“Ma daruiesc fara rest…

Dupa care ma iau, tot, inapoi” Citez din ultima carte a lui Gabriel Liiceanu, “Intalnire cu un necunoscut”

Mi s-a parut definitia omului generos Daruieste si se daruieste pe sine, intrutotul Apoi, pentru ca el nu are masura, nu are limite, nu are plus sau minus, ci numai fara margini, numai infinit, se ia inapoi in totalitate

Dupa “Usa interzisa”, pe care am deschis-o pentru a intra in strafundurile unui filozof caruia ii cunosteam carentele de caracter, am devenit addicted to Liiceanu, confundandu-l adesea cu eul meu masculin, cu jumatatea cealalta a Sagetatorului care era, simultan, om fragil si fiara dezlantuita

Si paginile pe care le citesc acum sunt aceeasi incursiune in labirintul unui barbat sfasiat intre propria neputinta de-a ramane permanent intr-un loc si tristetea la care il condamna uneori jumatatea  “infirma”din cuplu, tristete care se transforma in singuritate kierkegaardiana de-a fi nu “geniu intr-un orasel”, ci prea mult pentru orice partenera, in filozofii cioraniene in care totul e intotdeauna  prea tarziu, in nesinceritatea fiecaruia dintre noi care ne zideste manolenian, o cautare a cunoscutului din necunoscutul pe care Liiceanu il duce cu sine, ca si cand ar purta siamezul nenascut cu care isi imparte existenta complet invizibila pentru ceilalti