Jurnal cu Iureș și Omul lui Dumnezeu

12 noiembrie. Ce bucurie am trăit săptămâna trecută, la TNB, văzând Creatorul de teatru, piesa dramaturgului austriac Thomas Bernhard, cel care a urât toată viaţa lui premiile și care, paradoxal, a primit atâtea!

• Cine va securiza Neptun Deep, care nu e în apele teritoriale ale României? Specialist: Probabil am avea o bâlbă colectivă!
• Ionuț Lupescu, regrete după 28 de ani
• Nicuşor Dan a convocat o şedință la Constanța după explozia dronei ucrainene în Port. Ce s-a decis
• În România, ponderea cheltuielilor cu echipamente în bugetul apărării s-a dublat între 2014 și 2025, iar în valori absolute creșterea depășește 300%
• România intră în era comunicațiilor cuantice

Ce dor mi-era de o piesă clasică, de un text cu sens, de un joc fără urlete, fără accese licenţioase la care publicul să râdă tâmp și absurd, de actori care să ocolească pierzania asta bulevardieră în care teatrul, care ar trebui să cultive, să educe, să genereze gândire și uimire, alunecă frivol în ultimii ani!

Am găsit-o!

Marcel Iureș în Creatorul de teatru Foto Florin Ghioca, TNB

Creatorul de teatru este una dintre acele piese în care actorul își joacă propriul rol și tocmai prin el are libertatea de a evoca istoria și realitatea imediată, cu tragicul ei, cu „munţii de nimeni” care sunt slăviţi, în timp ce valorile sunt ignorate, cu degradarea omului copleșit de „zgomot”…

Marcel Iureș, într-un monolog de două ore, întrerupt rareori de Alexandru Bindea, de Lucian Iftime (excepţional) sau Alexandra Sălceanu, face un rol care te cucerește, te ţine captiv, atent, prins. Este expresiv în cele mai mici gesturi, în tăceri, în repetiţii, aparent redundante, și este memorabil rostind convins că „femeile fac teatru”, în timp ce „bărbaţii sunt teatru”, în disperarea aproape stinsă cu care cere în univers „Atât vreau: să mi se lase credinţa!” și face o lungă pauză înainte de a adăuga „Credinţa în meseria mea de actor…”, pentru ca tocmai în această pauză, în această secundă de tăcere, fiecare spectator să-și poată urca gândul… la Dumnezeu, unde ne „spusese” Iureș prin nespus!

(Scena mi-a amintit un moment de pe vremea lui Ceaușescu, eram copil încă, și Ion Lucian – cred că la Comedie, nu mai reţin exact – rostește subversiv, într-o piesă: „Ce fericiţi suntem! Ce fericiţi!” și începe să plângă, cu ochii lui „ca două farfurioare de ceai” – vorba lui Alecu Popovici – în timp ce publicul amuţit, înţelegând afrontul subtil adus dictaturii care ne guverna, se ridică și îl aplaudă, deși piesa nu se terminase și știam cu toţii că Securitatea era printre noi…)

Și pleci din sală tot cu Iureș în creier care îndemna atrabilar: „Imaginaţi-vă un oraș în care s-ar opri tot acest zgomot! Imaginaţi-vă un minut de liniște! Ar fi sinucideri în masă!”

Minunat domnule Dabija, cât de simplă, dar cât de profundă și cu sens aţi făcut regia acestei piese!

Ana Ciontea, deși nu scoate un cuvânt, redă pitoresc și semnificativ, printr-o tuse repetată, ratarea, lipsa talentului care îi definește pe unii actori, pe scenă sau în viaţă! Rolurile fără cuvinte sunt cele mai grele. Și ea este splendidă în această piesă.

Am împărtășit bucuria acelei seri cu Simona Miculescu, ambasadoarea noastră la UNESCO, rafinată consumatoare de cultură cu care am bântuit deseori prin sălile de concerte și de operă ale lumii, dar au fost cu noi sau lângă noi, atâţia oameni frumoși, de la Oana Zamfir, la doctoriţa Dana Safta, de la premiata noastră Ana Maria Marinca, până la Teodora și Ducu Bertzi, doctoriţa Dana Jianu și formidabila Irina Margareta Nistor, vocea pe care orice român ar recunoaște-o dintr-o mie! N-au încăput toţi în poze.

