septimiu chelcea
Actual

Învățământul naște monștri

În peste 27 de ani, Ministerul Educației a avut mai mulți titulari decât oricare alt minister. Toți au fost ''reformiști''. Și după ei, și după reformele lor…potopul!

La ieșirea din vechiul regim, învățământul umanist din România era într-un fel de moarte clinică – psihologia și sociologia dispăruseră din nou din 1977, fără a mai fi declarate științe burgheze, ca în 1948, filosofia se ideologizase tot mai mult, limbile străine primeau locuri la admiterea în universități o dată la doi, trei sau chiar patru ani.

Facultățile de filosofie-istorie, văduvite de specializări, aveau să se unească cu cele de educație fizică, probabil ca să respecte îndemnul antic mens sana in corpore sano.

O MOȘTENIRE CU BUCLUC

Sunt rezultatele „filosofiei educației”, lansată la începutul anilor ’70, clădită pe două slogane repetate obsedant – „politehnizarea învățământului” și „triada învățământ – cercetare – producție”. Interesant este că acel sistem de educație era aberant, dar era pe deplin coerent, sinergic – asta ca să cităm un clasic marxist încă în viață, șef al ideologiei PCR în epocă, cu sistemul social care-l conținea, care parcurgea în aceeași perioadă a doua vârstă a industrializării forțate și, pe cale de consecință, a urbanizării la fel de forțate.

Populația marilor orașe nu era majoritar urbană, ci rur-urbană, cum nici cea rurală, prin fenomenul navetist, nu mai era pe deplin rurală. Țăranul epocii este foarte bine surprins în ciclul Georgicele din volumul de debut al lui Mircea Cărtărescu.
O cultură propriu-zis urbană mai exista cumva insular în marile orașe universitare, iar una rurală, doar în sate izolate de munte, care scăpaseră de cooperativizare în anii ’50… În ciuda declarațiilor sale demagogice privind „societatea socialistă multilateral dezvoltată” și „omul nou”, nu mai puțin multilateral dezvoltat, vechiul regim a produs o societate cenușie, ternă, uniformizată și un om unilateral dezvoltat, în sensul unui homo faber și acela prost înțeles, ca un executant docil, fără spirit critic, fără imaginație, lipsit de orizont.
Excepțiile, câte au fost , și au fost!, sunt mai degrabă meritul exuberanței naturale a ființei umane și al eforturilor personale de dezvoltare decât al regimului și al sistemului său de educație.

 

FORME FĂRĂ FOND

Cu această moștenire am intrat după decembrie 1989 într-o altfel de lume, una mai potrivită naturii umane. Nu a fost greu să elaborăm legile noi, necesare acestei altfel de lumi, nici să construim instituțiile adecvate. Și totuși, lucrurile nu au mers și încă nu merg! Pentru că legile și instituțiile rămân „forme fără fond” cât nu sunt asimilate procedurile. Formele sunt excelente când stimulează fondul ca să fie umplute, doar că la noi au cam rămas goale până astăzi. Legile și instituțiile sunt chestiune de voință politică și de imitație.


Cu imperativul integrării euro-atlantice în față, am realizat acquis-ul comunitar și ne-am integrat formal. Problema este că, exact ca și în timpul primei tentative de modernizare, cea pe care o datorăm Părinților Fondatori, care s-a încheiat prin 1938, nu am reușit să facem mare lucru cu procedurile.


Or, evoluția din acest domeniu ține în mod esențial de mentalități. E ușor să schimbi legi și instituții, e mult mai    anevoios să schimbi mentalitățile, ca să ai succes în asimilarea procedurilor.

În cazul primei modernizări, măcar aveam scuza că era vorba despre o populație în proporție de peste 80% rurală – iar țăranii nu sunt reformiști, cu atât mai puțin revoluționari – și în proporție aproape identică analfabetă. Chestiunea este că la începutul acestei modernizări, măcar atât a făcut comunismul, populația era alfabetizată, iar cea din orașe – chiar dacă în mare parte rur-urbană – o depășea pe cea a satelor. Totuși, lucrurile n-au mers ca pe roate! Puteau merge mai repede și mai bine? Eu cred că da.

Condiția ar fi fost ca politicienii, dar și populația să fi înțeles că marea miză a tranziției era educația, pentru că acolo se schimbă mentalitățile, încep să se asimileze procedurile.

