Lumea a pierdut doi dintre cei mai mari umaniști ai secolului

Au plecat în lumea celor drepți, la scurt timp unul după celălalt, două spirite luminate, doi dintre ultimii umanişti ai lumii contemporane.

Este vorba despre Elie Wiesel, celebrul romancier, filosof şi militant pentru memoria Holocaustului, şi, respectiv, Ion Ianoşi, unul dintre marii gânditori români de după cel de-Al Doilea Război Mondial. Amândoi proveneau din Transilvania şi aveau în comun experiența de supraviețuitor al Holocaustului, Wiesel, și de victimă a legislației anti-semite, Ianoși, Holocaust și legislație care au distrus comunitatea evreiască din Europa Centrală şi de Est, ca şi profundul substrat umanist al operei lor.

Elie Wiesel, pe care preşedintele Barack Obama l-a numit „conştiința umanității”, a trecut, la frageda vârstă dintre copilărie şi adolescență, prin infernul de la Auschwitz. Infern în care întreaga comunitate evreiască din Sighetul Marmației (şi din întreaga Transilvanie de Nord, ocupată de Ungaria) a pierit. Elie Wiesel, mai tânăr şi mai norocos, a supraviețuit Holocaustului care i-a înghițit familia, rudele, prietenii şi toată viața sa de până în 1944. A supraviețuit, cum a spus el însuşi, pentru a povesti. Pentru a păstra memoria comunității sale şi a întregii umanități. Pentru că, aşa cum obişnuia să spună în ultimii săi ani, numai cine are memorie are şi identitate.

Un impresionant crez de intelectual umanist, pentru care salvarea memoriei umanității e mai importantă decât salvarea propriei imagini în posteritate. Pentru că, fără memorie, nu mai avem identitate umană. Redevenim fiare.

În romanul său autobiografic „Noaptea”, există o scenă atroce. E la Auschwitz, împreună cu tatăl său, aflat pe moarte. Într-o noapte, tatăl i-a cerut lui Elie apă. Afară era un frig cumplit, fiul era epuizat de muncă şi de permanenta îngrijire a muribundului, şi nu s-a putut trezi, ca să iasă din baracă să îi aducă apă. L-a oprit gândul că, oricum, ar fi inutil. A doua zi de dimineață, tatăl a murit. Întrebat de prietenul său, jurnalistul şi intelectualul israelian Noah Klieger, cum a putut fi atât de sincer în carte, încât să povestească o asemenea scenă, Elie Wiesel a răspuns simplu: „Aşa a fost. Ce rost ar fi avut să povestesc, dacă n-aş fi spus tot adevărul? Cum să înțeleagă omenirea ce s-a întâmplat la Auschwitz, dacă eu, care am fost acolo, nu spun tot?”

Citește și N-AM SĂ UIT VREODATĂ…

Un impresionant crez de intelectual umanist, pentru care salvarea memoriei umanității e mai importantă decât salvarea propriei imagini în posteritate. Pentru că, fără memorie, nu mai avem identitate umană. Redevenim fiare.

Fără memorie nu există identitate

Ion Ianoşi realizează, în formidabila sa autobiografie „Internaționala mea. Cronica unei vieți”, o similară operațiune de salvare a memoriei. De data aceasta, a memoriei noastre, româneşti. El povesteşte, cu o similară sinceritate, traseul său existențial, de la adeziunea la comunism, din anii ’40, până la deziluziile din anii ’60 şi, în final, opoziția intelectuală din anii ’80. Nu-şi pune cenuşă în cap şi dezambiguizează multe contexte pe care legenda le falsifică (de pildă, trimiterea de tineri români la studii în URSS sau „liberalismul” tânărului Ceauşescu). Îşi expune rece iluziile, care l-au făcut să creadă într-o utopie mincinoasă, şi lungul drum al penitenței morale. Una în care nu şi-a renegat niciodată convingerile de stânga, nici orientarea filosofică marxistă.

A spus tot adevărul, pentru că istoria este magistra vitae şi ea nu poate exista fără adevăr. Din nou, fără memorie nu există identitate. Dacă nu ştim cine am fost, nu ştim nici cine suntem.

Și Elie Wiesel, și Ion Ianoși, aparțin patrimoniului simbolic al culturii române. Sunt dovezi ale diversității și vitalității ei. Viețile lor au fost, fiecare în felul ei, exemplare. S-au completat, chiar dacă această legătură nu a fost explicită. Au fost martori, și victime, ale unor vremuri tragice. Și-au asumat condiția de ființe umane demne, pe care suferința nu i-a învins. Au luptat pentru ca răul să nu se mai repete. Și, mai ales, au format, la rândul lor, oameni. Capabili să-și asume identitatea, și misiunea, într-o lume care nici acum nu este la adăpost de violență, de excludere, de xenofobie și de anti-semitism.

Au plecat dintre noi nu numai doi mari intelectuali, ci doi umanişti. Doi dintre ultimii gânditori pentru care omul ca ființă concretă conta. Fără ei ne va fi mult mai greu.