NATO-UE, dispută asupra capabilității Uniunii de a apăra Europa

Să fi uitat bătrânul continent cât e de bine să nu fie silit să se apere singur?

„Ceea ce trăim în prezent este moartea cerebrală a NATO (…) Europa se află pe marginea prăpastiei (…)Dacă nu ne trezim există un risc considerabil ca pe termen lung să dispărem geopolitic sau cel puțin să nu mai avem controlul asupra destinului nostru. Cred asta cu adevărat” (Emmanuel Macron, interviu pentru The Economist, 21.10.2019)

 „Orice tentativă de a slăbi legătura, de a diviza Europa şi America de Nord, nu va face decât să slăbească NATO, ea va diviza Europa. Nu cred că o ţară sau un continent îşi poate administra singur provocările de securitate cu care ne confruntăm în prezent (…) UE nu poate apăra Europa!” (Jens Stoltenberg, Secretar general NATO, interviu acordat France Press, 04.03.2021)

Organizația Tratatului Nord-Atlantic și Uniunea Europeană, un lung și uneori infructuos dans al prieteniei

Discuțiile dintre cele două entități politice, dar și militare, pe tema apărării Europei au ajuns la vremea maturității.

În 2021 se împlinesc 19 ani de când a fost semnată Declarația privind Securitatea Europeană și Politica de Apărare, document prin care se asigura accesul deplin al Uniunii Europene, pentru operațiunile sale militare, la capacitățile de planificare ale NATO. Intențiile de a se  asigura o apărare comună pentru Europa au mai fost apoi reafirmate în 2003 (așa-numitul Berlin Plus), în 2010 (Summit-ul de la Lisabona), în 2016 (Varșovia, în luna iulie și apoi prin acordul miniștrilor de externe NATO din decembrie), în 2017 (semnarea acordului cu măsurile stabilite la Varșovia), în 2018 (Declarația comună din iulie și summit-ul de la Bruxelles)

Astăzi, NATO și UE au în comun 21 de state membru. Adică, peste două treimi din numărul membrilor NATO. La o primă vedere, pare un motiv suficient pentru ca interesele de apărare ale Alianței și ale Uniunii să cunoască un curs convergent.

Cu toate acestea, în ultimii ani, cota de încredere a Europei în capacitatea NATO de a-i asigura apărarea cunoaște o pantă descendentă. Prin pilonul său principal, SUA, nici Alianța Nord-Atlantică nu pare să manifeste un prea mare entuziasm în ceea ce privește contribuția la apărarea Europei. Sunt nenumărate exemplele care evidențiază neînțelegerile între statele membre ale Alianței pe tema apărării Europei. Elementele care au generat îndoieli rămân discutabile, mai ales în ceea ce privește acea parte a binomului NATO-Europa care a inițiat și alimentat în timp prezenta atitudine de neîncredere.

Donald Trump, un președinte nemulțumit de relația cu Europa, mai ales cu Germania

Europenii, în principal prin poziția adoptată de Franța, arată cu degetul spre SUA care, sub Administrația Trump, nu s-a sfiit să-i ceară Europei contribuții mai mari pentru Alianță. Motivul invocat? America cheltuiește prea mult pentru a asigura apărarea altora, inclusiv a europenilor.

Președintele Trump a declarat presei că Germania datorează Americii miliarde de dolari. Bani pe care SUA îi cheltuiește cu trupele americane staționate pe teritoriul german. Trupe care, între altele, ar asigura apărarea puternicului stat european și pentru care Germania nu plătește nimic.

Pretențiile președintelui Trump erau cel puțin surprinzătoare, ca să nu le numim răuvoitoare, întrucât prin statutul NATO fiecare stat este obligat să-și susțină financiar militarii din bazele militare externe. E adevărat, în anul 2019, SUA au cheltuit circa 30 miliarde de euro pentru trupele sale staționate în Europa. Dar asta nu înseamnă că Europa îi este datoare Americii. Chiar dacă această sumă, intimidantă prin dimensiunile sale, reprezintă circa 5% din bugetul total al Pentagonului!

Consecvent afirmațiilor că Europa plătește prea puțin pentru apărarea proprie, apărare asigurată în mare parte de SUA prin efort financiar american, în iunie 2020 Donald Trump hotărăște, unilateral, retragerea a jumătate din militarii americani dislocați în Germania.

În bazele SUA de pe teritoriul german urmau să rămână circa 25.000 de militari americani. Prin urmare, ar fi trebuit să părăsească Europa aproximativ 10.000 de militari plus un număr echivalent de civili angajați ai armatei americane. Erau astfel serios afectate câteva baze din Germania de o excepțională importanță nu numai pentru Europa, dar și pentru coordonarea misiunilor armatei americane în Orientul Mijlociu, Afganistan, Irak și Africa.