IDEI PRIVIND REFORMA

În fapt, prima reformă profundă, de sistem, de care ar fi avut nevoie atunci România era reforma educației. O asemenea reformă, care contribuia la schimbarea mentalităților, ar fi fost un sprijin serios pentru toate celelalte reforme.

Goana după studenții cu taxă de la stat în competiție cu universitățile private a creat cele mai grave efecte ale schimbărilor

O astfel de reformă trebuia adoptată printr-un consens politic și al experților, iar planul său trebuia parcurs fără a fi afectat de schimbările de guvernare sau de personal. Deși în epocă s-au scris texte importante privind reforma – precum Direcții ale reformei sistemului de învățămînt superior din România, elaborate de Lazăr Vlăsceanu, Cătălin Zamfir și Ioan Mihăilescu, pe baza studiilor tehnice și generale din cadrul „Grupului consultativ pentru învățămînt și cercetare științifică”, sau mai multe cărți ale lui Cezar Bîrzea și ale altora –, în fapt nici un factor de răspundere politică n-a ținut seama de ele. De aceea, prima lege a învățămîntului, cea din 1995, a ieșit proastă din start, iar modificările succesive nu au reușit s-o amelioreze. Au urmat alte legi, unele adoptate fără dezbatere publică, alte modificări ale legilor, uneori produse prin ordonanțe, prin ordine ministeriale! sau prin asumarea răspunderii.

În peste 27 de ani, ministerul Educației a avut cei mai mulți titulari decît oricare alt minister. Au fost și 4–5 miniștri pe parcursul unei guvernări! Bun, că au fost prea mulți e deja o problemă, dar problema adevărată este că toți au fost „reformiști”! În felul lor, desigur.

Astfel că, în loc de urmărirea pas cu pas a unui proiect de reformă, cu modificările necesare în funcție de feed back, am avut parte de o puzderie de reforme generale sau punctuale, aproape niciuna dusă pînă la capăt, am avut parte și de pași înapoi, mai degrabă reacționari decât reformiști. În fapt, nu am avut vreo reformă, ci o colecție de cârpăceli.
În momentul de față, sistemul de învățământ nu este un sistem, ci un conglomerat de părți destul de relativ funcționale. Nu e un sistem și nu are nici o coerență cu ansamblul în care funcționează, nu e sinergic, ca să-l citez din nou pe clasicul cu pricina! Și nici nu are cum să fie, câtă vreme ansamblul nu este el însuși sistemic, ci haotic, cu zone ba anomice, ba de un autoritarism vetust! România este interesantă, dar asta nu este o calitate decât în ochii curioșilor!, cu zonele sale de capitalism sălbatic și cele de dirijism etatist, pe cât de voluntarist, pe atât de ineficace. Iar după explozia din decembrie 1989, dorința puterii, oricum s-ar fi chemat aceasta, a fost recăpătarea controlului total, de la transferul avuției publice în mâini private „alese”, până la comunicațiile dintre oameni. Sigur, controlul total nu mai este posibil, dar asta nu înseamnă că nu rămâne dezirabil pentru putere, indiferent la risipa inutilă de timp, energie, capital financiar și uman și alte resurse.

„CRIMA FONDATOARE” II

Dacă prima „crimă fondatoare” – explozia necontrolată a învățămîntului universitar prin înființarea de universități de stat în toate orășelele mai răsărite datorită presiunilor politrucilor locali și ciupercăria rezultată din înființarea universităților private prin Legea 15/ 1990, a SRL-urilor – procese nereglementate vreme de zece ani! – , au fost mai degrabă factori favorizanți ai dezastrului, schimbarea sistemului de finanțare a pus cireașa pe tort.
Trecerea de la finanțare pe post la „finanțarea pe cap de vită furajată academic”, cum glumeau amar profesorii, operă a ministeriatului reformist Andrei Marga, ministru, Panaite Nica, secretar de stat, din anii 1997 – 2000, a declanșat o puzderie de efecte perverse. Să fim atenți la context – eram în plin boom demografic, mulți studenți plătitori asaltau universitățile de stat, așa că nici nu mai conta că numărul solicitanților excedau spațiile de învățămînt, logistica generală și numărul cadrelor universitare autentice. A urmat diluarea firească a calității educației universitare, însoțită de sporirea veniturilor universităților și de mărirea autonomă a salariilor. Bun, un pic de gândire prospectivă n-ar fi stricat celor doi reformiști, pentru că, în puțină vreme, boom-ul demografic a luat-o la vale, dar sistemul de finanțare a rămas netulburat! Cu efectele pe care le trăim și azi!


