media_144975568026569800

Este preotul cel mai apropiat de oameni și a doborât toate canoanele, ținând conferințe în pușcării, declarându-se iubitor de rock după drama din clubul Colectiv și predicând cuvântul Domnului în „stradă”. Teolog, profesor, preot, duhovnic, român, Părintele Constantin Necula este considerat un fenomen în biserică.

Coverstory

Părintele Constantin Necula, fenomen în Biserică

În fosta mănăstire, un birou nu foarte mare, dar ticsit cu o mulțime de cărți dintre cele mai diverse  – de la vechi Biblii la Radu Paraschivescu  – este locul unde părintele Constantin Necula își primește oaspeții, discipolii, prietenii, curioșii. Îmi zic, știind pe cine primea în dimineața aceasta, că va avea cu siguranță întârziere. Dar nu, la 9 fix, părintele Necula iese din biroul său, însoțind invitata la care se gândea cu bucurie decuseară: luptătoarea de kick-boxing  Cristiana Stancu. Nimic surprinzător în această vizită: non-conformismul preotului Necula este deja cunoscut, iar apropiații îi știu pasiunea pentru sport, pentru multe sporturi. Palmele sale, atunci când îmi strâng mâna, o atestă: palme largi, obișnuite să pareze mingi de fotbal! „Da, am fost cândva portar, până când era să o pățesc, și mi-a distrus mama tot echipamentul!”, își amintește părintele. Fotbalul și handbalul erau pasiunile lui, dar nu a mai continuat deoarece mama sa i-a distrus o pereche de încălțăminte sportivă în urma unei accidentări, pentru a nu-l mai vedea vreodată suferind din cauza sportului. Viața lui este o lungă înșiruire de activități, de la a preda la Facultate, slujirea ca preot, grija de credincioși, cu timp și fără timp, și cea de cap al familiei.

Tot din altă viață  vine și trecutul de profesor de fizică, colegii din cancelarie (un anume cuplu Carmen și Klaus Iohannis!, la Colegiul Național „Gheorghe Lazăr”, din Sibiul anilor ’90) dar și sclipirea din ochi când povestește de performanțe. Nu neapărat sportive, ci umane. După plecarea invitatei îmi spune: „Cristiana este o tipă senzațională, a făcut Teologie și acum e campioană de kick-boxing! Mondială! Şi are doar 24 de ani”.

Este și vârsta ucenicilor săi. Părintele Constantin Necula, mergând pe strada, de la Catedrala Mitropoliei Ardealului, cu hramul Sfânta Treime, spre Mitropolie, de la Mitropolie, spre miezul nopții, spre casă, în sutană dar cu ochii jucăuși, zâmbind de sub o căciuliță neagră pe părul șaten, are ceva din liniștea și firescul filosofilor din Grecia Antică: un Socrate contemporan ce se plimbă alături de discipolii săi, înaintează plutind, iar tinerii de lângă el îi sorb cuvintele, îi răspund, primesc bucuroși îmbrățișarea sa: îmbrățișare de ardelean, de brașovean chiar, puternică, de-ţi rupe coastele.

Un Socrate pe străzile Sibiului

Știam că în seara zilei de 6 noiembrie, la Catedrală se va ține o slujbă de pomenire pentru cei adormiți în urma tristului eveniment de la clubul Colectiv ( 30 octombrie) și am încercat să-l găsesc acolo pe părintele Constantin Necula. După-amiaza fusese la Agnita, la slujba Sfântului Maslu, dar seara l-am revăzut în catedrală vorbind în mijlocul camerelor de filmat: Necula este printre cei câțiva preoți care au știut cum vorbi jurnaliștilor, iar ei îl apreciază și îl căută.

Rare sunt momentele când părintele e singur. Ziua sa începe în zori și se termină la miezul nopții. Veșnic conectat (la rețele sociale, dar și la cugetările și durerile semenilor săi) veșnic în mișcare, veșnic încercând să ofere răspunsuri. Mai tot timpul este înconjurat de tineri, discipolii săi, și nu numai. Mulți sunt studenții Facultății de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Șaguna” din Sibiu, cei care îi ascultă cursurile de Omiletică și Catehetică, adică cele care-i învață pe viitorii preoți cum să le vorbească credincioșilor. O arta conversației pe care părintele Necula o are nativ. Desigur, pe părintele Necula îl poate vedea oricine pe Youtube, vorbind oamenilor, indiferent de vârstă, de condiția socială, de nivelul intelectual.

