Mulţi oameni există, puţini trăiesc…

Horaţiu Mălăele împlinește, mâine, 1 august 67 de ani.

Artistul „s-a desenat” într-un interviu exclusiv pentru Q Magazine.

„BĂIATUL ĂSTA E GENIAL”

Când ați început să comunicați și prin desen? Ați afirmat cândva că elevul Mălăele Horațiu nu avea talent pentru desen. Și cu toate acestea, ați ajuns să aveți peste 40 de expoziții personale. Cum s-a întâmplat?

Eu m-am născut prematur, mic și șașiu, dislexic și bâlbâit, cu rahitism în stare stabilă, mai apoi, reumatism poliarticular, rujeolă, rubeolă, otită și pecingine, adică toate componentele unui eșec plenar. Așa încât, faptul că desenam prost, drept pentru care am și luat premiul doi în clasa întâi, acolo unde toată clasa a luat premiul întâi, mi s-a părut un fapt minor și lipsit de importanță.

După patru ani, consecvent în neputința mea, a apărut zâna cea bună, adică Nicu Gherghe, profesorul meu de desen, fost student al lui Aurel Ciupe, marele pictor și profesor al Facultății de Arte Plastice din Cluj. După o analiză sumară, mi-a luat desenele și împreună cu ele m-a târât în cancelaria directorului Gheorghe Micu și după ce i-a arătat lucrările i-a comunicat scurt: „Băiatu’ ăsta e genial!”.

Deși cred că desenam în continuare prost, dar înaripat de spusele zânei mele, opt ani la rând am acoperit Târgu Jiul cu schițe, acuarele, guașe, uleiuri și caricaturi. La sfârșitul lor, am avut o expoziție în sala Casei de Cultură „23 August”, actualul Teatru „Elvira Godeanu”. De acolo, doi belgieni ce vizitau linia de aur brâncușiană, în complicitate cu românii care-i însoțeau, au furat două acuarele. În drum spre București, probabil au avut un recurs la conștiință așa încât, după câteva zile, directorul liceului m-a chemat la el și mi-a înmânat o telegramă  ,,Sperăm că elevul dumneavoastră Mălăele Valentin Horațiu să fie candidatul nostru la intrare în Institutul de Arte Plastice «Nicolae Grigorescu»”.

A fost pentru mine victoria ambiguității asupra certitudinii.

Probabil și unul dintre motivele pentru care m-am hotărât să dau la Teatru.

Restul e cunoscut. Cât de cât.

Nu am avut un mentor anume

Cu ușurința cu care mânuiți penelul și creionul, mânuiți și cuvintele. Când ați scris prima poezie și cui îi era adresată? Ce vă inspiră? Ați avut vreun mentor care să vă fi ambiționat să scrieți versuri?

Am scris o fabulă care nu-i era adresată nimănui.

Aveam vreo 13 ani și un pic. Împreună cu un prieten, unul Ciontescu, furam cărți de pe unde apucam și, ca să nu am sentimentul că sunt doar hoț, le mai și citeam.

Explozia și apoi uluiala romanelor, poveștilor și poeziilor citite m-au împins în creație. Așa a apărut prima și singura mea fabulă:

 „Într-o gură fără carii
Gen pustiul Kalahari
Un canin, colțos din fire
Și stăpân pe nesimțire
A-nceput în gura mare
Să se arate sus și tare
Aducând niște injurii
Strigător la ceru' gurii
Cum că plomba-i prea amară
Și-o dă dracului afară
Cum că nu e îmbrăcat 
Și lăsat desperecheat...
Dar... deodată, tăcu pește
Trecea fluierând un... clește”. 

Nu am avut un mentor anume. Mama era îndrăgostită de Eminescu.

Copil fiind am încercat să aflu cine-i Eminescu. Am aflat. Mai apoi i-am descoperit pe Coșbuc, Alecsandri, Macedonski și Topârceanu și mai ales, în aburul sexual ce începuse să se instaleze, pe Minulescu.

 „Ne-am cunoscut în țara-n care-alt'dată
Manon Lescaut iubi pe Des Grieux,
Într-un amurg de toamnă, orchestrată
În violet,
În alb,
În roz
Și-n bleu.” 

Mult mai încoace, în anii studenției, l-am cunoscut pe Vasile Nițulescu, socraticul actor risipitor, geniul boemei bucureștene, actor, poet și filozof, care scria pe șervețele de hârtie, pe vremea bântuirii mele, anunțându-mă că:

 „Sunt în culme trandafirii 
și fetele cu aripi goale
mărăciniș atât de moale
stă luna peste casa firii
credință, zugăvire
de ce n-ai pus
și-un mov în plus?” 

Apoi i-am cunoscut pe Sorescu, pe Păunescu, pe Nichita și, mai ales pe Brumaru. Era imposibil ca această atingere să nu producă schimbări esențiale. Consecință? Acest dor permanent și multiform:

 „mi-e dor de  tine
mi-e dor de tine,
ca unei beri de-un pic de gheață 
ca unui mort de-oleacă viață
ca unei Londre de o ceață
ca unui do de-o cântăreață
ca unui  ac de-un pic de ață
ca unei cărți de o prefață
ca unei pușcării de-o hoață
ca unui mic scandal de-o țață.
și iarăși, pentru a câta oară,
ca unui eschimos de-o portocală
ca unui tren de-o mică gară
ca unui pepene de-o vară
ca unui pesimist de-o cioară
ca unui azi de-odinioară.”
Dar și dorința perpetuă a evadării:
„Hai să fugim în lume, fără a ști-ncotro, 
Să prindem fluturi albi și mov și rococo,
S-o rupem cu trecutu', să hoinărim hai-hui,
Bolnavi de fericire, copii ai nimănui!... 
Ca dintr-o groapa adâncă, un vuiet ca o coasă, 
Îngenunchează zborul - Horațiu, treci în casă!” 

