O călătorie la izvoarele „statului paralel”

Jurnalista Anca Alexandrescu a luat profesorului și omului politic Adrian Severin un interviu, prezentat în trei episoade la postul de televiziune Realitatea Plus. Tema principală a fost istoria „statului paralel”. 

• Iran nu crede „nici în cuvintele, nici în promisiunile” SUA
• Putin are acum confirmarea: Raportul tehnic a stabilit că drona de la Galați era rusească
• În aceeași săptămână în care Polonia a semnat 29 de contracte de apărare cu propria industrie națională, România a semnat cu un singur furnizor german și a respins singurul proiect fabricat în țară
• 30% dintre români cred că 2026 va fi mai dificil decât 2025
• Devastarea Parisului. Marcela Feraru: Majoritatea sunt din imigrația sudică. Îți vine să votezi Marine le Pen

O MĂRTURIE ISTORICĂ

Mărturia depusă cu acest prilej de cel intervievat este senzațională. Ea conține nume, date, fapte, întâmplări, toate corelate între ele și prezentate fără ezitări, fără rezerve și fără menajamente.

Spre deosebire de multe alte personalități bine informate, care au navigat în cercurile interne ale puterii, atât pe plan național cât și internațional, și care au făcut „dezvăluiri” publice cu scopul vădit de a-i pune sub presiune pe cei amenințați de divulgarea unor adevăruri incomode, astfel încât aceștia să devină mai prietenoși, Severin nu s-a limitat la aluzii și jumătăți de informații.

El a arătat ca un om interesat exclusiv să scoată la lumină adevărul, dorința sa părând a fi doar aceea de a face ca răul, fiind cunoscut, să fie mai greu de repetat. 

Printre multele idei enunțate și susținute cu exemple concrete, una remarcabilă a fost aceea că semințele „statului paralel” au fost puse încă de la începutul anilor 1990, ele având nevoie însă de o perioadă de germinare mai lungă, întrucât, inițial, mediul național românesc le-a fost ostil. Se înțelege că acest așa numit „stat paralel” nu este un produs integral românesc, ci el a fost dorit, proiectat și fertilizat din străinătate, fiind realizat prin și constând în acumulări de putere ocultă care au reușit să pună sub control ilegitim instituțiile statului oficial, clădit potrivit Constituției României. 

În acest proces un rol esențial l-a avut denaționalizarea serviciilor de informații românești, ca parte a sistemului imunitar al statului, nu doar fragilizată, ci și întoarsă împotriva scopurilor în lumina cărora a fost concepută.

Fiecare dintre cele trei părți ale interviului a fost comentată de către un invitat special. Doi au fost analiști politici – jurnaliștii Sorin Roșca-Stănescu și Marius Ghilezean, în timp ce al treilea venea chiar din lumea serviciilor secrete, fiind nu doar comentator, ci el însuși martor direct și participant la derularea unor evenimente istorice. Este vorba despre Dorin Iacob, fost şef de cabinet şi omul de încredere al directorului SRI, Virgil Măgureanu.

În 1998, l-a urmat pe Măgureanu în Partidul Naţional Român (PNR), devenind vicepreşedinte al acestuia, iar apoi a intrat în PD, odată cu fuziunea partidului respectiv cu cel al lui Traian Băsescu, primind funcţia de secretar executiv. Dorin Iacob a fost unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai lui Traian Băsescu, atât la primăria Bucureștiului, cât și la Palatul Cotroceni, fiind chiar pe punctul de a fi numit șef al comunității de informații. Prin urmare este un om bine informat.

Elaborând considerații pe marginea interviului lui Adrian Severin, Dorin Iacob a furnizat, cu sau fără intenție, câteva informații de maximă importanță, care merită subliniate.

ÎN 1996, SRI A SPRIJINIT „SCHIMBAREA”

Astfel, el a reamintit o celebră declarație a directorului SRI, făcută la ieșirea din secția de votare, cu ocazia alegerilor prezidențiale din 1996. Întrebat de jurnaliști cum a votat, Măgureanu a răspuns: „Am votat schimbarea.” Evident „schimbarea” însemna plecarea președintelui Ion Iliescu și venirea ca președinte al României a profesorului Emil Constantinescu. 

La vremea respectivă mulți s-au întrebat dacă declarația conținea un punct de vedere strict personal al cetățeanului Virgil Măgureanu sau opinia SRI, care, astfel, adopta o agendă politică? De asemenea, s-a pus întrebarea dacă spusele șefului celui mai important serviciu de securitate internă sintetizau înclinațiile politice ale colegilor săi, sau era un ordin transmis prin televizor tuturor contraspionilor români, oarecum similar celui, mult mai explicit, dat lucrătorilor Securității, de generalul Iulian Vlad, tot prin intermediul televiziunii, în decembrie 1989, de a se alătura revoluției, loviturii de stat, revoltei populare sau ce o fi fost, sprijinind tot o schimbare?

