Primii paşi într-o existenţă asumată

Tu nu trăieşti doar în parte. Eşti completă. Eşti unică, întreagă. Nu ai doar jumătate de inimă sau jumătate de creier, nu ai doar o mână sau doar un picior, nu îţi trebuie ceva sau cineva care să te întregească.

Te întrebi de ce totuşi simţi nevoia unui partener sau a unui copil sau dorinţa de prieteni ? În cazul în care te consideri deja completă, atunci simţi asta pentru a-ţi împărtăşi împlinirea cu cineva. Eşti nemărginită, absolută, ai o personalitate completă, sănătoasă, poţi merge şi singură pe drumul pe care îl ai de străbătut. Însă e mult mai frumos să beneficiezi de bucuria de a împărţi asta cu cineva. Tu – completă. El – complet. Eşti frumoasă, fericită, veselă, optimistă şi fără el lângă tine. Nu eşti bolnavă, fragmentată. Dacă vei întâlni pe cineva, va fi doar pentru a dărui ce ai de oferit şi a primi ce are el de oferit, fără limite, fără obligaţii, fără restricţii, fără aşteptări, fără idealuri, fără visuri. Pur şi simplu. Natural. O personalitate bolnavă ce va face? Va cauta o cârjă în care să se sprijine. O femeie care se simte goală pe dinăuntru visează la o relaţie care să îi aducă împlinirea şi fericirea. Şi poate va găsi, însă nu pentru mult timp. Pentru că ea tot goală va rămâne. Partenerul pe care îl va găsi nu este un izvor nesecat de afecţiune, dragoste, înţelegere, erotism etc. Îi va dărui acum ceea ce îi lipseşte femeii de lângă el, dar la un moment dat nu va mai avea forţa psihică de a da totul. Iar ea, dependentă, va cere din ce în ce mai mult. Cui? Unui om ale cărui resurse se diminuează.

Doar un întreg poate iubi realmente un alt întreg. Şi doar aceea este o legătură completă. Relaţia dintre o jumătate şi un întreg sau dintr-o jumătate şi o altă jumătate nu are sorţi de izbândă pe termen lung, pentru că fiecare se va hrăni din puţinul pe care îl are celălalt de oferit. Iar un dependent (de orice tip: de alcool, tutun, droguri, dragoste) măreşte constant doza, până când persoana de lângă el nu mai are resursele pentru a-i oferi ce aşteaptă.

Dependenţa este relaţia normală dintre bebeluş şi îngrijitorii lui (în special mama). El depinde în totalitate de mediul înconjurător şi de părinţi pentru a supravieţui. Fără grija mamei, copilul nu creşte, nu se dezvoltă, rămâne la stadiul de dependent în totalitate. Mulţi dintre noi sunt în continuare în acest stadiu de dependenţă, deşi biologic au crescut suficient de mult: “Dacă aş întâlni un bărbat cu casă, cât de bine mi-ar fi…sunt sigură că aş deveni foarte fericită”, “Dacă l-aş putea face să mă iubească, toate problemele şi frământările mele se vor sfârşi”, “Doar lângă el mă simt completă, doar el mă poate face să fiu vie, să fiu femeie”, “Fără el simt că mă îmbolnăvesc”, “Nu ştiu ce m-a atras la el, dar de când m-a părăsit nu mai accept invitaţia niciunui alt bărbat în oraş; nu mai există nimeni pe lume ca fostul meu iubit” ş.a.m.d. Asta este dependenţa. Tu nu exişti fără el. Sau el nu există fără tine. Eşti goală, pustiită în absenţa lui. Nu ştii ce să faci cu timpul tău de când el a plecat sau până când îl vei întâlni. Parcă nimic nu are sens. Nu vorbesc neapărat despre dependenţa de o persoană anume, ci de dependenţa de dragoste. Cea din urmă se aplică femeilor care nu l-au întâlnit încă pe El, dar îl aşteaptă, iar până atunci îşi dedică timpul pregătirii pentru marea întâlnire, concentrându-se pe exterior în loc să folosească acest timp pentru a învăţa să se iubească pe ele însele. Exact cum sunt: chiar şi fără un iubit/partener.

