La masă cu Isus. Explicațiile unei picturi

Juan de Juanes (1503 -1579), a fost unul din cei mai mari pictori ai Renașterii spaniole. Primele lucrări le-a realizat împreună cu tatăl său, ceea ce a dat naștere la dezacorduri în determinarea lucrărilor sale dinainte de 1550, anul morții tatălui său. Deosebit de problematică e atribuirea unor elemente ale icoanei de altar din Catedrala din Segorbe. Totuși, îl putem recunoaște în Cina de pe urmă, datată în 1562, expusă astăzi la Muzeul Național Prado, din Madrid.

• Înalta Curte trage un semnal de alarmă la CCR: Măsuri aberante care lasă românii de rând fără apărare
• ÎCCJ sesizează CCR în legătură cu ultimele modificări aduse Codului de procedură penală
• Bolojan atacă PSD și explică de ce proiectul reactoarelor modulare are probleme
• PSD, PNL, USR și UDMR au căzut de acord pe legea salarizării
• Nicușor Dan intervine în scandalul transparentizării finanțării ONG-urilor

Haina galbenă, simbol al trădării

Se presupune că Juan de Juanes ar fi studiat în Italia, de aceea ar fi fost influențat de pictura artiștilor italieni, mai ales de Sebastiano del Piombo. În Valencia vremii sale, Juan de Juanes a fost pictorul cel mai important. Fiind dedicat mai ales iconografiei sacre, lucrările sale includ Cina de pe urmă, Sfântul Sebastian, Sfânta Familie, Ridicarea la Cer a Mariei și Neprihănita Zămislire, care e considerată capodopera sa. Reprezentant al Renașterii în Valencia, într-o perioadă cu siguranță frământată din motive religioase și politice, pictorul reușește să-și creeze un stil propriu și tipologii iconografice care aveau să fie preluate de adepții săi.

După cum am spus, pictorul Juan de Juanes a fost artistul renascentist cel mai celebru din Valencia, așa încât a fost numit „al doilea Rafael”. Pictura pe care o analizăm a fost realizată pentru altarul principal al bisericii Sfântul Ștefan, de la Valencia, și reprezintă Cina de pe urmă a Domnului nostru Isus Cristos. Scena e situată în Cenacol, unde apar, în jurul mesei încărcate, Apostolii și Isus Cristos care înalță ostia în mod solemn. Este momentul instituirii Euharistiei, în care El își oferă propriul trup și sânge apostolilor, care își comunică unii altora bucuria, creând o mișcare ce scoate în evidență evenimentul mistic. Apostolii privesc spre Isus. Îl vedem și pe Iuda Iscariotul, care nu ia parte la gestul lor de contemplare a ostiei, ci e reprezentat izolat, de cealaltă parte a mesei. Are barbă și păr roșu (considerat pe atunci semn de caracter violent) și haină galbenă, culoare simbolică a trădării; e singurul care nu are aureolă și, așezat pe bancă, apucă cu mâna dreaptă, ascunzându-l, săculețul cu cei 30 de dinari. Pe lângă aceasta, în scenă sunt prezente detalii realizate cu multă grijă și cu valoare simbolică, precum cupele de vin și pâinile care, distribuite pe masă, trimit la Euharistie. Ligheanul și ulciorul fac aluzie la spălarea picioarelor și la obiceiul celebrantului de a-și spăla mâinile în timpul sfintei Liturghii. Potirul de pe masă e Sfântul Potir (astăzi păstrat la Muzeul Catedralei din Valencia) socotit în mod tradițional drept Sfântul Graal, dăruit în 1424 de către Alfons al V-lea al Aragonului (1394-1458).

Schema compozițională a lucrării reia cu unele variații Cina de pe urmă a lui Leonardo da Vinci, în timp ce personajele și alegerea culorilor amintesc de operele lui Raffaello Sanzio.

Euharistia dă sens nou lucrurilor vechi

În lucrarea despre Cina de pe urmă a lui Juan de Juanes surprindem cele trei categorii folosite de noi în estetică: adevărul, binele și frumosul. În gestul extraordinar de dăruire și de bunătate descoperim: „Pe când mâncau, Isus a luat pâinea (adevărul), a binecuvântat-o (binele), a frânt-o (frumosul). E un gest frumos de a nu ține doar pentru sine hrana ce dă viața veșnică, ci a frânt-o pentru viața oamenilor și le-a dat-o (Mc 14,22). Pictorul transmite cu o grijă deosebită ceea ce se petrece în timpul ospățului.