În perioada studenției mele l-am întâlnit și eu, de două ori, la Iași, vorbind despre „îndumnezeirea maidanului” și despre cum tinerii teologi trebuie să nu rămână închiși în propria lor lume. Era asaltat de studenți de la diverse facultăți cu întrebări mereu surprinzătoare. În București, la finalul lunii octombrie, a susținut o conferință într-un foișor special amenajat la Biserica Icoanei, iar locul s-a dovedit, ca de obicei, neîncăpător. Timp de o oră a vorbit despre necesitatea credinței în viața oamenilor, iar pe tineri i-a îndemnat să-și asume și să-şi mărturisească credința. Seara s-a încheiat cu troparul „Hristos a Înviat din morți”!

În marea catedrală din Sibiu, întocmită după planurile Sfintei Sofia din Istanbul, „în urmă cu puțin timp”, își începe părintele Necula parastasul, „s-a terminat Taina Sfântului Maslu, când biserica a fost plină. Pentru noi, şi dacă am fi fost singuri, ar fi fost aceeaşi valoare pentru că noi aici ne întâlnim cu Dumnezeu, nu cu mulțimea”. În seara acelei zile, slujba de pomenire a fost intensă, iar rugăciunile care cereau iertare și odihnă pentru cei adormiți i-au adunat pe toți unii lângă alții. Rugăciunea și gândul purtat că în fond cu toții am suferit în urma incendiului din clubul Colectiv a fost cea care ne-a unit. Îndemnul la a nu uita de cei adormiți era mai puternic decât orice altă diferență: „Eu țin foarte mult să-i pomenim pe oamenii aceștia (de la Colectiv n.red.)”, afirma părintele Necula, ulterior. „Am văzut că mulți nici măcar nu sunt de confesiune ortodoxă, dar chiar nu mă interesează, îi iubesc pentru că sunt copiii poporului meu. Dumnezeu ne iubește pe toți la fel. Și cred că este un pic aconfesional de data asta”. Un semn că adevărata credință este iubire de semeni, indiferent de credința acestora.

Altruism în rugăciune

„Hai să bem o cafea, amară ca viața!”, glumește părintele-profesor. Mereu pus pe glume, el nu și-a pierdut niciodată curiozitatea pentru științele exacte. Absolvent de liceu cu profil real, e mereu la curent cu ultimele noutăți din fizică, chimie, filosofie, dar când vine vorba de preoție și de slujirea oamenilor, părintele prinde un alt contur. De la modul șugubăț de a te descoase pentru a-ți cunoaște sufletul până la seriozitatea părintelui duhovnicesc ce își învăță ucenicii, nu e decât un pas. Și pentru că era dimineață, a deschis Ceaslovul – cartea ce împarte ziua în momente de rugăciune și ne-a citit: „Doamne, eu ca un om am greșit, iar Tu ca un Dumnezeu îndurător, miluiește-mă, văzând neputința sufletului meu. Doamne, trimite mila Ta în ajutorul meu, ca să preaslăvesc preasfânt numele Tău. Doamne Iisuse Hristoase, scrie-mă pe mine, robul Tău, în cartea vieții și-mi dăruiește sfârșit bun. Doamne Dumnezeul meu, deși n-am făcut nici un bine înaintea Ta, dă-mi, după harul Tău, să pun început bun…”

L-a făcut cadou, ulterior. Cu o dedicație:  „Pentru că iubirea nu este confesională”.

Părintele Constantin Necula este și președintele Asociației Crucea Albastră din România, prin care este oferit ajutor de specialitate pentru cei bolnavi de alcoolism, consumatorilor de droguri și familiilor acestora. O activitate ce are în vedere mai ales latura de slujire (diaconia) a aproapelui aflat în suferință. În demersul său, părintele Necula face apel la rolul pe care îl are credința în viața fiecărui om, iar asumarea acestei credințe îl face altruist,  o calitate pe care o are din copilărie: „Credința nu te face nici mai bun și nici mai rău. Îți oferă cadrul formal și informal în care să poți trăi o serie de realități, în general foarte deschise spre colaborarea cu celălalt, spre cordialitate și convivență. Un om care-și ia în serios creștinismul este un om dispus „la celălalt”. Sigur, el nu poate accepta toate devierile morale sau sociale ca fiind fundamente ale altruismului. Definiția prietenului altruist? Omul care te apără pe tine de tine însuți. Ori credința te îndeamnă să rostești adevărul, să crești în sinceritate chiar când asta te face antipatic. Religia creștină este construită tocmai pe simpatie reciprocă”.