De-a lungul timpului s-a speculat mult că Ion Iliescu nu ar fi pierdut președinția dacă SRI nu ar fi „întors armele”. Subliniind că declarația lui Măgureanu nu a fost doar o simplă „indiscreție” care divulga opțiunea intimă a celui care fusese mereu – înainte și după revoluție – unul dintre fidelii Președintelui Iliescu, omul prin mâinile căruia au trecut mai toate secretele serviciului respectiv, Dorin Iacob, dezvăluie că atunci a fost vorba despre un proiect politic asumat instituțional și, desigur, adus la îndeplinire. Ipoteza potrivit căreia Emil Constantinescu și CDR și-au datorat victoria din 1996 și sprijinului serviciilor secrete, care s-au implicat în procesul electoral, primește astfel o importantă confirmare.

Desigur, schimbarea era necesară pentru a fi atinse, în special, obiectivele de politică externă ale României, obiective care, la timpul cu pricina, făceau obiectul consensului național. Era vorba despre construcția unui nou sistem de securitate națională, după prăbușirea celui creat în logica ordinii mondiale bipolare. În acest sens, se poate spune că, luptând pentru „schimbare”, SRI a lucrat pentru interesul național. A lucrat, însă, și în limite constituționale? Iată întrebarea?

Confidențele lui Dorin Iacob, se coroborează perfect cu dezvăluirile lui Severin. Acesta a spus, în interviul oferit Ancăi Alexandrescu, că, în primăvara anului 1990, cu puțin înaintea primelor alegeri postcomuniste, a fost invitat pentru a avea mai multe contacte politice și schimburi de opinii în Italia.

Acolo, unii dintre cei cu care s-a întâlnit au insistat asupra faptului că Occidentul euro-atlantic nu îl dorește pe Ion Iliescu ca Președinte al României. În fața argumentului că, în măsura în care alegerile vor fi libere, nu va putea ieși un alt câștigător, interlocutorii i-ar fi spus că la urma urmelor, chiar dacă este ales Iliescu, mai devreme sau mai târziu, ei (respectiv puterile în numele cărora vorbeau) tot îl vor schimba. Și, într-adevăr, schimbarea a venit în 1996. Cu ajutorul SRI.

PENETRAREA PARTIDELOR ISTORICE

Dorin Iacob a mai confirmat o teză susținută inclusiv recent în paginile Q Magazine: în anii 1990, penetrate și manipulate din interior de agenți ai serviciilor secrete erau partidele istorice, iar nu abia născutul FSN, scindat apoi în PD și FDSN/PDSR (din care, ulterior, avea să se nască PSD). 

De ce așa? Pentru că foștii lideri ai partidelor respective și simpatizanții lor fuseseră urmăriți, individual și în grup, în timpul regimului comunist. Unii dintre ei fuseseră recrutați de Securitate – inclusiv pentru misiuni onorabile în serviciul statului român, fie el comunist sau nu. Despre alții se strânseseră date compromițătoare cu care puteau fi șantajați. Toate acestea erau în logica vechiului regim. Liderii noilor partide post-comuniste nu fuseseră supuși și nu avuseseră de ce fi supuși unui asemenea tratament.

De aici rezultă că, în măsura în care voiau să controleze politica românească, serviciile secrete (inclusiv lucrătorii fostei Securități rămași în afara noilor structuri informative post-comuniste) aveau mult mai multe motive să „simpatizeze” cu și să „susțină” partidele istorice. Acestea se declaraseră a fi de dreapta (spre deosebire de FSN și urmașii săi imediați, care se revendicau a fi de stânga) și se bucurau de un larg sprijin internațional în lupta dusă cu așa zișii „neo-comuniști” și „cripto-comuniști” feseniști, pentru cauza sfântă a capitalismului neo-liberal și neo-conservator.

Desigur, forțele oculte – instituționalizate sau nu, statale sau parastatale – trebuie să fi fost doritoare a se infiltra și în FSN, și, dorindu-o, trebuie să fi și reușit. Nivelul infiltrării și al controlului trebuie să fi fost, însă, imediat după schimbarea din 1989, mult mai mic. De unde și strategia constând în „schimbarea schimbării”.

Toată această teorie este acum autentificată de la sursă. În posesia unui atare adevăr înțelegem mai bine evenimente, manifestări, gesturi și declarații din ultimii treizeci de ani, care până acum păreau bizare și ilogice.