Aşa cum sugarii cărora nu li se acordă atenţie o perioadă îndelungată tind să regreseze ireversibil, ba chiar să se şi îmbolnăvească, aşa li se întâmplă şi unora dintre noi atunci când nu reuşim să iubim decât sub sclavia dependenţei. L-am iubit pe el, din diverse motive ne-am despărţit, iar de atunci sunt în continuare sub subordonarea dragostei noastre, a cărei fantomă bântuie încă. Am regresat. Nu sunt adult. Nu sunt pe picioarele mele. Nu pot trăi singură, mi-e sete, mi-e foame de el, nu îmi pot controla gândurile nicicum, o singură privire a lui şi viaţa mi-ar reveni în obraji, un singur telefon de la el şi ziua întreagă mi s-ar însenina. Deci ce sunt? O sclavă. O sclavă a fantomei dragostei noastre. O dependentă. Dar cum aşa? Uitându-mă în oglindă, par a fi adult. Şi cu toate astea, trăiesc ca un bebeluş, trăiesc într-un vis. Un vis a ceea ce a fost sau a ceea ce poate fi (pentru cele care nu l-au întâlnit încă pe El). Un vis fără corespondent în realitate, o iluzie. Deseori femeile sunt victime ale dependenţei în dragoste (într-un procent mai mare decât bărbaţii) pentru că investesc mai mult în viaţa lor afectivă. Visarea la Făt Frumos este o caracteristică în principal a adolescentelor, însă din nefericire reflectă şi poziţia pasivă faţă de dragoste a unui număr însemnat de femei adulte. Complexul Cenuşăresei, identificat de Colette Dowling, afectează nenumărate doamne şi domnişoare, care aşteaptă să se întâmple ceva fără seamăn pe plan amoros, fără a întreprinde vreo acţiune în acest sens. Ele aşteaptă. Aşteaptă prinţul pe cal alb care le va salva din propria nefericire. Problema e că nefericirea este parte integrantă a lor: oriunde vor fugi (cu sau fără prinţ), nefericirea le va urma. Pentru că nu au învăţat să o disocieze de bărbatul adorat. Nefericirea nu ţine de prezenţa sau absenţa prinţului. Nefericirea este parte integrantă a femeii care aşteaptă. Şi cum nu poţi merge mai departe lăsându-ţi mâna sau piciorul în spate, aşa nu poţi merge mai departe abandonându-ţi părţile mai puţin plăcute, inclusiv nefericirea. Atitudinea iraţional de pasivă a femeii Cenuşăreasă o conduce doar către reverie, către dorinţa de metamorfozare a vieţii sale în ceva nemaivăzut, dar nu oricum: ci aşteptând pe cineva să apară şi să le scoată din reverie. Până atunci: tristeţe şi nefericire. Mă gândesc că poate părinţii, atunci când le citesc copiilor basmul Cenuşăresei, ar trebui să detalieze puţin subiectul (mai ales cu fetiţele), să le ridice întrebări legate de oportunitatea comportamentului pasiv al Cenuşăresei, să le întrebe ce părere au ele despre atitudinea viitoarei prinţese (pentru că da! În basm fata chiar devine prinţesă, deci reveria se transformă în realitate, lucru care let’s face it: nu se prea întâmplă în viaţa reală), să le comunice oarece statistici : -) cu privire la reuşita în viaţă a acestui tip de persoane pasive. Personal, am avut cu Cenuşăreasa o relaţie foarte apropiată. La serbarea abecedarului de la finalul clasei I am jucat rolul Cenuşăresei în piesa montată. Îmi amintesc că, jucând-o în piesă, i-am admirat foarte mult comportamentul şi m-am identificat cu ea. Dacă aş fi fost părinte, în loc să zic “Bravo, copile, ai reţinut foarte bine rolul. Eşti o adevărată Cenuşăreasă” mi-aş fi făcut griji legate de admiraţia copilului meu pentru o fiinţă atât de pasivă şi dependentă.

