Jurnalul fericirii sau al nefericirii la români

Steinhardt. O dată marcată prin manifestări editoriale şi comemorative discrete, dar demne de memoria celui care ne-a dăruit o operă impresionantă şi, în mijlocul ei, Jurnalul fericirii.  (de Ionuţ Vulpescu și Claudiu Sorin)

Una dintre marile cărţi ale literaturii române din secolul XX, Jurnalul fericirii, începe, pentru cititorul obişnuit, prin a fi profund (şi chiar şocant) paradoxal. Pentru că, târât în închisorile comuniste, în urma unui proces politic, tânărul intelectual declară a fi găsit acolo… fericirea. Se-nţelege că nu fericirea aceea lumească, după care, în zilele noastre, aleargă cei mai mulţi dintre oameni.

Puşcăria comunistă a fost, din acest punct de vedere, un infern din care puţini au ieşit întregi. Însă evreul român N. Steinhardt, văzând în puşcărie capacitatea omului de a rezista Răului, atunci când este pătruns de credinţă, s-a botezat acolo, pecetluind astfel un traseu de căutări spirituale pe care îl începuse încă din tinereţe. Fericirea sa, aşadar, a fost fericirea de a-l găsi pe Dumnezeu, de a găsi Calea cea Adevărată, în mijlocul nefericirii celei mai adânci.

Să nu se creadă însă că Steinhardt, îmbătat de fericirea supremă a descoperirii lui Dumnezeu, iartă totul, îi iartă pe torţionari şi regimul comunist. Jurnalul fericirii nu este o carte prin care, în numele acestei fericiri şi al imperativului creştin al iertării, Steinhardt să îi ierte pe cei care au desfigurat România. Astfel, într-o altă carte a sa, Dăruind vei dobândi, cărturarul precizează, pentru viitorime, care sunt limitele creştine ale iertării: „Nu putem ierta decât răul făcut nouă personal, nu altora. Când un frate al nostru e nedreptăţit, insultat, lovit, ocărât, înşelat, nu avem cădere a ierta, noi, pe făptaşul răului. Cu atât mai puţin când nu mai e vorba de un individ, ci de un grup de oameni ori de o colectivitate întreagă. Dacă o asemenea colectivitate ori o naţiune ajunge a fi obiect de discriminări de orice natură, dacă e prigonită, sărăcită, batjocorită, minţită, năpăstuită, împilată ş.a.m.d., ne este oprit a ierta în numele ei, nu avem calitatea de a o face. (s.m./ I. V.)”

Scrise în timpul ultimilor ani ai dictaturii comuniste şi rostite, ca predică, la Mănăstirea Rohia, aceste rânduri, care vizau în mod evident situaţia din acea perioadă, ne avertizează asupra greşitei înţelegeri a noţiunii de iertare. Şi ne atrag atenţia mai ales asupra pericolului care decurge din iresponsabilitatea de a ierta greşelile făptuite împotriva comunităţii, a naţiunii întregi.

Oricum, iertarea, chiar şi pentru greşelile făptuite împotriva noastră personal, nu poate fi acordată automat, de la sine. Ea trebuie să parcurgă un traseu, care începe cu o recunoaştere deschisă a greşelii şi cu o rugăminte de a fi iertat. După care urmează celelalte etape, care sunt, conform aceluiaşi N. Steinhardt, căinţa amarnică, mărturisirea fără reticenţe, împlinirea unui canon, penitenţa, rugămintea din inimă, suflet şi cuget de iertare şi, respectiv, lacrimile ispăşirii. În absenţa lor nu avem de-a face cu o căinţă sinceră, ci cu ipocrizia. Aceasta nu iertare trebuie să dobândească de la noi, ci condamnare.