În comunitatea mondială decizia a fost interpretată, în principal, ca o importantă reducere a prezenței militare americane în Europa și nu ca un act politic împotriva Germaniei. Statele europene, mai ales cele din fostul lagăr comunist a căror apărare depindea în cea mai mare măsură de prezența militară americană în Europa, și-au manifestat, mai vizibil sau mai timid, neliniștea.  

Deranjant a fost și că nici NATO și nici Germania nu au fost anunțate anterior despre intenția americană de retragere a efectivelor militare. Niciun moment președintele Trump nu pare să fi fost preocupat de consecințele geostrategice ori de implicațiile politice și militare internaționale ale gestului său. Supărat pe Germania, mai ales din motive comerciale, el a decis: „Reducem la 25.000 și vedem ce se mai întâmplă”

 Desigur, a acționa la supărare nu-i tocmai un lucru înțelept în politică. Implicațiile pot fi mult mai profunde decât par la o primă vedere. Experta în politica de apărare europeană, Claudia Major, cercetătoare pe tema politicii de apărare europene în cadrul Fundației pentru Știință și Politică din Berlin, atenționează că „Intimidarea militară funcționează și în plan psihologic – există convingerea că atunci când unul a atacat, urmează să vină mai mulți. Dacă NATO se destramă politic ca alianță în public, atunci capacitatea sa de intimidare își pierde serios din credibilitate.”

Și, gestul unilateral de retragere în State a jumătate din trupele staționate în Germania nu a fost singular. În câteva împrejurări anterioare, Donald Trump lăsase să se înțeleagă că nici respectarea articolului 5 din Tratatul Alianței, articol care stipula în termeni diplomatico-militari principiul „toți pentru unul și unul pentru toți”, nu ar mai trebui respectat de SUA în cazul unor state europene. O imprudență ce va avea urmări imposibil de neglijat.

Emmanuel Macron, „acest copil teribil al NATO”

Reacția Europei nu s-a lăsat prea mult așteptată. Ea a venit din partea Franței prin vocea președintelui Macron. Într-un amplu interviu acordat pentru The Economist în octombrie 2019, el a declarat că a sosit timpul ca Europa „să se trezească”.  America trimite semnale „că ne-a întors spatele” iar Europa discută pentru prima dată cu un președinte american care „nu împărtășește ideea noastră despre proiectul european”, a mai spus Macron.

Dar, ceea ce a șocat comunitatea internațională și a nemulțumit profund conducerea NATO fost modul în care președintele Franței a caracterizat potența operațională militară a Alianței Nord-Atlantice:

„Ceea ce trăim în prezent este moartea cerebrală a NATO”. Nu era declarația răuvoitoare a unui adversar al NATO. Era concluzia, prezentată în fața lumii întregi, a unuia dintre principalii membri al Alianței (cu două luni înainte se împliniseră 70 de ani de când Franța se afla în NATO) și a singurului stat european posesor al propriului arsenal nuclear!

Întrebat dacă are este convins că articolul 5 al Tratatului va fi respectat în caz că unul dintre statele aliate va fi atacat și dacă toate statele NATO vor interveni pentru apărarea acestuia, Macron a răspuns evaziv, lăsând loc îndoielii: „Nu știu. Dar ce va mai însemna mâine articolul cinci?” Și a mai adăugat că ar trebui urgent reevaluat ceea ce mai reprezintă NATO în lumina angajamentului ambiguu al Statelor Unite față de Europa.

Semnul despărțirii din punct de vedere militar al Europei de umbrela NATO a apărut ca evident atunci când Macron a afirmat că Europa trebuie să înceapă să  gândească și să acționeze nu numai ca un grup economic, dar și ca „o putere strategică”.

Acest nou concept ar trebui să debuteze prin „recâștigarea suveranității militare” și prin redeschiderea dialogului cu Rusia, în ciuda suspiciunilor din partea Poloniei sau a altor state care s-au aflat sub dominația sovietică, a spus Macron. În cazul în care nu vom proceda astfel „va fi o imensă greșeală”, a mai adăugat el.

La numai o lună distanță, secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg vizitează Franța pentru a pregăti summit-ul de la Londra dedicat celei de a 70 Aniversări a Alianței.

În conferința de presă comună, Emmanuel Macron afirmă cu subiect și predicat că situația politică și militară din Europa nu mai este aceea de acum 70 de ani și că schimbările survenite trebuie să determine și modificări în ceea  ce privește Alianța. El pledează pentru dialogul cu Rusia întrucât aceasta este parte integrată a Europei.

