Oamenii timpului nostru. Ana Maria Roman: Uneori regret…

Sunt momente în care un jurnalist „nu mai poate”? Da. Care a fost acela pentru Ana Maria Roman, în cariera ei de la Antena 3. O mărturisire pentru Q Magazine.

• Președinții curților de apel din România: Legea salarizării îşi propune deprofesionalizarea unor domenii esenţiale şi afirmarea diletantismului  ca politică de stat
• PSD l-ar putea accepta pe Eugen Tomac în funcția de premier
• ÎCCJ, atac fără precedent la guvernul Bolojan: Demonizează Justiția și transformă magistrații în ținte
• Budăi, despre Bolojan: Un om care a reușit ceea ce părea imposibil
• Primul pas către „împăcarea” sistemului de sănătate public cu cel privat

Până să devii apreciatul reporter TV de astăzi, îți doreai să urmezi o carieră de actriță sau artist plastic. Regreţi alegerea făcută?

Uneori. De sărbători, în weekenduri, în serile în care aș vrea să particip la evenimente și sunt prinsă cu cine știe ce arestare, iarna când este frig și stau în stradă. Jurnalismul este o meserie a sacrificiului. Se știe că jurnaliștii sunt printre cei mai săraci salariați și, în același timp, cei mai ocupați. Dar există și satisfacții. Prin ceea ce fac simt că pot influența uneori mersul lucrurilor în bine. Și asta contează cel mai mult.

S-a vorbit mult despre tine după tragedia de la Colectiv, din cauza acelei postări neinspirate de pe pagina de Facebook. Cât de mult poate afecta cariera unui profesionist o remarcă nepotrivită?

Încă mai am multe de învățat. Uite, povestea cu postarea a fost o lecție. Profesional, nu am fost afectată, însă uman, eu fiind o fire mai sensibilă, da. Tocmai trecusem de o noapte groaznică, cu momente în care am crezut că o să clachez, a fost pentru prima oară când am sunat în redacție să spun că nu mai pot. Înghețasem, pe la 7 eram cu lacrimi în ochi, ca la ora 9 dimineața să ajung, în sfârșit, acasă. A fost un efort imens, ore de concentrare intensă pentru a te menține coerent și rațional, in transmisii live, în mijlocul unei tragedii de o asemenea amploare. Am fost bucuroasă că am reușit să rezist. Am vrut să spun că sunt mândră de meseria mea. De aceea m-am și referit la ea ÎN GENERAL, dând și alte exemple. M-am exprimat greșit. De altfel, am și editat la scurt timp, dar un „prieten”, din listă, s-a grăbit să facă o captură cu pagina mea personală și să o răspândească. Am avut noroc cu prietenii și oamenii care mă cunosc și care mi-au luat apărarea. Și nu doar ei.

Cum arată o zi infernală pentru un jurnalist adevărat, devotat meseriei?

Depinde de eveniment. Dacă vorbim despre alegeri sau arestări sau inundații… Pentru un jurnalist pe justiție înseamnă trezirea la scurt timp după începerea perchezițiilor într-un dosar penal important și primul breaking news dat prin telefon. Din pat, deoarece din momentul în care anunț perchezițiile până la intrarea în direct trec maximum două minute. Apoi, urmează nebunia: zeci de telefoane date la surse și sute de telefoane primite din redacție cu întrebări. Plus alte intrări prin telefon. Pe toate le rezolvi în timp ce te îmbraci. Niciodată nu reușesc să fiu gata la timp și să ajung la 9 la DNA pentru a da primul live de la fața locului. Îl dau tot prin telefon din mașină. Urmează transmisii în direct de la DNA, de fiecare dată când apar informații noi – o dată sau de mai multe ori pe oră. În justiție, o zi infernală atrage după sine mai multe zile infernale, în funcție de cât de mare e dosarul.

Așadar e frustrant să ai o carieră de succes…

Cred că a avea o carieră de succes în jurnalism înseamnă să te numești Hala Gorani, de exemplu. Pe care o apreciez foarte mult. Deocamdată mă frustrează doar ideea că încă sunt departe de ea. Glumesc! Sper ca în viitor, și noi, televiziunile din România, să putem participa (mai) activ la evenimentele importante care au loc în lume. Din păcate, românul
nu este prea interesat de politica externă, deși tot ceea ce se întâmplă în ultimul timp pe plan mondial are efecte asupra noastră. Dar, revenind la mine, ca orice om care apare la televizor, încep să am și eu problemele obișnuite ale unei persoane publice. Primul șoc l-am avut acum câțiva ani, când un străin, neștiind cum să mă contacteze, mi-a căutat parinții pe Facebook, a făcut rost de numărul lor de telefon și i-a sunat. Am început să debifez rudele din profilul meu și să îmi ascund prietenii. Eu, de exemplu, mă bucuram că aveam un feedback mare pe rețelele de socializare (deși n-am un cont profesional), până de curând, când am realizat cât impact poate avea o afirmație de-a mea scrisă acolo. Am învățat că de câte ori mă exprim trebuie să mă raportez la cititorii mei, la oamenii care mă urmăresc, la emoțiile lor, și nu la mine. Și asta înseamnă o responsabilitate mare.

Între artă și grija pentru pisicile abandonate

Cum te încarci s-o iei de la capăt?
În meseria mea interacționez cu foarte multe persoane și atunci când sunt liberă caut liniște. Mi se întâmplă să mă închidcâte un weekend întreg în casă. Și în timpul liber prefer să le scriu oamenilor decât să îi sun. Am și eu mici pasiuni cum ar fi arta, în toate formele sale, de la pictură la fashion, de la film la opera și animale. Ultima parte îmi ocupă timp serios, deoarece ridic frecvent pisici de pe stradă și le caut stăpâni.

Cum arată visele Anei Maria Roman la împlinirea vârstei de 32 de ani, împliniți, iată, la 10 ianuarie?  

Putere de muncă pentru a îmi urma visele, ce altceva? Sunt atât de multe că mă obosește doar ideea de a mă gândi la ele. În primul rând visez să urc la un alt nivel profesional, să evoluez ca jurnalist. Aș vrea să îmi deschid orizonturile, să acumulez și să mă ocup mai mult de ceea ce se întâmplă în afara granițelor țării. De asemenea, îmi doresc să mă organizez mai bine, pentru a avea mai mult timp liber și a putea astfel să reîncep să desenez. Mai visez ca la un moment dat să pot organiza o expoziție…visez…