Pe 29 iulie însă nu l-am aniversat doar pe teologul Steinhardt. Ci şi pe marele om de cultură: gânditor, critic literar şi plastic, scriitor. Datorită succesului formidabil al Jurnalului fericirii – peste 200 000 de exemplare vândute până în 2008 –, există riscul de a-l percepe pe N. Steinhardt exclusiv sub aspect religios. Or, el a ştiut ca nimeni altul să îmbine exemplara trăire monahală ortodoxă cu o splendidă libertate culturală, în care a creat volume ca Între viaţă şi cărţi (1976), Incertitudini literare (1980), Critică la persoana întâi (1983) sau Escale în timp şi spaţiu (1987), prin care s-a afirmat ca unul dintre cei mai importanţi eseişti literari şi filozofici din secolul trecut. Existenţa sa culturală şi socială a fost comparabilă cu aceea a lui Constantin Noica şi, în tot cazul, unică în România.

Să nu lăsăm ca, dintr-o greşită înţelegere, Jurnalul fericirii să se transforme într-un Jurnal al nefericirii… Obligativitatea creştină a iertării nu înlătură responsabilitatea fiecăruia dintre noi pentru faptele sale, mai ales când acestea ating comunităţi întregi. Dimpotrivă: viaţa şi opera lui N. Steinhardt ne îndeamnă să fim lucizi, să fim exigenţi cu noi înşine şi cu semenii şi să judecăm drept cele omeneşti, lăsându-i lui Dumnezeu judecăţile pe care numai El le poate face. Să ştim să-l căutăm pe Dumnezeu în mijlocul patimilor lumii concrete, dar şi să distingem între ce este al lui Dumnezeu şi ce este omenesc. Steinhardt, de la mănăstire, s-a manifestat ca un strălucit cărturar laic, în speranţa că, demonstrând câtă libertate spirituală îţi dă supunerea faţă de Dumnezeu, va lega mănăstirea de lume. Şi că, pe această cale, va face şi lumea să îşi dorească mai mult să se lege de mănăstire, de cele ale lui Dumnezeu. Destinul de excepţie al operei şi al moştenirii sale spirituale de-abia acum începe.

Din Jurnalul Fericirii

„Prieten se numeşte omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement circumstanțial de timp sau de loc ori de mod.”
„Lumea aceasta zadarnică şi în care ni se hotărăşte soarta pe vecie nu este atât de neimportantă, de zadarnică şi de iluzorie de vreme ce Hristos a venit să moară aici.”

„Cred, Doamne, ajută necredinței mele, îmi pare a fi, cum să spun? Taina cea mai de taină a învățăturii creştine, noua învățătură, şi într-un anume fel pecetea darului Duhului Sfânt.”

„De ce îi este omului de astăzi foame? De iubire şi de sens.”

„Situația creştinului e la fel de paradoxală ca a lui Don Quijote. E om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar şi trebuie să se întoarcă la ceea ce a fost menit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este.”

„Ce înseamnă credința? Încrederea în Domnul, deşi lumea e rea, în ciuda nedreptății, în pofida josniciei, cu toate că de pretutindeni nu vin decât semnale negative.”

„Am înțeles cât de mizerabilă e situația noastră în lume: prin simpla noastră existență îi deranjăm pe alții.”

„Numai când facem binele dobândim ceva ce răii nu pot avea: liniştea şi pacea – bunurile supreme.”

„Zi de zi sunt mai dispus să cred că însuşirea de căpetenie a ființei umane nu este atât iubirea de sine, cât ura şi invidia față de altul.”

„Terorizatul e mai rău şi mai primejdios decât asupritorul său.”

Nicolae Steinhardt se naşte într-o familie de evrei, în comuna Pantelimon, judeţul Ilfov. Tatăl său, Oscar Steinhardt, director al fabricii de mobilă și cherestea, participă activ la Primul Război Mondial. Este rănit la Mărăşti și decorat cu „Virtutea Militară”. Copilăria petrecută în mahala alături de oameni sărmani şi iuţi la mânie îl întăreşte pe viitorul cărturar pentru destinul special pe care avea să-l poarte pe umeri ca pe o cruce grea.