Printre ele, ambiguitățile legate de cele petrecute în Piața Universității înainte și după alegerile din 20 mai 1990, precum și cele din zilele de 13 (în special aceasta), 14 și 15 iunie 1990, telegrama de felicitare a liderilor CDR trimisă puciștilor de la Moscova în august 1990, fraternizarea liderilor CDR cu „minierii” veniți în București pentru a înlătura guvernul Roman, trecerea peste noapte a PD din Internaționala Socialistă în Partidul Popular European, proclamarea obedienței față de „marele licurici”, negocierea ocupanților unor importante posturi strategice în guvern, în justiție și în fruntea serviciilor de informații, cu organizații neguvernamentale sau structuri guvernamentale străine etc. În afara jucătorilor oficiali interni și ai lungii mâini străine, a mai fost și un actor intern invizibil. 

MIOPIA ȘI „INGRATITUDINEA” LUI EMIL CONSTANTINESCU

Așa cum s-a făcut diferența dintre „securiștii buni” (aflați în slujba națiunii române) și „securiștii răi” (aflați în slujba statului polițienesc) din perioada regimului comunist, Dorin Iacob a făcut distincția între lucrătorii fostei Securități comuniste care au fost preluați, după o anumită selecție de tipul lustrației, în noile servicii de informații post comuniste, și cei care au rămas cu tot bagajul lor de secrete, de abilități și de convingeri în afara acestora. 

Primii au continuat să lucreze pentru interesul național; căruia, se înțelege, i-a servit și „schimbarea” din 1996. Ultimii, nu au lucrat pentru o anumită ideologie, ci, asemenea samurailor rămași fără stăpân, roninii, fie s-au pus în slujba altui stăpân fie au luptat pentru sine. 

Neînțelegând că cei dintâi l-au sprijinit, Președintele Constantinescu i-a tratat cu neîncredere și nu s-a bazat pe ei, preferând să conlucreze cu celorlalți. Atitudine caracteristică încă și mai mult pentru penetratele partide ale CDR. Or, aceștia, nefiind ghidați de interesul național, l-au trădat în folosul celor din afara țării, nemulțumiți de politica prezidențială, socotită a fi prea … patriotică.

Așa ar trebui înțeleasă declarația lui Emil Constantinescu potrivit căreia „serviciile l-au învins”, oferită drept explicație pentru renunțarea la un posibil al doilea mandat prezidențial. Nu ar fi fost vorba despre serviciile oficiale, ci de cele subterane. 

Acestea din urmă, potrivit aceluiași Dorin Iacob, pentru a influența deciziile statului, nu numai că și-au folosit cârtițele din CDR, ci au recurs la informațiile culese de-a lungul timpului ca factor de presiune asupra guvernării prin compromiterea membrilor ei ca fiind corupți. Astfel s-a ajuns la scandalurile Țigareta 1 și 2, a căror victimă colaterală a fost chiar un ofițer SRI, colonelul Truțulescu, sau scandalul „caltaboșul”, încheiat prin sacrificarea ministrului finanțelor, Traian Decebal Remeș. 

Încă nu se putea vorbi despre o putere paralelă cu cea a statului oficial, întrucât justiția nu era controlată încă de serviciile secrete, dar societatea românească făcea cunoștință cu primele încercări de utilizare a luptei împotriva corupției ca instrument pentru eliminarea sau intimidarea oamenilor politici care refuzau să își alinieze deciziile la exigențe străine interesului național sau care erau prea competitivi în sistemul alegerilor libere și corecte.

În discuția cu Anca Alexandrescu, invitatul său nu a ezitat să aducă în discuție nici scandalul „Listei lui Severin”. Potrivit celui care a dat numele celebrei liste, ea cuprindea lideri de opinie care ar fi trebuit să deschidă drum spre președinția României unor persoane desemnate de cercuri de interese străine, în conformitate cu agendele acestora.

Informațiile referitoare la identitatea celor în discuție fuseseră furnizate, în primul rând, Președintelui Constantinescu, de către serviciile specializate, în exercitarea îndatoririlor lor. Când amenințarea ca românii să se trezească având în frunte conducători nedoriți de ei, dar doriți de alții, a devenit publică, și presa, împinsă nu doar de curiozitate, ci și de manevrele celor interesați ca prin mărirea zgomotului să abată atenția de la fondul problemei, instituțiile care în mod firesc erau depozitarii probelor, nu le-au mai prezentat, lăsându-l pe Președinte în afara jocului. 