Mergeţi să vedeţi această piesă la Teatrul Naţional! Este o pledoarie pentru dramaturgia adevărată, care spune adevărurile interzise subliminal, și este mărturia faptului că, la 71 de ani, Marcel Iureș este cea mai bună versiune a sa ca actor. L-am aplaudat cu toţii în picioare…

14 noiembrie

Harry Truman a fost președintele american care a ordonat utilizarea noilor bombe nucleare produse de Statele Unite ale Americii, pentru a grăbi sfârșitul războiului împotriva Japoniei.

După ce sute de mii de oameni au murit în urma bombelor atomice aruncate deasupra orașelor Hiroshima și Nagasaki, Japonia a capitulat.

Astăzi, la Ankara, șeful CIA s-a întâlnit cu omologul său rus, „pentru a-l avertiza asupra consecinţelor pe care le-ar genera eventuala folosire a bombelor nucleare de către ruși în Ucraina”.

Tocmai în lumina acestei întâlniri, m-a amuzat coincidenţa lecturii mele de acum.

Redau aici scrisoarea trimisă de Harry Truman editorialistului Irv „Kup” Kupcinet, care îl lăudase în ziarul Chicago Sun-Times, pentru asumarea de care a dat dovadă. Da, chiar așa, președintele american era lăudat pentru acţiunile sale!

Este doar una dintre epistolele care explică acţiuni și personalităţi istorice strânse în cartea lui Montefiore, pe care o citesc zilele acestea.

„Dragă Kup,

Am apreciat în mod deosebit articolul din 30 iulie, din care mi-ai trimis un exemplar.

Am avut grijă să nu comentez articolele publicate pe tema aruncării bombei, din simplul motiv că decizia a fost întru totul explicată în memoriile mele și a fost luată cu scopul de a salva 125.000 de tineri americani și 125.000 de tineri japonezi, care altminteri ar fi fost uciși, și asta a realizat. A mai salvat, probabil, încă o jumătate de milion de tineri din ambele tabere, care ar fi putut rămâne mutilaţi pe viaţă.

Trebuie să ţii minte întotdeauna că oamenii uită, cum spuneai în articolul tău, că bombardarea de la Pearl Harbor a avut loc când noi eram în relaţii de pace cu Japonia și încercam din răsputeri să negociem un tratat cu ei. Tot ce trebuie să faci este să ieși și să stai pe puntea crucișătorului în Pearl Harbor, cu 3.000 de tineri dedesubt, care n-au avut nicio șansă să scape cu viaţă. Lucrul acesta este valabil pentru alte două-trei crucișătoare scufundate la Pearl Harbor. În total, au fost între 3.000 și 6.000 de tineri care au pierit atunci, fără vreo declaraţie de război. A fost omor clar.

Am știut ce făceam când am oprit războiul, care ar mai fi ucis o jumătate de milion de tineri din ambele tabere, dacă acele bombe nu ar fi fost aruncate.

Nu am niciun fel de regrete și, în împrejurări asemănătoare, aș proceda din nou la fel – iar această scrisoare nu este confidenţială.

Cu sinceritate, al dumitale, Harry Truman”

Numărul total al deceselor în urma atacurilor de la Hiroshima și Nagasaki nu a putut fi stabilit cu exactitate.

Potrivit unor rapoarte, au fost între 129.000 și 240.000 de japonezi uciși în urma lansării celor două bombe. Jumătate dintre decese s-au produs în primele zile ale atacurilor, iar celelalte au survenit la câteva luni sau ani, din cauza arsurilor, a radiaţiilor și a cancerul care s-a declanșat.

În anii următori, a crescut riscul de leucemie, iar în 1950 s-au înregistrat cele mai multe decese.

Tot din cauza atacurilor a crescut riscul de a dezvolta cancer de sân, de cancer tiroidian și de plămâni.

În 1957, autorităţile din Japonia au anunţat primul caz de cancer tiroidian, iar în 1972 au fost diagnosticaţi aproximativ 3.800 de oameni.

Statele Unite rămân singura ţară care a folosit vreodată o bombă atomică. Să sperăm că va fi și ultima!

16 noiembrie

Staţi că nu înţeleg: ne-am culcat azi noapte cu rachete trase de Rusia asupra Poloniei și ne-am trezit cu ele trase de Ucraina?!

Și acum ce facem? Nu mai activăm articolul 5 împotriva unei ţări care a atacat un centimetru NATO? Cum, nici măcar pe 4?

Ce-am fi făcut noi dacă Ucraina omora doi români? Așa, din greșeală?!!