Generaţia sclipitoare

În 1922 intră la liceul „Spiru Haret”, unde se împrietenește cu o întreagă cohortă de minţi luminate: Constantin Noica, Mircea Eliade, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat etc. În ciuda confesiunii mozaice, tânărul Steinhardt se înscrie la cursurile de religie creştină. La vârsta de 17 ani începe să frecventeze cenaclul „Sburătorul” şi să publice sub pseudonim literar. Sunt anii în care citeşte cu voluptate sute de tomuri, combate cu pasiune în presa vremii şi publică studii (în limba franceză) legate de problema evreiască. Iubeşte teatrul şi călătoreşte mult: Franţa, Anglia, Elveţia, Austria. La sfârşitul anilor 30, la recomandarea lui Camil Petrescu, îşi face loc în redacţia Revistei Fundaţiilor Regale. Primele probleme apar după 1940, în perioada epurărilor etnice, când, sub conducerea Guvernului Antonescu, e înlăturat, împreună cu Vladimir Streinu, din colectivul redacţional al revistei. Timp de patru ani suferă nenumărate privaţiuni, dar în cele din urmă revine la Revista Fundaţiilor Regale. În urma unui denunţ este înlăturat din nou, îşi pierde locul în barou şi este nevoit să presteze slujbe necalificate.

Închisoarea şi botezul

31 decembrie, ultima zi a anului 1959. Nicolae Steinhardt este convocat la Securitate. Sub ameninţarea încarcerării, i se cere să fie martor al acuzării în celebrul proces Noica – Pillat. Refuză să depună mărturie împotriva lui Noica şi este condamnat la 13 ani de muncă silnică („crimă de uneltire contra ordinii sociale”). Aşa începe coşmarul închisorii comuniste, experienţa esenţială a vieţii sale. Din fericire, îşi aminteşte la timp vorbele tatălui şi rămâne demn în faţa destinului necruţător: „Să nu fii jidan fricos, să nu te caci în pantaloni!”.

15 martie 1960, închisoarea Jilava, celula nr. 18. Scena va fi descrisă, câţiva ani mai târziu, în Jurnalul fericirii: „(…) părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura căniţă din cameră – e o căniţă roşie, cu smalţul sărit, năclăită şi respingătoare – şi o umple cu apă viermănoasă, proaspăt adusă în «rezervorul» purtat de el şi de un alt deţinut. (…) La repezeală, părintele rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului şi mă botează în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid”. Botezul înfăptuit în închisoare se va desăvârşi imediat după eliberare, prin taina primei împărtăşanii, la Schitul Darvari din Bucureşti. Este supus rigorilor detenţiei din închisorile comuniste de la Jilava, Gherla, Aiud (şi altele) până în august 1964, când este eliberat, în urma graţierii generale a deţinuţilor politici.

Monahul de la Rohia

După 1967 începe să-şi caute o mănăstire. În 1975 ajunge la mănăstirea ieromonahului Mina Dobzeu, însă episcopul Partenie refuză să-i permită şederea. Un an mai târziu, Constantin Noica îl întâlneşte pe Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru şi al multor scriitori importanţi. Filozoful de la Păltiniş zăboveşte trei zile la Mănăstirea Rohia şi, impresionat de cadrul natural şi de vasta bibliotecă, îi povestește lui Steinhardt despre cele văzute la Rohia. În 1979, Steinhardt se va stabili definitiv acolo, ca bibliotecar – pune în ordine cele peste 23.000 de volume ale bibliotecii, iar în paralel îşi intensifică activitatea literară –, cu aprobarea episcopului Iustinian. Peste numai un an este integrat în obştea mănăstirii, devenind monahul de la Rohia.

Jurnalul fericirii

Jurnalul fericirii, propriul său testament literar, este redactat la începutul anilor 70. Prima variantă e confiscată în 1972 şi restituită în 1975. La fel se va întâmpla şi cu următoarea versiune, mai amplă, care intră pe mâna Securităţii în 1984. Steinhardt nu se resemnează. Redactează alte versiuni, din ce în ce mai complete, unele dintre ele reuşind să fie scoase pe ascuns din ţară. Două dintre acestea ajung în posesia Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca, la Paris, şi sunt difuzate în serial la radio Europa Liberă. Pe 30 martie 1989, fără să fi apucat sfârşitul perioadei comuniste, Nicolae Steinhardt moare într-un spital din Baia Mare, după ani de meditaţii şi reculegere, în liniştea Mănăstirii Rohia.