Mircea Geoană, tras pe roata istoriei

Nu sunt vorbele  lui Victor Ponta din 2011, ci tocmai ale lui Mircea Geoană, în 2006, atunci când cerea cu vehemenţă retragerea lui Adrian Năstase de la şefia Camerei Deputaţilor.

Doar cinci ani au trecut de la dramaticele discursuri ale PSD-iştilor, la hotelul Confort de la marginea capitalei. Pe 15 martie 2006, Adrian Năstase anunţă la presiunea grupului condus de Mircea Geoană, demisia din funcţiile de preşedinte al Camerei Deputaţilor şi de preşedinte executiv al PSD. Pe vremea aceea Mircea Geoană credea că are toate şansele să devină cea mai marcantă figură politică din PSD, chiar şi călcând peste „cadavrele politice” ale colegilor lui.

În 2011 s-a dovedit însă că roata istoriei se învârte şi că acelaşi lucru i se poate întâmpla şi lui. Odată deschisă cutia Pandorei a excluderii liderilor marcanţi din PSD, nimic nu a mai putut-o închide şi legea precedentului creat l-a lovit cu duritate tocmai pe Mircea Geoană, omul care cerea, la un moment dat, chiar şi excluderea lui Ion Iliescu din partid.

După faptă şi răsplată

La ora la care apare revista Q Magazine, decizia Comisiei Naţionale de Arbitraj şi Integritate Morală a PSD este deja cunoscută, iar scenariile au libertatea să apară pe scena publică. Şi totuşi câteva lucruri trebuie spuse pentru a avea tabloul general al ostilităţilor care au fisurat coeziunea PSD.

Puţini îşi amintesc că Mircea Geoană are o istorie lungă a generării de defecţiuni în cadrul PSD. Practic, el nu s-a împăcat niciodată cu rolul de „soldat credincios” al partidului, ci a îmbrăcat haina cavalerului solitar, pe care partidul trebuie să-l servească atunci când vrea el şi nu invers. Să nu uităm că el vine după o altă sancţiune gravă, suspendarea pe timp de 6 luni tot în urma unor acte vădit anti-partid şi declaraţii cel puţin misterioase.

Episodul vizitei în Statele Unite nu este atât de pueril precum ar părea la prima vedere. Din informaţiile pe care revista
Q Magazine le deţine, echipa de coordonare a USL, oamenii lui Crin Antonescu şi  Victor Ponta au lucrat cel puţin 6 luni la o vizită de prezentare în SUA, tocmai pentru a genera o anumită simpatie pentru o schimbare de regim anul viitor. Au lucrat la acest proiect inclusiv oameni care, între timp, au „sărit în barca puterii”, ceea pune serioase întrebări asupra coincidenţelor din vizita lui Mircea Geoană!. Punct cu punct, această vizită a fost proiectată împreună cu Ambasada americană, care, ca orice ambasadă serioasă, a oferit sprijinul nediscriminatoriu şi forţelor din Opoziţie, nu numai partidelor aflate la putere.

Ce a deranjat pe liderii USL a fost faptul că Mircea Geoană n-a ţinut cont de strategia uniunii, şi-a programat vizita exact în aceleaşi zile în care trebuia să aibă loc vizita oficială şi, mai mult decât atât, s-a întâlnit exact cu aceiaşi oameni, urmând în mod evident planul pus la cale de cei doi lideri. Practic, Mircea Geoană s-a substituit cu de la sine putere liderilor USL şi şi-a însuşit, fără voie atât programul, cât şi mesajul. Un gest de frondă dus la extrem, o adevărată declaraţie de război la adresa propriilor colegi de partid şi de coaliţie. Căci, să nu uităm gestul său a provocat stupoare nu numai în PSD, ci şi în PNL, care,  pe bună dreptate, întreabă acum cât de credibili mai sunt social-democraţii!

Acest gest vine  să pună practic capac la toate acţiunile haotice ale lui Mircea Geoană din ultima perioadă: declaraţii contradictorii, pretenţii la o nouă candidatură la prezidenţiale (în dauna partenerilor liberali din USL), dar şi anumite bunăvoinţe faţă de reprezentanţii puterii.

Mircea Geoană se agaţă de speranţa că, fiind lider al Senatului, PSD nu va îndrăzni să ia măsuri drastice. O părere se pare greşită: preşedinţia Senatului ajută cu mult mai puţin partidul decât coeziunea din interiorul său!

Orice lider de partid poate avea o agendă proprie de promovare, dar doar în limitele convenite în interiorul partidului. Mircea Geoană nu a înţeles că nu valoarea lui personală l-a adus în postura de candidat la prezidenţiale şi nici în fotoliul de preşedinte al Senatului, ci tocmai susţinerea partidului.

Onoare şi orgoliu

Acum 5 ani, Adrian Năstase, deşi cu mult mai puţin vinovat decât Mircea Geoană, a acceptat cu onoare, strângând din dinţi, decizia partidului de a renunţa la cele două funcţii (Camera Deputaţilor şi preşedinția executivă a PSD), doar pentru a menţine partidul unit. Şi diferenţa dintre comportamentul lui Geoană şi Năstase la momentul de răscruce o face Vasile Puşcaş, care la momentul demisiei lui Năstase spunea „Şi Schröder s-a retras. Şi Borell. Şi a putut să revină după ce şi-a rezolvat problemele”. Adrian Năstase a ştiut să facă pasul înapoi la timpul potrivit, a avut diplomaţia să nu-şi critice colegii (nici măcar pe Geoană), să-i sprijine în campaniile electorale din 2008 şi (mai ales) 2009, dar a avut şi tăria să o ia de la început. Se pare că Mircea Geoană nu are niciuna din aceste însuşiri, fapt care i-a adus definiri nu tocmai măgulitoare nu numai din partea adversarilor, dar chiar şi din partea lui Ion Iliescu.

Confruntarea lui Mircea Geoană cu propriul partid şi momentul de răscruce în care se află atât preşedintele Senatului cât şi PSD poate fi definit, din nefericire, şi ca un război al orgoliilor. În primul rând este vorba despre orgoliul lui Mircea Geoană care consideră că a fost evitat de conducerea partidului. Dar aici Geoană are o percepţie greşită căci simplii membri de partid (aşa cum este şi domnia sa) sunt informaţi dar nu iau decizii. Ori el ar fi vrut ca, în continuare, să ia decizii în partid.  Lucru care nu s-a mai putut odată ce nu a mai fost preşedinte al PSD.

La rândul lui, Victor Ponta denotă o anumită impetuozitate a tinereţii, iar deciziile la cald pe care le-a luat îl duc inexorabil către câştigarea acestei lupte sau către pierderea completă a războiului. Niciunul dintre cei doi nu a învăţat arta compromisului. Niciunul nu a învăţat că în politică compromisul nu compromite întotdeauna.

Pentru PSD momentul Mircea Geoană putea şi ar fi trebuit să lipsească. Dar dacă tot există, nu e rău dacă social-democraţii s-ar lămuri definitiv nu numai asupra lanţului decizional, dar şi asupra relaţiilor pe verticală dintre liderii din teritoriu şi centru şi asupra relaţiilor pe orizontală între prea mulţii lideri importanţi de la Bucureşti.