JFK – Camelot sau Dark Knight?

Puţini lideri şi cupluri în istoria omenirii au stârnit atâta pasiune şi emoție cum au făcut-o John Fitzgerald şi Jacqueline Kennedy. Pentru generațiile mai recente, popularitatea lui JFK şi glamour-ul lui Jacqueline au prefigurat politica modernă. Tineri şi telegenici, cei doi au stârnit imaginația Americii şi a lumii, căpătând un statut de rock-stars ai politicii aflat la limita mitologicului, neegalat de niciun alt cuplu prezidențial. Dacă ar fi existat Facebook, probabil că ar fi avut zeci de milioane de followers.

Cine a fost adevăratul JFK?

La 50 de ani de la asasinatul din Dallas, apar tot mai multe întrebări despre „adevăratul JFK”. Cine a fost Kennedy? Cel care simboliza o nouă eră într-o Americă în care segregarea rasială, crima organizată şi McCathysmul erau regula şi nu excepția? Cel care şi-a clădit cariera şi a câștigat alegerile sprijinit tocmai de sistemul pe care-l condamna retoric? Pe măsură ce apar noi informații şi se deschid arhive, Camelotul luminos şi imaculat din imaginarul public face locul unui cavaler care, de prea multe ori, era opusul întunecat al imaginii publice pe care o promova şi a crezului progresist pe care îl profesa cu un talent neegalat.

Ca întotdeauna, adevărul este undeva la mijloc. JFK, ca orice lider în vremuri care cer schimbare, a trebuit să folosească mijloacele prezentului pentru a prefigura viitorul. Dorea sincer ca segregarea rasială să facă loc unei Americi pe care Părinţii Fondatori au definit-o ca pământul tuturor posibilităților. O Americă pe care JFK, într-o formă de geniu oratoric, o redefinea constant. O Americă în care fiecare trebuie să facă ceva pentru propria ţară, înainte ca aceasta să facă ceva pentru ei. JFK credea că Uniunea Sovietică poate fi înfrântă fără a declanșa holocaustul nuclear.

Cine a fost adevăratul JFK? Cel care se lupta neputincios cu un Congres care îi bloca sistematic cele două mari inițiative de adoptare a legislației anti-segregație rasială şi a unui pachet de reduceri fiscale care să stimuleze economia şi să reducă șomajul? Istoria are obiceiul să se repete! Președintele care a aprobat operațiunea dezastruoasă de la Bay of Pigs sau cel care a câștigat războiul nervilor cu Nikita Hruşciov, evitând un război nuclear în timpul crizei rachetelor sovietice din Cuba? Cel care afișa imaginea unui cuplu epatant şi a unei familii unite sau cel care avea aventuri fără sfârșit, de la „tinere speranțe” la Marilyn Monroe? Cel care a rostit cele mai memorabile discursuri din istoria oratoriei fie la Washington în 1961, fie la Berlin în 1963, sau cel care a apelat la mafia din Chicago ca să câștige alegerile? Cel care a câștigat (pentru prima dată) la televizor alegerile sau cel care era moștenitorul unei familii de politicieni şi oameni de afaceri catolici din Boston?

Şi, mai ales, cum ar fi arătat America şi lumea dacă nu ar fi fost eliminat, în condiții nici azi elucidate? Fără asasinat, e posibil ca mandatul lui JFK să nu fi fost decât o mare dezamăgire. Sau, dimpotrivă, să fi fost cel care ar fi făcut ca America şi lumea să ia o altă traiectorie şi să evite cea mai mare falie din societatea americană în secolul 20, evitând, eventual, drama războiului din Vietnam, violenţele rasiale sau anul 1968 cu revolta anti-sistem a tineretului educat.

E greu de răspuns, fără să stârnești pasiuni la fel de mari ca acum 50 de ani. Istoria nu se scrie contrafactual. Dar este imposibil să nu-ţi pui aceste întrebări văzând tragicele imagini ale asasinatului din Dallas, cu capul explodat al lui JFK şi cu costumul pătat de sânge – pe care Jacqueline a refuzat să-l schimbe „ca să se vadă ce i-au făcut”. Sau când urmărești programele TV cu funeraliile de stat demne de o procesiune din vremurile Imperiului roman. Când vezi imagini în care Black Jack, armăsarul fără călăreţ, era așezat între militari din toate armele şi sicriul său pe afetul de tun pe care fusese depus atât Roosevelt, cât şi Soldatul Necunoscut, o concluzie se impune: JFK a transformat modul în care se face politică, inventând comunicarea în masă şi folosind forța televiziunii.

Un imperiu democrat

JFK a inovat nu doar mediatic, comunicațional, ci şi ideologic. Kennedy a pariat pe o schimbare fundamentală şi, în mod vizionar, a mutat Partidul Democrat de la „baronii” din Sudul rasist şi segregat către forţa progresistă şi internaționalistă pe care au reprezentat-o mai târziu Bill Clinton sau Barack Obama. Folosind argumentele lui FDR, a construit în nord şi nord – est, în Boston, Chicago, Philadelphia şi NY, un imperiu democrat în egală măsură îmbrăţişat de business şi de intelectuali. A propus un discurs simultan anti-comunist radical şi iubit de sindicaliști. A făcut America mândră acasă şi admirată în lume. A condus America către forţa tehnologică de astăzi, făcând un pariu riscant şi ușor nebunesc privind trimiterea primului om pe Lună. Mobilizând întreaga energie şi resursele națiunii americane pentru o competiție aparent simbolică cu Uniunea Sovietică, această decizie a condus, în cele din urmă, la îngenunchierea economică şi strategică a acesteia. În mod indirect, îi datorăm inclusiv eliberarea României de comunism.

Drama personală a lui JFK este a Americii şi a lumii. În ochii media cerem atât de mult de la liderii momentului, încât prețul devine insuportabil. Nicio imagine nu descrie mai bine tragedia familiei şi a ledership-ului modern decât cea a fiului lui JFK, John John, salutând sicriul tatălui. Şi tragedia nu s-a oprit acolo. Moartea lui Bobby Kennedy, în plină campanie de alegeri preliminare pentru prezidențialele americane în 1968, în urma unui asasinat politic la fel de straniu ca cel al fratelui său, nu face decât să confirme sfârșitul iluziilor.

O notorietate incontestabilă

JFK rămâne liderul care, în pofida slăbiciunilor sale, stârnește şi azi emoție şi emulație. Forța vocii sale răsună încă în discursurile bazate pe idealism şi convingere în puterea libertăţii şi a spiritului uman. Un om care vorbește dincolo de moarte cu posteritatea, la 50 de ani de la dispariția dramatică, va rămâne în istorie cu o notorietate cu care puţini lideri pot concura. Nu a fost nici Camelot, nici un Dark Knight, a fost şi rămâne mitul John Fitzgerald Kennedy şi cel mai celebru şi tragic cuplu de la Cezar şi Cleopatra încoace.

Ce putem învăţa aici, acasă, din această istorie fără precedent? În primul rând, că niciun lider nu îşi cunoaște locul în istoria națiunii până când timpul nu aşează distanţa cuvenită şi se domolește patima politică. Şi că trebuie să învăţăm să facem diferența între persoana președinților şi instituția pe care aceștia vremelnic o personifică, construind tradiție şi respect în jurul acesteia din urmă. Şi, mai ales, că slăbiciunile omenești pălesc în faţa credinței, pasiunii şi sacrificiului cu care un lider trebuie să îşi servească națiunea.