Teama de independenţă a multor oameni duce la acea dragoste sufocantă, la acea senzaţie de gol care trebuie umplut de o femeie / un bărbat, la frici, temeri, la nevoia de a te sprijini pe cineva, la drepturi pe care nu le ai de fapt asupra altei persoane, la lipsa graniţelor în cuplu, la toxicitate în cadrul  relaţiei etc. Ne este frică să fim singuri. Probabil pentru că trăim cu impresia că singuri nu ne putem ridica la înălţimea aşteptărilor societăţii (aşteptări pe care implicit le-am preluat).

Colette Dowling spune că la nivel subconştient fiecare femeie are nevoie de cineva de care să devină dependentă, indiferent cât de educată sau inteligentă ar fi. Asta probabil se datorează atitudinii de suport, ajutorare şi mai ales protecţie de care au avut parte fetiţele în copilărie. Cu alte cuvinte: aşa au fost crescute: cocoloşite. E evident că le este foarte greu să aştepte altceva de la partenerul lor atunci când devin adulte. Părerea mea este că pentru a rezolva acest neajuns e necesară echilibrarea polilor masculin – feminin în structura fiecărei personalităţi. Astfel, putem deveni autosuficiente nouă însene (devenind şi femeie şi bărbat în acelaşi trup). Repet: nu sunt pro singurătate şi sunt mai mult decât încântată de ideea unei comuniuni femeie – bărbat (de data asta, în trupuri diferite), dar nu acesta trebuie să fie scopul: femeia nu trebuie să îşi caute partea lipsă în partenerul ei, iar bărbatul în partenera lui. Ca urmare a echilibrării axei identitare, independenţa devine mai uşor de suportat, ba chiar poate fi dezirabilă, iar comportamentele agăţătoare şi sufocante se dizolvă.

Mi-a plăcut mult metafora dependenţei şi a aşteptărilor nerealiste creată de Romain Gary în romanul său “La promesse de l’aube”: “numai când m-am apropiat de 40 de ani am început să înţeleg totul. Nu e sănătos să fii iubit atât de mult, atât de mic, atât de devreme…oriunde aţi fi, purtaţi în voi otrava comparaţiilor, şi nu aşteptaţi decât ceea ce aţi primit deja mai înainte. Nu spun că mamelor trebuie să le fie interzis să îşi mai iubească copiii. Spun doar că ar fi mai bine ca ele să mai iubească pe cineva. Dacă mama mea ar fi avut un iubit, nu mi-aş fi petrecut viaţa murind de sete lângă orice fântână.” Ce înseamnă asta? Fuzionând practic cu părintele în copilărie, nefiind învăţat ce înseamnă să fii independent, primind maximum de dragoste de la mamă sau tată, aştepţi acelaşi lucru de la viitorul partener (aştepţi fuziunea, aştepţi identificarea cu el/ea, i.e. perpetuarea unui pattern dependent). Iar când întâlneşti femeia sau bărbatul visat, constaţi că nu îţi poate da ceea ce ai primit. Şi setea ta de iubire rămâne nesatisfăcută. Cu toţii suntem izvoare de dragoste, fântâni de afecţiune şi cu toţii avem imens de oferit. Unui dependent nu îi poţi niciodată oferi suficient, el va cere întotdeauna mai mult şi mai mult, iar nivelul de intimitate pe care i-l poţi dărui nu va fi îndestulător vreodată.

Adultul marcat în copilărie de carenţe afective va căuta în viaţa de cuplu un refugiu sau un remediu pentru rănile afective ale copilăriei şi adolescenţei. Pe de altă parte, adultul a cărui nevoie de dragoste a fost suprasaturată în copilărie, va căuta suprasaturarea şi în viaţa de cuplu. Problema este că avem tendinţa de a atrage persoane la fel de handicapate din punct de vedere afectiv. Din acest motiv, căutarea dragostei implică înainte o bună realizare de sine, adică transformarea ta într-un întreg (sau mai bine zis: autopercepţia ta ca un întreg).