Cel mai grav este goana neoprită după „studenți cu taxă” a universităților de stat, în competiție acerbă cu cele private, câte au rămas după anul 2000, când a început procesul lor de reglementare.


Interesant este că, în vreme ce universități private au mai dispărut în jocul pieței, cele încropite de stat în anii 90 prin orășelele patriei sunt netulburate, se târâie înainte cu banii de la buget, risipind și așa insuficientele resurse financiare ale educației. E ciudat cum aceste încropeli academice sunt reacreditate tot la un cincinal de ARACIS, primind calificativele „de încredere”, ba chiar „de foarte mare încredere”, chiar și dacă au fost în centrul unor mari scandaluri – plagiate în serie, evaluarea a zeci de mii de studenți, prin computer, pe oră!

Și, pentru că veni vorba de bani, în 2014, ultimul an pentru care avem cifre, educația a beneficiat de cele mai reduse resurse din UE, 2,99% din PIB, iar sectorul cercetare-dezvoltare la fel, 0, 49% din PIB, la o medie europeană de 2, 03%! Sigur, Constituția prevede alocarea a 4% din PIB pentru educație, dar pe cine a interesat asta vreodată?

Cifrele din celelalte țări europene pe site-ul INS în raportul România în UE, ediția 2017, dar numai dacă aveți nervii tari!

REFORMA ÎNCEPE FĂRĂ BANI

În acest context, care mie nu mi se pare foarte vesel, în care îți atrag atenția mai ales dimensiunile cantitative ale dezvoltării universităților, trebuie să analizăm și efectele produse de cel mai ambițios plan de reformă a educației, cel pus în operă începând cu 1999.

Am fost fruntași la bolognizarea învățământului academic, în vreme ce țările din vestul Europei au fost mai prudente

Cum nu sunt convins că creșterea cantitativă determină automat un salt calitativ, adesea se întâmplă invers, va trebui să avem în atenție aspectele ce țin de calitate. E nevoie acum să vedem ce efect a avut asupra universităților procesul de transfer de experiențe academice din lumea largă, asociate îndeobște Procesului Bologna, precum sistemul creditelor transferabile, structurarea stadială a educației academice – licență (3 ani), master (2 ani), școală doctorală (3 ani), dar și puzderia de încercări de evaluare a performanțelor sistemului universitar.
Dacă nu am fi atât de pudici, am recunoaște că „sistemul Bologna” este, de fapt, transferarea sistemului american, fără ca în Europa să existe resursele financiare de care dispune educația academică de peste Ocean. Vorbesc despre Europa în general, că la noi e și mai trist, face parte din povestea noastră plină de originalități. De altfel, țările vestice au păstrat o anumită prudență în momentul entuziasmului general din 1999, anul semnării acordului reformist european, la care au aderat între timp 45 de state. Dar noi am fost printre cei 29 de fruntași! O anumită prudență, spuneam, da, pentru că nici câmpul „marilor școli” franceze, nici universitățile catolice, nici cele private din Europa, nici universitățile britanice n-au trecut la „bolognizare”.
Polonezii, care aveau un învățământ universitar serios de cinci ani, au încercat, la început, să „traducă” sistemul pe limba lor, au separat formal primii trei ani de ultimii doi, care oricum erau de specializare mai strictă, și au eliberat două diplome, după trei ani și după următorii doi, păstrând planurile de învățămînt neschimbate. Dar i-au prins!