Pictorul reprezintă Cina lui Isus drept adevăratul Paște, iar credinciosul care privește această scenă își dă seama că împreună cu El se trece de la robia păcatului la libertatea de a fi fiu al lui Dumnezeu. În fața acestei opere credinciosul recunoaște că El este Mielul și cine mănâncă trupul lui „va trăi în veci” (Ioan 6, 51), cine bea din apa pe care o dă El „nu va mai înseta” (cf. Ioan 4, 14). A lui e transformarea iubirii! Într-adevăr, cu îndurarea infinită a inimii sale, Isus reînnoiește un ritual antic ce nu pare a se grava în prezent și îi conferă o semnificație nouă, vie, frumoasă, veșnică. Așa face iubirea: reînnoiește viața, dă sens existenței, întinerește ce e vechi, întărește prezentul.

Adesea, în Biserică se trăiește indiferența în relații, oboseala în dăruire, plictiseala în timpul care trece. În acest caz, estetica ne indică o cale concretă pentru a contempla în această operă Frumosul, Binele și Adevărul: trebuie să-l lăsăm pe Domnul să ne reînnoiască mereu, în fiecare zi, iar pâinea împărțită apostolilor trebuie să se traducă în noutate de viață, în iubirea pentru fiecare. Trebuie să căutăm ceva nou pentru a reînnoi afecțiunea, să ne regândim relațiile lovite de această pandemie în care ne aflăm, să inventăm momente și locuri pentru a reîntări relația de comuniune și a crește în prietenia cu El.

În gesturile lui Isus găsim sensul unei vieți dăruite

Poate că într-un prim moment discipolii nu-și dau seama cât sunt de importante gesturile arătate în această Cină de pe urmă a Învățătorului, însă pictorul ni le indică îndată: gestul generos al oferirii ostiei. De atâtea ori Isus a luat și a binecuvântat pâinea, ca atunci când i-a săturat pe cei cinci mii (cf. Marcu), de atâtea ori, în casă de vameși, ucenicii și-ar fi trecut între ei cupa cu vin pentru a avea parte de rodul viței și a potoli arsura drumului lung făcut în urma Învățătorului. Însă de data aceasta e diferit. Sunt diferite cuvintele care însoțesc gesturile, iar pictorul arată gestul solemn al ostiei înălțate, care se traduce în ofrandă de iubire dată oamenilor până la sfârșitul lumii.

Orice ucenic își poate aplica propriei experiențe cu Isus cele patru verbe ale Euharistiei: al său a lua, a binecuvânta, a frânge și a se dărui. Verbele Euharistiei vorbesc despre relația pe care o are Isus cu fiecare. Cristos i-a chemat pe discipoli la Cina de pe urmă ca dar al Tatălui: „ai tăi erau și mi i-ai dat mie” (Ioan 17, 6) – și pentru ei și pentru noi i-a adus mulțumire Lui, izvorul oricărui dar. Isus ia ostia în mâinile sale și aduce laudă Tatălui pentru orice om, iar noi suntem de preț în ochii lui, îi aparținem Lui. El dorește ca viața noastră, ca și a lui, să se frângă și să se dăruiască, pentru a se perpetua în timp printre oameni dinamica Euharistiei, care e dinamica iubirii ce nu obosește nicicând să se dăruiască.

În opera sa, pictorul arată că ostia din mâinile lui Isus generează euharistia ucenicilor și Biserica este locul unde dinamica Euharistiei se perpetuează în timp.

A lua, a binecuvânta, a frânge, a oferi, reprezintă viața lui Isus, de la Betleem la Ierusalim, și se închide în aceste patru verbe, darul Euharistiei, care e sinteza vieții Domnului. Dar și ceea ce urmează în existența Învățătorului, de la Cenacol la Golgota, de la mormânt la Înălțare, este anticipat în aceste patru verbe. De aceea, Euharistia e plinirea Paștelui lui Isus și al revărsării continue a Duhului lui în Biserică, iar astfel Euharistia celebrată este pentru orice om școală și program de viață.

În această celebrare a Cinei de pe urmă, pictorul ne arată și ochii lui Isus. Vedem aici privirea smerită, dăruirea lui de iubire pentru noi, pentru că din Euharistie trebuie și putem să primim puterea de a trăi ca Isus. Am fost creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și cu cât lăsăm ca Duhul să ne conformeze vieții lui Isus, cu atât ne vom realiza identitatea profundă: a fi ca Dumnezeu, a participa la viața iubirii lui, a ne dărui celorlalți fără rezerve. Isus, ascuns în smerenia semnelor Pâinii și Vinului, să ne dea capacitatea de a trăi în lucrurile mici iubirea pe care El o revarsă în inimile noastre, pentru ca viața noastră să devină pâine frântă, vin vărsat pe altarul lumii.