Mario Vargas Llosa: Nu avem motive să ne simţim decadenţi

Mario Vargas Llosa a acceptat să vorbească în faţa camerei Ştirilor TVR despre marea lui pasiune şi viciu totodată, scrisul, şi despre credinţa lui că elitele trebuie să se implice în viaţa cetăţii.

Când vine vorba despre literatură, Mario Vargas Llosa explică neobosit de ce rolul ei e indispensabil într-o societate democratică. Pentru că literatura de bună calitate hrăneşte spiritul critic de care e atâta nevoie. Literatura luptă cu barbaria, ne dă şansă să trăim mai multe vieţi şi ne provoacă să descifrăm sensurile, să fim spectatori activi, nu pasivi.

Un pericol e astăzi faptul că se citeşte tot mai puţin. Un altul îl reprezintă divertismentul facil. „Nu accept ca literatura să fie un amuzament”, spune Mario Vargas Llosa.

„Cred că astăzi cultura se transformă într-o anumită măsură în divertisment, în ceva superficial. Şi dacă literatura devine un fel de amuzament uşor, atunci funcţia ei creativă şi critică pe care-a avut-o tot timpul poate să dispară. E un pericol nu numai pentru cultură, ci şi pentru democraţie şi libertate”.

Mario Vargas Llosa e un optimist. Cultura Occidentului n-a obosit, spune el, e vie, a îmbogăţit foarte mult lumea. „Iar cea mai importantă creaţie a sa, democraţia, continuă să triumfe cam peste tot. Nu avem motive să ne simţim «decadenţi».”

Mario Vargas Llosa e un fanatic al disciplinei scrisului. În interviul acordat Ştirilor TVR, dezvăluie ceea ce am putea numi secretul succesului său – se așază la birou în fiecare dimineaţă şi scrie vreme de câteva ore, pentru că munca asiduă dă capodopere, nu inspiraţia de moment.

În faţa camerei, Mario Vargas Llosa a vorbit despre ultimul roman, pe care-l va publica la toamnă, şi despre maeştrii săi. A povestit cum şi-a însuşit subtilităţile tehnicii literare şi-a ajuns să scrie „Conversaţie la catedrală”, unul dintre cele mai importante romane ale sale. „Mario, nu eşti bun decât la un singur lucru, scrisul”. E reproşul pe care i-l face adeseori soţia sa, Patricia, un reproş care e, de fapt, un elogiu.
Acum aproape 20 de ani, adolescentă fiind, citeam „Conversaţie la catedrală”, de Mario Vargas Llosa, o carte care avea să-mi marcheze definitiv sensibilitatea şi gusturile literare. Au urmat, în topul preferinţelor, „Războiul sfârşitului lumii”, „Mătuşa Julia şi condeierul”… De la fresce romaneşti, povestiri în registru intimist, la eseuri, teatru şi memorii, Mario Vargas Llosa a scris de toate.

În 2010 a primit Premiul Nobel pentru Literatură, la 28 de ani distanţă de Marquez şi 20 de ani de Octavio Paz. N-avea nevoie de acest premiu pentru ca noi, cititorii, să-i percepem statura… impozantă. Mario Vargas Llosa e în primul rând o conştiinţă lucidă şi unul dintre cei mai buni „meşteşugari” ai scrisului din zilele noastre.

Scriitorul s-a născut la 28 martie 1936 la Arequipa, în Peru, şi a copilărit în Bolivia împreună cu mama şi bunicii materni. Între 1950 şi 1952, urmează cursurile unei şcoli militare din Lima. În 1955 se căsătoreşte cu o mătuşă, Julia Urquidi, de care divorţează în 1964. Un an mai târziu, se căsătoreşte cu verişoara lui, Patricia. Llosa predă la universităţi din SUA şi Europa.

Între cărţile lui apărute în România: Oraşul şi câinii (1992), Povestaşul (1992), Mătuşa Julia şi condeierul (2000), Cine l-a ucis pe Palomino Molero? (2003), Elogiu mamei vitrege (2003), Scrisori către un tânăr romancier (2003), Paradisul de după colţ (2004), Adevărul minciunilor (2005), Lituma în Anzi (2005), Peştele în apă (2005), Tentaţia imposibilului (2005), Caietele lui don Rigoberto (2006), Casa Verde (2006), Rătăcirile fetei nesăbuite (2007), Pantaleón şi vizitatoarele (2008), Visul celtului (2011), Călătoria către ficţiune (2012).