Moștenirii comuniste i s-au adăugat reformele anarhice în educație

Despre mersul reformelor radicale din 1999 încoace s-au scris zeci, poate sute de studii, multe extrem de aplicate și oneste. Dintre acestea, cel cu adevărat remarcabil – și asta chiar din mai multe motive – mi se pare amplul studiu L’Université roumaine, une bulle spéculative ? ses réformes, de la libéraisation au néolibéraisme, „Revue d’étudescomparatives Est-Ouest”, 2014, volume 45, nr.1. Este în primul rând exemplar faptul că patru profesori de vârste diferite, de la cele trei mari universități ale țării, au putut formula un punct de vedere comun în analiza reformelor post-1999: Mihai Dinu Gheorghiu și Adrian Netedu (UAIC, Iași), Marius Lazăr (UBB, Cluj), Zoltán ROSTÁS (București), o analiză care este, indirect, și un manifest academic. Apoi, studiul nu evită moștenirea de dinainte de 1989, nici „reformele” mai degrabă anarhice din primul deceniu de după revoluție, ceea ce am încercat să fac și eu aici, pentru că ex nihilo nihil.
În sfârșit, pune în lumină efectele pozitive și pe cele perverse ale „bolognizării”, cu accent pe evoluția educației de la liberalizare spre neoliberalismul care a condus la „marșandizarea” acesteia, la transformarea educației într-o marfă – ca oricare alta! Studiul, în ediție electronică, poate fi accesat de oricine la adresa http://academica.edu, căutând după numele oricăruia dintre autori.
Câteva lucruri elementare

  • 1. Educația costă, ea cheltuie;
  • 2. Educația bună costă foarte mult, cheltuie enorm;
  • 3. Nu există dezvoltare în afara unei educații bune.

Simplu și clar, numai că mediocrilor economo-centrați de factură neoconservatoare – prefer această etichetă celeilalte, neoliberală, utilizată greșit – le-a trecut un fel de idee prin cap, o idee care face ravagii, educația trebuie să producă bani, în orice fel, chiar cu sacrificarea specificului său, de a fi o marfă-altfel!

În economia bunurilor material-financiare, înstrăinarea unei mărfi o face să dispară de la deținător și să apară la noul proprietar, indiferent dacă asta se petrece prin vânzare, furt sau dar.

În economia bunurilor simbolice, transferul savoir-ului prin educație nu conduce la dispariția acestuia de la cel care educă, bunurile simbolice se împărtășesc fără să se epuizeze, mai mult, apare și un fel de plusvaloare la deținător ca efect al relației paidetice însăși!

Din acest motiv „marfa” educație este o altfel de marfă. Dar educația nu trebuie să producă bani, pentru că ea oricum face asta, fără a-și știrbi specificul. În fapt, toate domeniile vieții sociale, toate componentele diviziunii sociale a muncii obțin specialiștii și sporesc capacitățile de expertiză numai datorită faptului că există educația superioară, care să le furnizeze forța de muncă calificată și înalt calificată. Până și un cerșetor școlit câștigă mai bine decât unul analfabet! Și asta dacă rămânem numai la dimensiunea economică, trecând peste celelalte funcții ale educației, de la integrarea culturală și comunitară, la dezvoltarea înaltă a personalității!

Educația universitară este o altfel de ''marfă'' – produce specialiști care asigură dezvoltarea oricărui domeniu

Să transformi educația în „forță direct productivă” este o aberație pe care o vom plăti, mai devreme sau mai târziu, cu toții, așa cum o vom plăti și cu alte reverii neoconservatoare! Până și marxiștii reformiști de la gruparea iugoslavă Praxis încercau să obțină pentru educație alt statut decât cel conferit de marxismul clasic (muncă neproductivă?!), dar la fel de eronat și de neoconservatorismul zilelor noastre („marfă ca oricare alta”). Și dacă un mare economist, Gary Becker, n-ar fi luat Premiul Nobel pentru economie! În urma studiilor sale referitoare la human capital, care pun în lumină efectele financiare extraordinare pe care le au investițiile în educație făcute de indivizi, firme și state! A propos, cartea sa esențială în domeniu, Human Capital: A Theoretical and Empirical Analysis, with Special Reference to Education (2d ed. New York: Columbia University Press for NBER, 1975), este tradusă de vreo zece ani și în România, dar asta va fi scăpat atenției politrucilor și factorilor de decizie în educația de pe la noi!

DESPRE BOLOGNA NUMAI DE BINE?

