Marcel Iureș, spectacolul Absolutului

Finalul de an îl aduce pe Marcel Iureș pe scenele din țară și din străinătate în spectacolul „Absolut – Ivan Turbincă” de Ion Creangă, o adaptare a lui Alexandru Dabija. Joacă magistral un spectru larg de personaje, ipostaze, de fapt, ale omului generic în faţa Absolutului: Dumnezeu, Diavolul, Moartea. După spectacol, în sala goală, de pe scaunul spectatorului, Iureș a vorbit tot despre Absolut, pentru Q Magazine.

Vă priveam într-o fotografie, încercând să vă descopăr cât mai bine. Aveați imaginea unui om care se gândește intens la tot ceea ce are de făcut. Ați rămas cu întrebări fără răspuns la ceea ce aveți de făcut?

Eu fac pe rând lucrurile. Viitorul derivă cam din ce am făcut. Cred foarte mult în presimțiri. Sunt ca un om de la țară care crede în semne, în tot felul de superstiții. Dacă mi se bate un ochi înseamnă că este ceva, nu citesc în bobi sau în astre. Mintea mea este cumva sintetică, dar se bizuie pe ceva gata livrat de Dumnezeu știe cine. Uneori mi se pare că știu ce urmează, dar nu știu să zic… Mă doare stomacul și știu că se întâmplă ceva rău. Sau am o formă de neliniște nemaiîntâlnită până atunci. Limpede că ceva produce ceva ce mie nu îmi sună bine. Sunt ca melcul. Când dau cu cornul de ceva rece, zic că e rece.

Sunteți un creator de teatru. Și pe scenă, dar și de teatrul efectiv – Teatrul Act. Ce le doriți actorilor mai tineri?

Nu este vorba de dorit. Fiecare știe ce își dorește. Ei trebuie avertizați că este o treabă mult mai serioasă arta asta a teatrului decât pare. Teatrul trebuie însoțit de o bucurie, de o dărnicie ieșită din comun și un efort formidabil. De credința în el, ca fenomen, dar și în capacitatea ta. Este bine să fii atent la aceste lucruri. Cred că unul dintre cele mai importante avertismente este să nu își trădeze spectatorii, publicul. Eu fac parte dintr-o generație care a fost antrenată să joace și pentru eventualitatea în care un singur om din 500 dintr-o sală înțelege.

Ce iubiți mai mult, teatrul sau filmul?

Teatrul, fără îndoială. Teatrul, de departe.

Ce relație aveți cu Dumnezeu?

Nu am o relație personală. Nu cred că există o relație personală între om și Dumnezeu…

Nu ați vorbit cu Dumnezeu niciodată?

Mai vorbesc așa, în joacă. Dar în spatele jocului sunt multe lucruri care te înfioară. Ca tot ce a scris Creangă care e în marginea abisului, dacă nu chiar plutind peste abis.

V-a răspuns vreodată?

Mă străduiesc. Nu am crezut niciodată că am o relație privilegiată cu Dumnezeu. Mi-e mult mai bine să nu încerc să intru în hățișul noțiunilor, al doctrinelor. Sunt lucruri pătimașe, sunt paradoxuri. Cred că sunt în regulă ca atitudine. Câteodată mi se pare că îl văd, că îl simt, că are o treabă cu mine.

Sigur are o treabă cu fiecare dintre noi. Dar nu îl putem revendica personal.

Nu aș putea să fiu în postura lui Ivan: Doamne, te rog eu, hai să stăm puțin… Să stăm puțin la taclale? Ce mai faci? Ia zi, ce să mai facem?

A fost o replică în piesa „Ivan Turbincă”, în care cerșetorul descria Iadul: durere, eternitate. Cum este viața? Tragedie, comedie?

Viața e ca un ceasornic pe care, dacă îl auzi, iei seama. Depinde de un om. Cum i-a dat natura, Dumnezeu, astrele. Îl ascultă sau nu. Ce crede despre ticăuitul acesta. Se pune pe treabă sau cade jos din picioare de speriat. Baza este că trebuie să trecem cu ticăitul ăsta cu tot. Care are mai multe înzestrări, care este mai umil… După datul fiecăruia.

Credeți că omul a reușit să învingă moartea sau moartea pe om?

Cred că lupta este nevăzută pe parcursul dintre naștere și hai să zicem moarte. Lupta este nevăzută. Nu o poate povesti nimeni. Ce scrie literatura, ce au zis Sfinții Părinți, nu vorbesc și de apostoli și chiar de oamenii dăruiți, care, vorba părintelui Zian, avea un telefon cu Dumnezeu și îi dădea și Lui câte un telefon și îi zicea ce și cum. Cred că Dumnezeu are un gând ascuns cu toți, dar cum ne luptăm noi cu moartea chiar nu știu. Habar nu am.