„Suntem și vom fi întotdeauna foarte stricți în ceea ce privește suveranitatea noastră și a partenerilor noștri. Dar, absența dialogului cu Rusia a făcut continentul nostru mai sigur? Este în interesul nostru și în interesul stabilității noastre să ne ocupăm de problemele conflictelor înghețate (…) Și cred că este timpul să lucrăm la o suveranitate extraeuropeană, la o suveranitate mai puternică și la reconstruirea sau construirea unei noi arhitecturi de încredere și securitate în Europa, să clarificăm relația noastră cu Rusia, stabilind în același timp condițiile noastre”.

Care este situația azi?

Poziția Franței a fost criticată în cercurile de putere europene și la nivelul conducerii alianței. Germania s-a disociat de „rețeta” Macron.

Acestuia i se reproșează că se erijează în portavoce a Europei, deși nu a discutat și nu discută această problemă tocmai cu Europa.

În condițiile în care autoritatea cancelarului Merkel pare a se diminua iar coaliția sa de guvernare scârțâie, sloganul la ordinea zilei, deși pare întors din anii 50, este „fără experimente”.

Ecuația franco-germană nu este de loc simplă. Franța, posesoare de arme nucleare, crede că poate merge mai departe fără umbrela americană. În același timp, Germania care are nevoie de protecția nucleară a SUA, se bazează pe fratele mai mare de peste ocean și ezită să-l supere din punct de vedere militar după ce îi provocase suficiente enervări din punct de vedere economic. Retragerea din UE a Marii Britanii, aliatul european cel mai fidel Americii, a complicat și mai mult situația.

Franța pare a fi rămas singură în demersul său deși nu sunt puțini politicienii de marcă europeni care admit ca viabile ideile Președintelui Macron.

Retragerea trupelor din Germania a fost contramandată de noul chiriaș de la Casa Albă. Secretarul General al NATO este ferm în a susține că ceea ce încearcă Franța  reprezintă o mare greșeală, un pericol pentru coeziunea și forța Alianței, un atentat la stabilitatea politică și militară a Europei:

„Uniunea Europeană nu poate apăra Europa. Uniunea Europeană nu poate înlocui unitatea transatlantică. O NATO puternică și o Uniune Europeană puternică sunt cele două fețe ale aceleiași monede. Ambele sunt indispensabile pentru continuarea libertății și prosperității Europei.” Sunt fraze repetate aproape identic cu numai câteva zile în urmă într-un interviu acordat Agerpress.

Cu toate acestea, Macron are ambiții mari. El a afirmat că în următoarele luni trebuie clarificate câteva aspecte esențiale în ceea ce privește Alianța

„Care sunt amenințările reale pentru NATO și cum este organizată NATO? NATO este o organizație de apărare colectivă, dar împotriva a ce sau împotriva cui? Cine este dușmanul nostru comun? Trebuie să clarificăm acest lucru. Și asta este o întrebare foarte strategică. Uneori aud pe unii spunând că Rusia și China ar fi dușmanii noștri. Acesta este scopul Alianței, de a identifica pe unul sau pe altul drept dușmanii noștri? Eu nu cred”.

Prin urmare, Alianța se confruntă cu probleme politice dificile. Nu cu probleme militare. Bugetele militare sunt în creștere în mai toate statele membre al Alianței. NATO rămâne, fără dubii, cea mai puternică alianță militară a lumii.

Europenii rămân în continuare fără un concept strategic viabil privitor la modul în care ar trebui să arate apărarea europeană în următorii ani. Puterea militară europeană, independentă de NATO sau de America, ca rezultat al coagulării unei Forțe Armate Europene rămâne o iluzie.

Multe state europene care, prin accederea la NATO și-au redus drastic propria putere militară după anii 90 ai secolului trecut, depind în continuare și își pun mari speranțe în prezența americană de pe continent. Pentru popoarele lor, acestea  întrețin speranța că Alianța va respecta articolul cinci al Tratatului și că America va interveni în mod oportun pentru a le apăra. Premierul polonez Mateusz Morawiecki, spre exemplu, consideră cuvintele președintelui francez ca fiind „periculoase”.

Prin poziția sa, Franța a deschis un spectru larg de discuții în cadrul NATO și a adus în actualitate problema extrem de sensibilă a apărării Europei în condițiile unei Alianțe care, măcinată de importante disensiuni interne, pare tot mai slăbită. Poate asta s-a și dorit.

În acest ocean de incertitudini, devine tot mai sigur că NATO va trebui să dezlege  în stil Macedonian nodul Gordian. Viitorul va arăta dacă intervenția cu sabia va aduce cu sine rezolvarea corectă a Problemei. Soarta a circa 750 milioane de oameni depinde de asta.