Așa-numitul „proces Bologna” nu este un rău în sine. În fond, un sistem similar a funcționat peste Ocean. Numai că este un sistem care are nevoie de foarte mulți bani, or în Europa s-a încercat adaptarea sa cu bani insuficienți, iar la noi cu bani foarte puțini. Când a fost adoptat la noi, pe fondul boom-ului demografic însoțit de creșterea sumelor obținute din taxe, inclusiv de universitățile de stat, lucrurile păreau în regulă. Numai că, exact în momentul adoptării, a fost schimbat și sistemul de finanțare a universităților, iar la puțină vreme au trecut și efectele boom-ului demografic, după cum scriam detaliat mai sus. Repet, în State, educația dispune de foarte mulți bani – federali, din partea statelor, privați, din taxe, din cercetare etc – așa că sistemul a funcționat destul de bine – colegiul e practic pentru toți absolvenții de liceu, nu pune mari probleme de accesibilitate, dar masterele și școlile doctorale fac o selecție foarte serioasă și beneficiază de sume uriașe, care permit angajarea celor mai buni profesori și cercetători din lume.
Aproape toți corifeii stângii academic franceze au făcut averi frumoase predând doi-trei ani în marile universități din State, deși nici în țara lor salariile nu erau modeste, ca să nu mai amintesc de poziția lor de cumularzi în lumea academică, editorial, media.
Și totuși, chiar în momentul când noi preluam sistemul, peste Ocean apăruseră primele critici, care între timp s-au amplificat.


Sistemul produce prea mulți absolvenți de colegiu – în fapt, mai întâi, de liceu – analfabeți funcțional sau analfabeți pur și simplu! Iar criticile au venit – și vin – nu doar din afara sistemului, ci și dinlăuntru, inclusiv de la glorii are vieții academice americane, de la „stângistul” Noam Chomsky la regretatul George Steiner, liberal.


Cum observă și profesorul Septimiu Chelcea (foto), sistemul promitea introducerea unei anumite logici în educația universitară europeană, doar că este extrem de dependent de prosperitate.  Or, la noi despre aceasta nu putea fi vorba, iar Europa, cu tot cu noi, a dat după mai puțin de zece ani de puternica criză economică, începută în 2008 și, în ciuda optimiștilor, încă neterminată.
Cheltuielile pentru educație s-au redus peste tot în Europa, măsurile de austeritate s-au înmulțit, la noi adoptându-se în 2009 o veritabilă „curbă de sacrificiu”. Care a condus la scăderea salariilor din educație cu 35 – 40%. „Sfertul” oficial e o poveste, pentru că din ianuarie, ca un fel de crimă cu premeditare, sporurile fuseseră introduse în salariul de bază! Abia la începutul acestui an, salariile din educație au ajuns la nivelul din 2009, iar mărirea promisă în campanie a fost amânată pentru anul viitor, dacă nu cumva sine die! Dar austeritatea n-a lovit numai în salarii, ci și în logistică, modernizarea echipamentelor de cercetare, posibilitățile de informare-documentare. În condiții de pauperitate, raționalitatea promisă a devenit pură iraționalitate. Cu efecte perverse devastatoare, incalculabile. Dacă ar fi numai să amintesc molima plagiatului.

Fenomenul plagiatului a existat desigur și înainte de „bolognizare”, dar la proporții mai modeste și cazurile aveau urmări – cei mai plini de bun simț demisionau, ceilalți erau eliminați din sistem.

Acum, fenomenul e exploziv, mereu apar noi cazuri, se discută la fel de mult, dar nu se face mai nimic. Probabil calitatea de plagiator ar trebui înscrisă în fișa postului nu doar pentru premieri, miniștri, parlamentari, universitari, ci și în cea a studenților!

E plin internetul de site-uri de genul referate.ro, licențe.ro, dizertații.ro, iar fenomenul copy/ paste e popular pînă aproape de universalizare! Asta, deși universitățile s-au dotat cu soft-uri antiplagiat!
Aplicarea „românească” a sistemului este însă atât de plină de aberații că e zadarnic să mai insist! Aș mai adăuga, totuși, că mobilitatea academică produce și ea pagube uriașe. Autoritățile sunt pudice în această privință, însă experiența mea de 30 de ani îmi arată că rata celor întorși din străinătate după studii „dincolo” – studenți, masteranzi, doctoranzi – este extrem de scăzută. După ce ești pregătit competitiv nu-ți prea vine să revii într-un pământ al făgăduinței atât de problematic!

PUBLICI SAU CRĂPI

Întâmplarea face ca, exact pe când adoptam „procesul Bologna”, să devenim preocupați și de evaluarea activității academice, trecând în această privință, în funcție de guvernul în funcție și de compoziția agențiilor specializate, ca să nu mai vorbim despre originalitatea universitarilor înșiși, prin cam toate bolile copilăriei – de la criterii mai laxe, la altele de duritatea diamantului, de la cele unice, indiferent de profilurile academice, la cele particularizate etc. Am ajuns, firește, și la scientometrie și la sacrosantele ierarhii în funcție de studiile ISI.