Atunci sacrificat a fost Adrian Severin, dar marele învins a fost Emil Constantinescu. El a trebuit să își recunoască deschis înfrângerea cu trei ani mai târziu, dar soarta îi fusese pecetluită în seara demisiei ministrului de externe. Singura parte bună a întregului scandal este că, tulburând apele, a amânat deznodământul cu șapte ani, românii primind șansa unei ultime runde de alegeri prezidențiale libere, înaintea capitulării în fața „licuricilor euro-atlantici”, survenită după scrutinul din 2004. 

Legat de acest episod, rămâne întrebarea dacă serviciile de informații „patriotice” l-au sancționat pe Președinte pentru miopismul și ingratitudinea sa, ori ele erau deja atât de slăbite, inclusiv prin efectul neîncrederii cu care îi tratase acesta, încât nu au reușit să dejoace manevrele structurilor informative paralele ilegitime? 

Oricum, dacă ideea unei puteri subterane capabile să blocheze acțiunea instituțiilor statului și să li se substituie nu exista încă, realismul unui asemenea proiect a fost confirmat odată cu lepădarea de „lista lui Severin”.

UNITATEA ȘI LUPTA TRĂDAȚILOR CU TRĂDĂTORII

Adrian Severin a mai spus, în interviul menționat, că încă de la începutul anilor 1990, în schimbul alianței lor, puterile occidentale au cerut României să înceteze culegerea de informații pe teritoriul lor și în legătură cu ele, precum și să le împărtășească datele secrete aflate în posesia sa. Ceea ce România a acceptat, fără a pretinde reciprocitatea sau a se asigura de aceasta. 

Pe de altă parte, cu ceva timp în urmă, fostul director al SIE, Ion Talpeș, a relatat cu seninătate, la un post de televiziune, un fapt cu mult mai grav. Potrivit lui, aceleași puteri au pretins să le dăm numele agenților români total acoperiți care se aflau pe teritoriul lor, chiar dacă nu mai erau activi.

Nefiind capabili să refuze o asemenea nemaiauzită solicitare, autoritățile române au apelat la trucul chemării tuturor în România, neținându-se seama de  faptul că pe acolo pe unde se găseau de ani buni cei în cauză își întemeiaseră familii și gospodării, aveau locuri de muncă și afaceri, prinseseră rădăcini și se adaptaseră la mediu. Agenții care au refuzat să se întoarcă, a explicat Talpeș, au fost considerați dezertori și, cu această scuză, dați pe mâna autorităților din țările în care rezidau. 

Tragediile personale care au urmat sunt lesne de imaginat. Pentru ceilalți lucrători ai serviciilor noastre de informații, precum și pentru cei care se gândeau să le fie urmași, mesajul a fost clar: garanțiile date de statul român privind protecția lor nu au nici o valoare și, prin urmare, sunt liberi să și le găsească în altă parte. 

Pe un asemenea teren, pe care distincția dintre trădați și trădători este greu de făcut, trădarea de țară înflorește asemenea buruienilor care ajung a fi folosite ca nobile plante decorative. Când funcționarea sistemului imunitar al statului tău este asigurată de un alt stat, acesta din urmă îi ia pe nevăzute și nesimțite locul celui dintâi. Ceea ce s-a și întâmplat.

Până în anii 2005-2007, așa cum spuneam, nu se poate vorbi încă de un „stat paralel” sau „stat subteran” în România. Acesta a apărut ulterior, atunci când puterea informației s-a transformat în putere politică și deținătorul acesteia a renunțat la sistemul influențării instituțiilor statului sau jucătorilor sistemului democratic, din afara lor, pentru a și le integra și a conduce direct, din interior sau, mai degrabă, de pe o poziție supraordonată, justiția, presa și partidele. 

Nici Roma, nici „statul paralel” nu s-au construit într-o singură zi. Cel puțin cel din urmă s-a edificat pas cu pas, iar începuturile sale se situează cu mult înaintea nașterii efective.

Aceasta amintește de evoluția Mafiei siciliene. La început ea folosea mijloace ilegale pentru a obține recunoașterea drepturilor celor oprimați de ocupanții străini. Boșii erau patrioți. Apoi a folosit aceleași mijloace spre a valorifica drepturile propriilor membri. Boșii erau pragmatici. În cele din urmă mijloacele ilegale au servit dobândirii unor avantaje la care nu aveau nici un drept. Boșii au devenit prădători cu sânge rece.

Statul nostru a dus lucrurile și mai departe, apelând la procedee ilegitime pentru a aduce avantaje străinilor care îl oprimă. Așa a ajuns să fie paralel. Paralel cu națiunea și cu aspirațiile românilor, cu democrația și Constituția României.