Martirii social-democrației

Din 1948 și până la amnistia din 1964, elita politică interbelică a României a fost decimată, în pușcării de tristă faimă (Gherla, Aiud) și la Canal.

Figurile de martiri ale unor Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu sau Mircea Vulcănescu sunt evocate în permanență, ca simboluri ale rezistenței românești față de comunism și ale devotamentului față de democrație.

Mult mai puțin s-a vorbit, din păcate, de martirii anticomuniști ai social-democrației. Poate din cauză că social-democrații au fost înfățișați (mincinos) de propaganda defunctului regim totalitar ca niște precursori ai comunismului, poate din cauză că nu s-a dorit ca social-democrația renăscută după 1989 să se revendice de la o tradiție puternică, despre Constantin Titel-Petrescu, Iosif Jumanca sau Ion Flueraș s-a vorbit mai puțin. La fel, și despre pușcăria politică îndurată de Anton Dumitriu s-a vorbit mai puțin decât s-a vorbit despre cea îndurată de Constantin Noica sau Petre Țuțea.

În multe studii de istorie, peisajul politic interbelic se reduce la liberali, țărăniști și extreme, cu toate că în Parlamentul vechii Românii social-democrații au fost permanent prezenți și au contribuit la consolidarea democrației.

S-au opus comunismului de două ori

Cred că este momentul, la 120 de ani de la înființarea Partidului Social Democrat, să vorbim mai mult și mai des despre martirii anticomuniști ai social-democrației românești. Pentru că ei s-au opus comunismului de două ori. Iosif Jumanca și Ion Flueraș, lideri istorici ai social-democrației ardelene, s-au opus, în 1921, transformării Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, filială a Cominternului. Au trebuit să suporte, în toată perioada interbelică (dar mai ales după reluarea relațiilor diplomatice cu URSS în 1934), acuzații și diversiuni din partea extremei stângi, ca și vexațiuni din partea extremei drepte. În 1948 s-au opus din nou fuziunii Partidului Social Democrat cu PCdR, din care a rezultat stalinistul Partid Muncitoresc Român, sub a cărui „înțeleaptă” conducere România a fost comunizată, iar elita interbelică a fost eliminată din viața publică, prin exterminare sau interdicție. Împreună cu Constantin Titel-Petrescu, cei doi lideri istorici ai social-democrației au denunțat ingerințele ocupanților sovietici și deturnarea sensului mișcării muncitorești. Amândoi au murit în pușcărie, primul în 1949, cel de-al doilea în 1953.

Rapiditatea cu care au fost lichidați arată nu numai brutalitatea regimului căruia ei i s-au opus, ci și gradul de periculozitate pe care li-l atribuiau staliniștii: doi lideri istorici ai muncitorimii române, care susțineau că dictatura proletariatului e o farsă, iar democrația promisă, o minciună, puteau compromite propaganda regimului.

Partidelor le lipseşte identitatea doctrinară

Cred că se cuvine să recuperăm figurile acestor martiri ai social-democrației românești – ei sunt mai numeroși decât exemplele pe care le-am dat – nu din spirit partinic, nici dintr-un anticomunism vindicativ. Ci pentru că politica românească este șubredă din cauza labilității doctrinare, a identității fragile a partidelor. Aceasta favorizează traseismul, oferă justificări caracterelor slabe și permite chiar treceri extreme, ale unui întreg partid, de la o doctrină la doctrina diametral opusă. Favorizează demagogia electorală, căci, dacă partidele nu au nicio identitate, ele pot cu ușurință pretinde în campanie ceva, pentru ca odată ajunse la guvernare să facă altceva: de la „Să trăiți bine!”, la „Să trăiți cu salarii mai mici cu 25% și cu pensii impozitate!”.

Recuperarea figurilor de martiri anticomuniști ai social-democrației poate contribui și la o creștere a respectului de sine al clasei politice. Nu numai că nu suntem toți lipsiți de coloană vertebrală, dar nici nu provenim din partide lipsite de coloană vertebrală. Comunismul ne-a putut băga în pușcărie, dar nu ne-a ucis convingerile. Astăzi, purtăm pe umeri povara responsabilității față de cetățenii care ne-au votat, dar și față de înaintașii care au plătit cu viața sau cu cariera lor pentru convingerile pe care ni le-au lăsat moștenire.

Știu că povara recunoștinței e grea, dar trebuie să ne-o asumăm. Doar așa vom înțelege că, în ciuda unei istorii învălmășite, nu suntem dintre cei care vin de nicăieri și merg către niciunde.