Dar să lăsăm războiul și rachetele și să ne întoarcem la lucruri serioase.

Destinul lui Van Gogh, viu sau mort, cred că este unul dintre cele care pot inspira mulţi oameni în derivă. Neiubit de mic, într-o permanentă derivă emoţională, socială, profesională, avansând din eșec în eșec, acest pictor de care mă simt legată prin însăși drama vieţii lui, are parte de o atât de uluitoare și divină mântuire. Și pe pământ, nu doar în ceruri.

Aproape anual revin la Arles pentru „a-l urma” și mereu mă întorc mai posedată de nebunia lui.

Artistul care nu a vândut decât un singur tablou în timpul vieţii sale, Podgoria roșie, cu 400 de franci – cca 16 lire sterline pe atunci – (și care este astăzi la ruși – unde altundeva?!! – la Muzeul Pușkin din Moscova), a stabilit recorduri pentru tablourile lui… în moarte.

Zilele trecute, un anonim a plătit 117 milioane de dolari pentru Livada cu chiparoși, vândut la o licitaţie a Casei Christie’s. Lucrarea făcea parte din colecţia privată a lui Paul Allen, unul dintre fondatorii Microsoft.

Precedentele recorduri înregistrate de picturile lui Van Gogh erau cele de 82 milioane de dolari pentru Portretul Doctorului Gachet (1990) și de 81 de milioane de dolari pentru Muncitor pe câmp (2017).

V-am lăsat aici, de multe ori, imagini din expoziţiile lui, la fel cum v-am „trimis” să vedeţi primul film de artă pictat care îi este dedicat, Loving Vincent. Nu mă mai repet!

Sufletul său chinuit, disperarea și sentimentul ratării care l-au însoţit până la sinucidere, determinând-o, sunt pe deplin compensate de imensa preţuire pe care o găsește acum creaţia sa.

Știu, pentru el poate fi prea târziu! Dar pentru noi, care avem nevoie de Credinţă în echilibrul universal al lui Dumnezeu, este chiar când trebuia…

22 noiembrie

Astăzi, mergeam pe Rue de la Paix spre Operă și am văzut un magazin de ceasuri care m-a fermecat. Am sunat la sonerie, ca la magazinele de ceasuri scumpe unde nu poţi intra decât dacă ţi se deschide din interior, și am nimerit într-un paradis al timpului măsurat.

Aveam să aflu că artizanii La Pendulerie fac parte din patrimoniul vivant al Franţei și că restaurează ceasurile piese de muzeu de la Louvre și Versailles.

Am lăsat mai multe fotografii și imagini video pe pagina mea de Facebook.

Se spune că timpul de care te bucuri, nu e timp irosit… Acesta a fost un timp al bucuriei descoperirii!

29 noiembrie

Marți, 28 noiembrie, am fost la Avanpremiera filmului Man of God – Omul lui Dumnezeu, la Park Lake, pe la Titan, am mers de mi s-a făcut rău vreo oră și ceva prin trafic, o călătorie în cealaltă parte a Bucureștiului, cât până la Eghina.

Paradoxal, filmul care spune povestea Sfântului Nectarie nu este deloc un film religios, ca dovadă că în prima zi de la proiecție a uimit lumea, devenind al patrulea în cinematografele progresistei și LGBT-istei Americi, după Batman, Jujustu Kaisen 0 și  Uncharted.

Eram atât de bulversată la finalul filmului, de modul în care a fost filmat, de tensiunea in crescendo, dusă la apogeu fix în ultima clipă a peliculei, încât n-am mai fost capabilă nici măcar s-o felicit pe Yelena Popovic, regizoarea sârbă, prezentă în sală și care a făcut o capodoperă, pur și simplu.

Am băut a doua zi un ceai cu ea și am aflat că deși e om credincios, nu-și propusese vreodată să facă un film cu sfinți, dar mai ales cum un film pe care ea, ca om, avea să-l oprească de cel puțin două-trei ori, gata să-l abandoneze din cauza dificultăților financiare, s-a făcut el însuși prin minuni de care doar Cerul e capabil, datorită unor donații de sute de mii de euro, venite de la oameni pe care nu i-a întâlnit sau cunoscut vreodată.

Voi scrie în numărul de ianuarie, povestea în detaliu.

Filmul a depășit recordul încasărilor obținute de James Bond în Grecia și a fost promovat intens chiar și de Biserica Catolică, Vaticanul alegându-l drept Filmul de credinţă al anului.

