Impasul politic al PD-L

Preconizata strângere a rândurilor care se anunţă lasă
PD-L fără  principala resursă politică: antagonizarea adversarilor. Ce ţie nu-ţi place… Comportamentul politic al PD-L a depăşit stadiul traseismului individual şi a patentat traseismul de grup, dus la perfecţiune prin înfiinţarea unor anexe care să fie absorbite: întâi PLD, apoi UNPR.Ruperea unei porţiuni din PNL a reprezentat primul semn căPD nu avea de gând să se mulţumească însă cu rolul secund în construcţia Alianţei D.A., filosofie demonstrată şi mai târziu, la momentul alianţei efemere cu PSD din 2009, dar şi la crearea majorităţii „toxice" din 2010.Tactica fărâmiţării „adversarului" a funcţionat până în prezent, UNPR fiind ultima găselniţă în acest sens. Pe 20 aprilie 2010, se „înscria" la tribunal UNPR, partid ajuns în Parlament pe uşa din dos, fără a fi participat, ca atare, la alegerile parlamentare din 2010.
Forţând cutumele parlamentare, UNPR a cerut şi propriile locuri în comisii şi în organismele decizionale ale Parlamentului.Această mişcare politică dictată de Traian Băsescu a avut loc doar pentru a mai eroda vocea Opoziţiei, şi nu neapărat pentru că exista o prea mare apropiere „doctrinară" a trădătorilor de la PSD şi PNL de partidul prezidenţial. Iată că, acum, PNL, PSD şi PC aplică acelaşi tip de lovitură unui PD-L aflat într-o imensă dezorientare şi-i plăteşte preşedintelui exact cu aceeaşi monedă.Odată parafat la tribunal, acest bloc politic al Opoziţiei va fi cel mai mare „partid" din Parlament, care va putea schimba brutal toată structura de forţă din corpul legislativ.Mintea cea de pe urmă a partidelor din OpoziţieUltimii doi ani ai vieţii politice ne-au obişnuit cu fragmentări abrupxe între partide, fragmentări ce au transferat consensul politic de sub cupola Parlamentului, neapărat, sub acoperişul Cotrocenilor.Ceea ce, într-o democraţie parlamentară funcţională, este absurd.Iată că, în 2011, partide aparent diferite îşi găsesc un obiectiv comun.
Cum şi cât de realist este acest obiectiv rămâne de stabilit.Dar nimeni nu poate nega unui partid drepxul de a-şi promova propriile interese şi nimeni nu-i poate impune, din înalta autoritate a şefului statului, ce alianţe să facă, cum să le facă sau cât timp să le facă. În esenţă, asta este şi principala caracteristică a liberalismului autentic: tocmai lipsa autoritarismului şi libertatea politică transpusă în jurul unor principii.Construcţia Opoziţiei nu este făcută neapărat pentru alegerile din 2012.Până atunci mai este cale lungă şi multe se pot întâmpla. Însă această mişcare surprinzătoare îl poate prinde pe preşedintele Băsescu capxiv în propriile maşinaţiuni.Nu e departe momentul în care Traian Băsescu refuza numirea unui premier din Opoziţie, sub pretextul căPD-L are cu un parlamentar mai mult şi că
Opoziţia nu este înregistrată „la tribunal".Iată că acum este!Astfel, preşedintele se vede în situaţia de a coabita cu Emil Boc până la capăt, ceea ce dă dezastrului politic o tuşă din ce în ce mai întunecată.Căci orice demisie a premierului va aduce imediat pe masa preşedintelui propunerea Opoziţiei, care, de astă dată, nu mai poate fi refuzată.Frustrarea liderilor PD-LTranspare fără putinţă de tăgadă o anumită atitudine de genul „strugurilor acri" la toţi liderii PD-L, dar în spatele rictusurilor televizate stă doar frustrarea pierderii singurei potenţiale căi de scăpare după guvernarea cel puţin defectuoasă din ultimii doi ani.Căci nici măcar cei mai naivi activişti ai lui Traian Băsescu nu-şi pot închipui că
