpul…

Aseară am fost la concertul “Venite Adoremus”, găzduit de Catedrala Sfântul Iosif. Dincolo de calitatea mea de meloman, Q Magazine a fost și partener media al evenimentului.

• Guvernul Tomac: tehnocrați pentru criză sau sacrificați pe altarul FMI?
• Cătălin Predoiu: Crima organizată a devenit actor global
• TAROM facilitează accesul pasagerilor români la zeci de destinații intercontinentale prin parteneriatul cu Etihad Airways
• Claudiu Târziu și Lucian Mîndruță, moderați de Radu Preda, dezbat dacă este democratic sau nu să limităm libertatea de exprimare pentru a combate extremismul
• Când statul susține industria de apărare națională: Turcia furnizează 65% din dronele armate utilizate la nivel mondial și vrea să-și crească exporturile de echipamente militare

Orchestra Anima, singura orchestră de muzică sacră din România şi din Europa care se află sub decret eclezial, soprana Alexandra Grigoraş, mezzosoprana Antonela Barnat şi tenorul Andrei Lazăr… toți ne încântaseră cu lucrările lui Vivaldi, Handel, Mozart, Saint-Saens sau P. Mascagni.

Dirijorul Cătălin Toropoc, pe care îl văzusem în Evgheni Oneghin și în Traviata la Opera Națională, unde face roluri de excepție ca bariton, a condus acum cu măiestrie și cu inspirație, din ochi și din mâini, instrumentiștii care au interpretat partituri complicate tehnic.

Eram, cred, aproape o mie de oameni, așezați pe scaune sau în picioare, și tuturor ni se păruse, până atunci, că grația divină coborâse printre noi, purtată de vocile și instrumentele extraordinare care cântaseră.

Până când a venit Gheorghe Zamfir!
Pe care NU îl vedeam.
O prezentatoare l-a anunțat și mai mult îl “bănuiam” cu privirea, în balcon, sus, unde era lângă organistul Eduard Antal.

Este imposibil să redau în cuvinte trăirea aceea.

Și lumea tăcea,
Catedrala aștepta,
Timpul încremenea,
Dumnezeu asculta,
GHEORGHE ZAMFIR CÂNTA…
Totul fermeca…

Sunetul lui din nai a redus la tăcere o catedrală în care erau sute de oameni mari și de copii mici…fără să-l vedem. Sfinți și îngeri se uitau la noi de pe pereți.

La un moment dat, nici nu mai cânta. Pur și simplu își sufla suflarea, își sufla viața, își sufla HARUL în acest nai… care ne uluia!

Era de-a dreptul olimpian!

Nu se poate povesti cum suna și răsuna respirația lui in nai…și tăcerea care se așternuse în acea Catedrală plină până la refuz, cu oameni care țineau ușile deschise pentru că nu mai aveau loc… cu copii mici care nu mai plângeau, nu se mai plictiseau, care facuseră și ei liniște s-audă o respirație venită de undeva de sus… nevazută!
Îl simțeam. Îl auzeam. Dar nu-l vedeam! Asta făcea și mai înnebunitoare scena.
A fost ceva UNIC!!!
Totul a durat 6 minute… poate!
A cântat “Dom’ dom’ să-nălțăm” din nai, tragic, dramatic, ca un răstignit pe cruce… deși pentru orice alt interpret ar fi fost un colind vesel, prilej de interpretare ludică.
Gheorghe Zamfir nu e om… e HAR! Și când “coboară” devine muritor, un neînțeles pe care vrei să-l părăsești repede…

Las aici un moment filmat chiar în balcon, de Eva Claudiu, din Arhiva Orchestrei Anima. Ascultați-l până la final… și în liniște!