Să faci comparații și ierarhii e o chestie de aflare în treabă

Cum se împacă Mălăele actorul cu Mălăele-regizorul, cu Mălăele-poetul și Mălăele-graficianul?

Deloc. Este ca și când ai vrea să împerechezi iepurele cu furculița, furculița cu un clește și cleștele c-o ceapă. Nu sunt meserii antagonice, dar sunt culoare total diferite, tangente arareori din nu știu ce motive. Vă pot garanta totuși că, locuind împreună, actorul, regizorul, poetul și graficianul beau de multe ori împreună într-o presupusă stare de armonie.

Nu pot să nu vă întreb de rolul din „Moromeții 2”. Iubitorii de teatru și film vă percep ca un actor de comedie. Cred că nimeni nu v-ar fi văzut într-un rol de asemenea factură. Nu ați avut nicio teamă să intrați în pielea lui Ilie Moromete? A fost o aventură artistică?

Ideea de a-l vedea pe Ilie Moromete într-un anume fel este o prejudecată, cum ideea de a-l vedea pe Horațiu Mălăele într-un anume fel este o altă prejudecată. Cred că iubitorii de teatru și film de care pomeniți au fost prejudiciați privind o fotografie  mică decupată din trecutul meu.

În ceea ce privește rolul, temeri au fost ca la începutul oricărei aventuri, fie ea cinematografică sau teatrală.

Ilie Moromete este un personaj complex și paradoxal, un filozof rural bântuit de stări sufletești contradictorii, care fac din el cel mai interesant țăran din câmpia dunăreană și din toate câmpiile, el fiind, de fapt, după spusele autorului, copia literară a tatălui său, Tudor Călărașu.

Informația asta a fost capitală și, în mare parte, liniștitoare.

A ieșit, după părerea mea, un film bun, puternic și de sine stătător.

Cred că a te apuca să faci comparații și ierarhii este o chestie de aflare în treabă și risipire.

Cineva m-a rugat să-i spun ce cred eu că ar fi spus Ilie Moromete văzând filmul. Cred că ar fi zis:

„Mă, ăștia de dădură cu viața noastră pă perete e oameni cu două creiere, ca Iorga. Fu bine că-l văzui pe alde Cocoșilă în ciumag, pe Ileana lu’ Costică Roșu în curu’ gol, iar ăl de mă făcu pe mine e dat în paștele mă-sii…”

Între Horațiu Mălăele și Dumnezeu există o legătură?

Voltaire, întrebat în ce relații este cu Dumnezeu, a răspuns: „Ne salutăm, dar nu ne vorbim.”

Eu cred că omul, prin născare, este o ființă îndumnezeită, cu misiune precisă. Această temă a predestinării este recurentă în propunerile mele, în special cinematografice („Funeralii fericite”, „Luca”).

Cred totodată că arta înseamnă curiozitate, inefabil, ambiguitate, transcende realul, urcă în abstract, se apropie de Dumnezeu. Această apropiere s-ar putea să fie una din tainele care ne motivează existența.

„Unde-i frumos e Dumnezeu”, spuneau grecii. Iar Pier Paulo Passollini decidea că „Suntem puțini, dar venim de la Atena”.

PANSEURILE lui Horațiu

• Căznește-te să rămâi necunoscut, dar fă tot posibilul ca lucrul ăsta să se afle.

• Când aveam 6 ani, am făcut primul om de zăpadă. Atunci am avut prima emoție artistică. Evident, și primul „morcov”.

• După ce Prostia se instală confortabil în teritoriu, urmă o perioadă reconfortantă de fericită adaptare.

• Nu te bagi într-o afacere cu veceuri când oamenii n-au ce mânca.

• Cu toții credem că viața noastră ar trebui să fie mult mai frumoasă, mai lungă decât lată, mai bogată, mai nu-știu-cum. Vieții puțin îi pasă de ce crede despre ea cel care o trăiește.

• Prieteniile trec, dușmanii rămân.

• Nu căuta prietenia oamenilor cinstiți! Vei suferi de singurătate.

• În politică, cine face economie de prostie este înlocuit.

• La noi, ca să identifici un om de cultură dintr-o mulțime, nu-l arăți cu degetul, îl scuipi.

• Noi înșine nu putem să ne vedem cât suntem de înalți; trebuie să vină un vecin să ne spună.

• Binele trece pe deasupra, răul lasă urme.

 Copilăria – din partea casei
 Maturitatea – felul de bază
 Bătrânețea – desertul
 Moartea – nota de plată. 

A fost odată un om

Ce-a vrut… a fost un pic…

Și el acolo un om…

Un fel de… cum să zic?…

Natura noastră condamnată,

Să încapă în „a fost odată”.

EMIL CIORAN

Deși marele nostru negativist, Emil

Cioran, scepticul a toate secolele,

pesimistul pesimiștilor, cioranul

cioranilor, propovăduiește ideea inutilității

vieții, catastrofa nașterii și deșertăciunea

faptelor, el nu-și refuză totuși desfătarea

lecturii, bucuria paradoxurilor,

complacerea în siropul dulce-amărui al

celebrității, nici revelația femeii și bucuria

cărnii, într-un sens confuz și moale. Este,

fără doar și poate, o dovadă a victoriei

Instinctului asupra Rațiunii.