UNPR poate fi vreo construcţie serioasă şi niciunul dintre ei nu pune mare preţ pe loialitatea conjuncturală a UDMR.Pierderea PNL, în ciuda reacţiilor descalificante ale lui Traian Răzvan Ungureanu sau ale lui Sebastian Lăzăroiu, reprezintă izolarea PD-L într-un colţ politic fără parteneri şi fără viitor. Nici discursurile despre doctrinele politice şi nici acuzaţiile „securistice" nu vor putea şterge această impresie de singurătate politică în care PD-L s-a aşezat singur, prin preluarea, cuvânt cu cuvânt, a atitudinii şi a discursului public al lui Traian Băsescu.Fără a fi avut nici timp, dar nici voie să-şi construiască un lider decent în interiorul său, PD-L a preluat, vrând-nevrând, toate angoasele şi răzbunările personale ale preşedintelui, închizându-şi astfel, de unul singur, toate punţile de comunicare cu toţi potenţialii parteneri. În ciuda declaraţiilor prin care se autoîncurajează, supărarea ce transpare din reacţiile liderilor PD-L este foarte prost mascată, dar are şi o surprinzătoare doză de „îmbătat cu apă rece", atât timp cât, nu demult, Theodor Stolojan concluziona, în mod naiv, căRomânia are mai multă încredere în forţele de dreapxa decât în cele de stânga, o idee mai mult decât hazardată, forţând definirea PD-L ca partid de dreapxa (deşi nu a depăşit niciodată modelul populismului „a-doctrinar"), dacă ţinem cont că stânga este reprezentată doar de PSD, iar dreapxa de către PNL.Aici, PD-L suferă şi de o anumită doză de infantilism politic, dacă cităm doar declaraţia doamnei Raluca Turcan: „
Cred că, prin această mişcare, dacă liderul PNL câştigă, PNL pierde de două ori.O dată, pentru căPNL, prin apropierea de PC, virează spre stânga şi se îndepărtează şi mai mult de discursul de dreapxa. (…) A doua oară, pentru căPNL va plăti cu funcţii importante, la nivel local şi la nivel central, o alianţă în care este clar căPC are forţa de negociere la nivel mediatic".
Să presupunem că ar fi chiar aşa.Totuşi, defilând de doi ani cu steagul „drepxei" în fruntea dezastrului economic al României, s-ar putea ca PD-L să se trezească, la un moment dat, că electoratul nu mai vrea dreapxa, ci „stânga" !Atins de infatuarea specifică celor aflaţi vremelnic la putere, Ioan Olteanu plusa, înainte de Sărbători, mimând condescendent  bunăvoinţa, chemând la refacerea Alianţei D.A.Care, surprinzător, chiar s-ar putea să se refacă, dar singura variantă pe care PD-L-iştii „de dreapxa" nu o iau în considerare este cea „inversă", în care grupuleţe din PD-L să migreze către PNL, cum ar veni adică lupul să fie înghiţit de oaie.De neînchipuit, până mai ieri, pentru partidul prezidenţial.
Căci iată căAlianţa s-a construit.Dar nu în jurul cutumelor prezidenţiale, ci excluzându-le total.Aflat într-o continuă degradare de percepţie, PD-L pare să fie nu numai imun la critici, dar chiar împrumută comportamentul autistului: rupx de lumea externă, incapabil să îşi modifice ideile sau structura de funcţionare, visând la reveniri spectaculoase în 2012 (cel puţin asta şi-ar dori domnul Blaga), PD-L are toate şansele să devină o efemeridă politică.Cele două grupări care se sfâşie pentru ce a mai rămas din trupul vechiului FDSN vor pune cruce unei construcţii politice care pare că deja a durat prea mult.Cât va rezista actuala Alianţă?Deocamdată, este irelevant dacă viitoarea construcţie politică este viabilă pentru seria de alegeri din 2012.Cel mai interesant este că, pentru prima dată după construcţia CDR, Opoziţia reuşeşte să aibă o singură voce, o voce care, de această dată, nu-l mai cuprinde şi pe Traian Băsescu.
Lucru de neaccepxat pentru orgoliul personal şi prezidenţial.Găsind resurse de comunicare pe care PD-L nu le-a putut intui, partidele din Opoziţie aşază partidul de guvernământ în faţa unui mare pericol: reducerea sa la tăcere.Un fel de şah din care nu poate ieşi decât, eventual, sacrificând regina.Iar asta ar însemna şi dispariţia singurului atu pe care PD-L îl mai are: preşedintele. Şi nu în 2012, ci, s-ar putea, chiar începând cu primăvara acestui an, în funcţie de evoluţia stării economiei, dar şi a marii necunoscute care rămâne UDMR.