Uluitor de generos în aprecierile sale critice la adresa peliculei, Emir Kusturica a recunoscut că acest film întoarce oamenii la credință, arătându-le Sensul:

„Într-o lume care a renunțat la Evanghelie și a abandonat ideea că viața este un proces inspirat de credință într-un sens superior, filmul Yelenei Popovic are un efect vindecător.

Omul lui Dumnezeu ne îndrumă să ne întoarcem pe calea care ne duce înapoi, la drumul principal pe care l-am pierdut, la această autostradă a vieții în care poticnirea nu este un stil, ci întruchipează ideea că viața este țesută din forțe opuse a căror greutate o putem depăși doar dacă suntem în căutarea lui Dumnezeu. Occidentul post-creștin l-a trădat pe Dumnezeu, depărtându-se de Înțeles și de ordinul superior și astfel s-a încurcatîn sărăcia spirituală.

Filmul Yelenei ne oferă o perspectivă asupra laturii interioare a ființei, sugerând că nu ne mai rămâne nimic altceva decât să ne recâștigăm armonia pierdută sub raiul credinței.”

Mickey Rourke face o scenă de un minut FA-BU-LOA-SĂ!

Eu nu am mai trăit până la acest film realitatea unei săli (și includ aici Opera sau Ateneul Român) în care NIMENI nu a mâncat nachos sau pop corn, NIMĂNUI nu i-a sunat telefonul și nu a primit mesaje, în care părea că NIMENI nu mai respiră și în care, la final, în ultima scenă care o dezvăluie pe prima, cu o mână care scrie cu o pană veche înmuiată în cerneală, pe un pergament, am auzit bătăile inimii oamenilor și simfonia stomacului cuiva care nu mâncase probabil. Era atât de liniște încât se auzea nu omul, ci înlăuntrul lui!

Mergeți să-l vedeți! Din 2 decembrie este în 60 de cinematografe din țară. Și luați-i și pe alții să-l vadă!

L-aș pune în manualul cinematografiei obligatorii! Mă duc să-l revăd zilele acestea.

E un film despre care mai mult aș tăcea, lăsându-l să vorbească singur! 

4 decembrie.

Doamne, am fost astă seară la Băneasa și-am revăzut filmul Omul lui Dumnezeu.

Am invitat-o pe profesoara mea de pian, pe Andreea și pe Ionuț. Fiecare dintre noi de profesii diferite, cu preocupări diferite. Când s-a terminat, stăteam toți țintuiți în scaune.

Și în această sală n-a mâncat nimeni, deși mulți cumpăraseră câte ceva de ronțăit, n-a băut nimeni, n-a sunat niciun telefon, n-a vibrat niciun mesaj, n-a respirat nimeni. Așa ceva nu am trăit eu la Băneasa de când mă știu!

Mă gândeam, în timp ce-l revedeam, cum îmi povestise regizoarea Yelena Popovic c-a făcut filmul acesta, chinuit, cu 1.400.000 de euro, fiind gata de multe ori să-l oprească pentru că nu mai avea bani! Rețineți această sumă: un milion patru sute de mii de euro!

Și are un succes nebun în toate țările, criticii afirmând chiar că e mai bun decât recentul Father Stu al lui Mel Gibson, lansat în America în același timp cu Man of God.

Asta în timp ce compania Disney a cheltuit 180 de milioane de euro (180 de milioane, da?!?) pe filmul Strange World în care personajul principal este promotor LGBT și are cele mai proaste încasări din toată istoria companiei, de la înființare și până acum. Estimau venituri de 40 de milioane de euro în primul weekend de la momentul lansării, și au obținut 4.

Omul lui Dumnezeu a fost, timp de patru săptămâni, cel mai vândut film pe Amazon!

Cam așa lucrează Dumnezeu!

Când ne-am ridicat să ieșim, am văzut o doamnă, slăbuță, fină, cu ochelari, care plângea copleșită de emoție. Am înțeles-o atât de bine! M-am dus pe rândul ei, toată lumea plecase deja, rămăsese doar ea, am sărutat-o pe obraz și i-am spus: Așa am plâns și eu marți seara, când l-am văzut prima dată!

S-a uitat la mine zâmbind, dar era incapabilă să spună ceva pentru că acest film chiar te lasă fără cuvinte! Habar nu am cine e, dar noi, cei care plângem pentru destinul tragic al Sfântului Nectarie, NU suntem niște străini.