Activitatea didactică este distrusă de sistemul ''publică sau crăpi'', cel care a avut ca efect crearea de ''maculatură academică''

Și, ca și în cazul „bolognizării”, făceam acest lucru exact în momentul în care, în State, universitarii înșiși descopereau că sistemul publish or perish distruge activitatea didactică fără să asigure mari succese ale cercetării, dar încurajează producția de maculatură poreclită academică.

 

Mai bine de 10 laureați Nobel pentru științe exacte, ale naturii și umane constatau că nu ar trece prin grilele de selecție în vigoare și nu ar putea preda în universități. Bun, după respectivele criterii nici Einstein n-ar fi putut fi profesor universitar!


Sigur, specificul național și-a spus cuvântul și aici! Am cerut publicații ISI pentru domeniile disciplinelor antropologice pentru care nu existau, am pretins studii de acest tip doctoranzilor etc.
O clipă n-am zăbovit, deosebit de colegii din universitățile din Europa de Vest, asupra chestiunii că, în fapt, aceste clasificări nu sunt rodul unei instanțe academic autonome, ci al unui conglomerat de instituții editoriale și de evaluare PRIVATE, fiind și singurul câtigător real din această afacere. De altfel, Universitatea din Oxford a suspendat la un moment dat achizițiile de publicații ale conglomeratului, care practică prețuri spoliatoare! Bună poziție, tu ierarhizezi, tu publici și îți ies bani pe toate treptele procesului!

Între timp, Europa deșteptată a propus și propriile sale clasificări ale publicațiilor, și criterii mai corecte de evaluare.
Nu, scientometria nu este un rău în sine, după cum constată și profesorul Mihai Dinu Gheorghiu (foto), într-un alt insert la acest articol, ea poate contribui la o anumită ordine în zona producției științifice. Dar așa, nevinovată, scientometria a produs o falie profundă în lumea academic băștinașă din pricina modului diferit de a privi criteriile stabilite, dar și a aplicării propriu-zise. Nu s-a plecat la drum de la constatarea simplă de psihologie și epistemologie – logica cercetării, a descoperirii este ceva, iar logica transmiterii savoir-ului este cu totul altceva. Ele se întâlnesc destul de rar în aceeași persoană, poate10-15 cazuri într-o mare universitate. Unii sunt savanți excepționali, alții profesori la fel de excepționali, oricum majoritatea se învârt în jurul mediei. „Știința pentru toți” e bun ca titlu al unei colecții de popularizare sau ca un îndemn pentru „Cântarea (științifică) a României”.
În fapt, neoperând această distincție elementară, punând accentul în evaluarea profesorilor pe dimensiunea cercetării, nu am făcut altceva decât să scădem drastic calitatea proceselor educative și să obținem, pe partea „de știință”, un uriaș munte de steril, în care cu dificultate poți încerca să găsești vreun mărgăritar! Oricum, n-am auzit, de vreo 20 de ani încoace, de vreun succes răsunător al cercetătorilor români, chiar dacă la cantitatea de maculatură pretins științifică îi batem pe toți!

CIFRELE PROFESORILOR

Concursul de titularizare a profesorilor din luna iulie a oferit imaginea reală a învățământului și de la catedră, nu doar din bănci. Iată cifrele:

Prezenți la proba scrisă; 23.816 candidati.
Retrași din motive personale/ medicale: 2.972
Excluși pentru fraudă: 30
Lucrări anulate la centrele de concurs: 5
Lucrări anulate la centrele de evaluare: 40
Numărul total al lucrărilor notate: 20.763.

Rezultate:

Note peste 7: 9772 (47, 63% )- șapte e media de admitere
Nota 10: 118 candidați
Note între 7 și 9, 99: 9652 (47, 06%)
Note între 5 și 6, 99: 6876 (33, 07%)
Note între 1 și 4, 99: 4006 (19, 29%)

Promoția 2017

Peste 7: 44, 64%
Între 5 și 6,99: 32, 92%
Între 1 și 4, 99: 22, 94%

A câștigat cineva, totuși, birocrația – în afara orelor propriu-zise, cea mai mare cantitate de timp consumată de profesori nu merge spre propria pregătire sau spre cercetare, ci spre „raportări”! Dar asta e o poveste fără sfârșit!

Click pentru a comenta

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

To Top