Jacqueline Rousseau Dujardin concluzionează în “Couché par écrit” că oamenii fericiţi sunt numai aceia care ar putea fi fericiţi şi singuri.  Faptul că aştepţi ca un bărbat să vină şi să te facă să te simţi din nou vie şi femeie cu adevărat, denotă că nu poţi fi fericită şi singură şi că practic îţi lipseşte o bucată semnificativă din tine. În timpul în care îl aştepţi, ai putea să încerci a îţi identifica însuşirile atribuite în mod tradiţional bărbaţilor: puterea, independenţa, spiritul întreprinzător, hotărârea etc. Le poţi recunoaşte în tine, poţi lucra cu ele, le poţi dezvolta, iubi, accepta, iar pe măsură ce vei face asta, nevoia de a întâlni pe cineva care să te împlinească se va reduce cu siguranţă. Vei primi dragostea lui cu braţele deschise în cazul în care te va găsi sau în cazul în care îl vei găsi tu, dar nu vei alerga disperată către el ca şi cum ai fi descoperit ceea ce ţi-a lipsit dintotdeauna. Pentru că şi tu conţii un bărbat interior. Şi nu îţi va mai fi necesară puterea fostului sau viitorului tău partener, dârzenia lui, dinamismul lui. Le vei conţine în tine, indiferent de prezenţa fizică a acestuia. Vei fi bucuroasă să le împarţi cu cineva, dar atât. Nu vei face din relaţia de dragoste fostă sau viitoare, nucleul existenţei tale. Sentimentul identităţii personale contribuie direct la reducerea nevoii sporite de cineva.

Salvarea de tine însăţi prin dragostea altcuiva este o iluzie. Dacă îndoiala legată de propria valoare îţi este spulberată prin intermediul unui bărbat, nu te bucura. Tu de fapt te îndoieşti în continuare de valoarea proprie. Sigur că imaginea de sine se îmbunătăţeşte datorită întăririi din partea partenerului. Dar pe de altă parte relaţia se poate prăbuşi într-un viitor nu foarte îndepărtat deoarece nevoia care a motivat relaţia a fost împlinită.

Asigură-te că relaţia pe care eşti pe cale să o începi nu îţi satisface vreo altă nevoie cu excepţia celei de a împărtăşi cuiva din plenitudinea ta. Asigură-te că eşti la fel de femeie cu sau fără el. Urmăreşte-ţi zâmbetul. Depinde de prezenţa lui? Dacă nu, atunci eşti pe calea cea bună.

În ultima vreme am început să cred din ce în ce mai puţin în căsătorie. Câte căsnicii sunt între un întreg şi un alt întreg? Câţi soţi şi câte soţii sunt de fapt proptele unul pentru celălalt? Câte femei şi câţi bărbaţi erau compleţi şi înainte de găsirea partenerului, îşi asumaseră întreaga lor personalitate, şi-o iubeau şi nu erau în căutare de nimic?

E minunat să împarţi pur şi simplu bucuria de a fi cu cineva, fără aşteptări, fără visuri, fără speranţe. Fiecare zi ca şi cum ar fi ultima. Doar conştientizarea clipei. Dar pentru asta, ambii parteneri trebuie să treacă printr-un anumit proces. Se numeşte dezvoltare. În absenţa dezvoltării, jumătăţile se vor completa cu alte jumătăţi sau se vor hrăni din seva vreunui întreg. Iar în absenţa triggerului, creşterea va întârzia să apară. Viaţa va fi searbădă, goală, retezată, incompletă sau la extreme: uneori foarte plină, uneori secătuită de-a dreptul. Oare merităm o astfel de viaţă? Eu cred că merităm mult mai mult. Să învăţăm a respira fără El. Nu e greu: inspiră….expiră…..