Vă întreb pentru că în conștiința românului nu e vorba despre luptă neapărat, cât mai degrabă despre o conviețuire, dacă vreți.

Fără îndoială. Totul este conviețuire. Și cu plantele, și cu animalele, și cu noi înșine. Dar limpezimea o dă, după părerea mea, altceva decât pumnii strânși, războiul. Îngăduința, compasiunea îți dau foarte mult. Iubirea. Pur și simplu iubirea dezinteresată. E ca la meci. Tu stai pe teren 90 de minute, dar nu ai jucat de fapt, iar alții cer prelungiri. Sunt celebrele ciudățenii. Sunt oameni care ating 104 ani și au încetat să trăiască de pe la 45, iar alții nu se mai satură de trai de la 50 încolo. Și tot zic: gata, Doamne, ajunge!

Omul este ca un pendul. Serios! El face clamp, clamp… Câteodată, unii îl mai opresc, unii mai dau cu el de perete. Câteodată, uită lumea să îl mai întoarcă și tot așa…

Ați jucat vreun rol despre care ați simțit că vi se potrivește ca o mănușă?

Eu nu am o relație de comandă cu meseria și cu rolurile jucate. A fost foarte puțină intenție în viața mea în raport cu rolurile pe care le-am făcut. Ele mi s-au arătat. Și știți de ce? Sunt extrem de timid. Am o timiditate care mă aduce în pragul neputinței. Și atunci îndrăzneala mea se reduce la a fi atent și la a observa ce mă invită, ce mă ia de mână, sau de gât, de inimă sau de oase. Și zic da… Voi putea, nu voi putea… Durează puțin până mă conving. Și apoi, cu adevărat cred. Sunt un fel de Toma necredinciosul în teatru. Este important de recunoscut acest lucru. Nu cred că sunt singurul care trăiește așa. Dar nu am un răboj, o listă, să spun că acum fac Hamlet, acum fac alt personaj. Le-am făcut alandala și le-am făcut, se pare, când trebuia, cu cine trebuia. Sunt un om cu foarte mare noroc. Și la oameni, și în viață. Chiar am enorm de mult noroc. Am o singură nuanță în viața mea în raport cu meseria: dominanta vieții mele de 20 de ani încoace a fost să joc bătrânii. M-a fascinat. Bine, am trecut, ca orice om, prin spaima de moarte, iminentă. Nu am reușit să rezolv nimic. Nu cred că se rezolvă așa, ci făcându-ți datoria, făcându-ți viața, pentru că nu te poți gândi când, cum, de ce și așa mai departe. Dar am avut acest gând în permanență. Să joc bătrâni. Să văd cum e când ești bătrân. Este ca un fel de expediție într-o lume premergătoare morții, în buza morții.

Și cum este să fii bătrân?

Cred că știam de tânăr, dar nu îmi păsa. Acum îmi pasă. De vreo 20 de ani îmi pasă mult mai mult. Orice om are în el și sfârșitul. Dar este ocupat cu totul altceva decât să își calculeze sau să își înțeleagă sfârșitul. Sfârșitul este de neînțeles. Problema este să faci pasul. Am vorbit enorm pe această temă cu mulți oameni, am citit enorm, de la Sfinții Părinți, de la apostoli și Dalai Lama. Baza este să trăiești. Se pare că este o mare trufie, și recunosc că așa și este, să vrei să mori când vrei tu, cum vrei tu.

Este Dumnezeu peste tot? 

Eu cred că este peste tot. În fiecare vibrație, în fiecare devenire, în fiecare dispariție. Este marele paznic al ciclicității, al devenirii. Roata lumii e la El în mână. Aici încep scandalurile. Este un om bătrân, cu o vârstă imemorială, de o bunătate și de o forță incredibile sau este pur și simplu un tip gelos. La fel de bătrân, dar ranchiunos. Omul a dat o mie de fețe și lui Dumnezeu.

Care sunt proiectele pentru 2015?

Nu am o listă. Vreau să continui niște programe ale teatrului. Să continuăm să punem în scenă Creangă, dramatizat tot de domnul Dabija, pentru că este un proiect cu dedicație și exclusiv în mâna sa. Eu nu am un program detaliat. Eu așa trăiesc. Pe arii foarte largi și pe arii de timp foarte mari. Nu știu să spun ce fac peste două ore, peste 20 de minute sau peste doi ani. Știu ce fac peste 15 ani. Se activează un mecanism analitic din capul meu care are și un sprijin în mine. Sunt un om cu enorm de multă răbdare și atenție interioară. Și atunci mă dedic exclusiv acelui mod de a fi. Omul este ca un pendul. Serios! El face clamp, clamp… Câteodată, unii îl mai opresc, unii mai dau cu el de perete. Câteodată, uită lumea să îl mai întoarcă și tot așa…

Interviu apărut în decembrie 2014 în Q Magazine.