Macron a blocat alegerea unui premier de stânga și riscă o (im)posibilă suspendare

Liderii partidului de stânga („radicală”) La France Insoumise (LFI) l-au acuzat pe președintele Emmanuel Macron de o „lovitură de stat instituțională împotriva democrației” pentru că a refuzat să numească un prim-ministru de stânga.

• Statele Unite au transmis răspunsul la propunerea de pace. Iranul analizează
• UNESCO: Libertatea presei a cunoscut cel mai abrupt declin – a scăzut cu 10% din 2012
• Semne „bune” economia are: tot mai multe companii se închid
• Papa Leo XIV surprinde lumea catolicǎ. Fost imigrant ascuns în portbagaj, numit episcop în SUA
• Românii vor ca Ilie Bolojan să demisioneze. Sondaj

Teoria „stabilității instituționale”

Refuzul lui Emmanuel Macron de pe 26 august, de a numi candidatul alianței de stânga Nouveau Front Populaire (NFP) ca prim-ministru a determinat partidul de stânga La France Insoumise (LFI), cu care se află în coaliție, să anunțe că va depune un moțiune de revocare a președintelui francez din funcție.

Macron și-a justificat refuzul de a o numi pe Lucie Castets în funcția de șef al guvernului spunând că este de datoria lui să asigure „stabilitatea instituțională”, care ar fi „amenințată” de un guvern stângist.

Partea amuzantă aici este că vorbim despre Franța, unde stânga este cel puțin reprezentativă. Actuala alianță cuprinde însă un amalgam de socialiști, comuniști și verzi.

Situația a degenerat după alegerile anticipate de anul acesta, unde stânga a obținut o victorie netă în fața forțelor care-l susțin pe Macron. Alegerile au generat pentru Adunarea Națională de 577 de locuri o împărțire între Alianța NFP cu peste 190 de locuri, urmată de grupul centrist al lui Macron în jur de 160 de locuri și grupul așa-zis de extremă dreapta condus de Marine Le Pen, la 140 de locuri.

În timp ce NFP susține că are dreptul de a forma un guvern, partidele de centru (macroniste) și de dreapta au promis că i se vor opune în orice formă.

În urma consultărilor conduse de Emmanuel Macron, fostul premier și ministru de interne Bernard Cazeneuve pare să fie singurul candidat fără o majoritate împotriva lui în Assemblée Nationale.

În ce ar consta procedura de suspendare?

Mecanismul prevăzut de articolul 68 din Constituția Franței nu are în prezent nicio șansă să ducă la revocarea președintelui francez din funcție, susțin numeroși juriști și constituționaliști francezi citați de numeroase publicații.

Articolul 68 din Constituția Franței se referă la procesul de încetare anticipată a mandatului președintelui „în cazul unei încălcări a obligațiilor vădit incompatibile cu exercitarea mandatului său”. Înainte de reforma Constituției din 2007, motivul pentru încetarea anticipată a mandatului președintelui era „înalta trădare”. Formularea actuală, destul de vagă, utilizează sintagma „acte foarte grave”, precum refuzul președintelui de a promulga legi.

Procedura care duce la suspendarea efectivă este lungă și întortocheată. Membrii parlamentului, fie senatori, fie din Adunarea Națională care doresc să o inițieze, trebuie să elaboreze mai întâi o propunere de rezoluție, care să prezinte „motivele susceptibile de a caracteriza un eșec în sensul articolului 68 din Constituție”. Ei trebuie apoi să colecteze semnăturile a cel puțin o zecime dintre membrii fiecăreia dintre camerele parlamentului (adică 58 de deputați sau 35 de senatori) pentru a iniția procesul. Grupul LFI, care are 72 de parlamentari în Assemblée Nationale, ar putea, așadar, să îndeplinească această primă condiție.

Apoi, juriștii din biroul Camerei trebuie să verifice dacă propunerea de rezoluție este admisibilă. Dar, LFI nu are o majoritate în Biroul Adunării Naționale. Chiar dacă NFP are o majoritate în acest consiliu, celelalte partide politice din coaliția de stânga, în special socialiștii, au evitat până acum această propunere de demitere.

Apoi revine Comisiei de Drept să emită un aviz. Dacă validează propunerea, camera în cauză trebuie să o adopte cu o majoritate de două treimi în termen de două săptămâni. Acesta este un prag pe care nici LFI și nici toate partidele NFP nu îl pot atinge singure.

Proiectului de rezoluție este apoi înaintat celeilalte Camere, care trebuie să parcurgă aceeași pași − consultarea comisiei de drept și votul în termen de două săptămâni. În cazul de față, acest lucru este practic imposibil, întrucât stânga este departe de a deține majoritatea mandatelor în Senat, iar LFI nu are reprezentanți aleși acolo.

În conformitate cu procedura prevăzută la articolul 68, dacă cele două camere ale Parlamentului adoptă rezoluția, atunci trebuie convocat „Parlamentul constituit ca Înaltă Curte”, cu alte cuvinte, toți parlamentarii și senatorii. Unsprezece deputați și 11 senatori sunt numiți de birourile camerelor lor respective pentru a forma Biroul Înaltei Curți și pentru a „organiza activitatea acesteia”. O comisie formată din 6 vicepreședinți ai Adunării Naționale și 6 vicepreședinți ai Senatului va aduna „toate informațiile necesare” pentru a investiga cererea de demitere, cu atribuțiile unei comisii de anchetă și posibilitatea de a-l audia pe șeful statului. Apoi urmează să prezinte raportul său la Înalta Curte Parlamentară în termen de două săptămâni.

La finalul dezbaterilor, care sunt publice, Înalta Curte îl poate declara pe șeful statului demis, dar și aici este nevoie de o majoritate de două treimi de voturi, adică 617 din 925 de membri ai Parlamentului. Acest lucru necesită un consens larg în spectrul politic, o condiție departe de a fi posibilă în prezent.