Asumarea prin credință

Îmi spune că este trist, tocmai citise, pe smartphone, un articol despre altruismul copiilor care nu au crescut în familii creştine… „Dădea bine în presă. Este limpede că presa umanismului secular încearcă să inducă informații și mai ales cifre irelevante pentru a le amesteca între cele relevante. La noi ar fi fost simplu. Semnarea actelor pentru înscrierea la ora de religie a dovedit că 96,5 % (ajuns acum la 98%) dintre copiii și părinții din România au fost altruiști: au semnat nu doar pentru o materie – ora de religie, ci și pentru niște oameni – profesorii de religie și pentru o instituție – cultul de care aparțin. Și eșantionul a fost reprezentativ. Altfel, despre altruismul umaniștilor seculari ar fi periculos să concluzionez după spusa unui reprezentant de marcă al lor, profesor, care spunea la TVR 1, cu maxim altruism, că și-ar dori 6000 de colegi de religie cu dosare penale. Altruismul se naște în rugăciune, nu în procese penale”.

Bucuria de a fi creștin și asumarea acestui statut, dorința de a ajuta cu timp și fără timp, posibilitatea de a fi la curent cu ultimele noutăți din varii domenii pentru o largă deschidere către celălalt, pasiune și determinare, acestea le-am văzut la părintele profesor Constantin Necula: alura și chipul unui părinte duhovnicesc la care toți vin în căutarea unui răspuns. I-am pus și noi câteva întrebări.

Nu facem slujbă la televizor

Realitatea imediată ne-a ajuns cumva din urmă, şi ceea ce s-a întâmplat după tragedia din clubul Colectiv, acea adevărată punere la zid a Bisericii, v-a șocat şi întristat. Gestul sau întărâtarea „străzii”?

Oricând, din piață, se poate ajunge la cereri precum „democratizarea valorilor ierarhiei din Biserică!”. Oricând câteva mii de persoane pot striga „vrem femei-preot” sau „vrem femei-episcop” sau vrem să nu mai avem iconostase, dați jos picturile din biserică!, dați crucile jos!, dar până la urmă aceasta nu e o problemă, s-a mai încercat. Când auzi că dintr-o catedrală vrei să faci spital, intri în mentalitatea unui marxism cultural. Adică tot ceea ce aparține bisericii trebuie să fie bun public. Nu este chiar așa, atunci când sunt lovite bisericile se uită că se lovește în toate bisericile. Biserica este a  comunităţii, iar comunitatea ar trebui să le apere, așa cum îşi apără pământul, proprietatea. Dacă românii au fost atenți, de exemplu, la un patron care nu are grijă să se ocupe de protecția unui club, de ce nu au ieșit până acum în stradă ca să apere şi lucrul acesta? Este atac la proprietate, este exact comunism.

De ce nu au fost preoţii lângă oameni, imediat după tragedia de la Colectiv?

Acum s-a vădit că erau acolo. Sunt câteva mărturii ale preotului de la Inspectoratul General pentru Situații de Urgenţă, care a fost acolo, a preluat o parte din cadavrele arse, a văzut, s-a rugat, a susținut echipa de intervenţie, pentru că şi aceasta este rostul preotului. Dar noi nu facem slujbă la televizor. Sau când o facem, trebuie să fim atenți când o facem public, şi nu în situații de urgenţă. În biserica de lângă locul respectiv preotul a fost prezent, însă, fiind fără reverendă, așa cum ne-am obișnuit, ci în cămașă, nu a fost văzut. Doar cuvintele jurnaliștilor au incitat la căutarea preoților, nu camerele de luat vederi. Experimentul nostru a fost unul simplu. La explozia de la Brașov, care a urmat la mai puţin de o săptămână, de la fabrica de făină, Mitropolia Ardealului a trimis cinci preoți. Sigur că este un exces de preoți. Trebuie să găsim oameni, să găsim mijloace, să avem grijă să nu cădem în vreun exces. Prezența preoților la explozia de la Brașov a fost un exces pentru a evidenția neglijența presei. Am vrut să demonstrez că nimănui nu-i pasă cine vine în reverendă acolo, că presa nu a văzut nici măcar cinci preoți, că ziariștii au treabă cu victimele, cu familia victimelor. Am văzut, de
altfel, pe micul ecran o imagine a unui jurnalist care încerca să şi transmită, să şi ajute un jandarm la transportarea unui stativ. Eu nu cred în trucaje. De mult nu mai cred în trucaje.

Unde este deci disfuncționalitatea? La presa care nu scrie sau la biserică?

Eu cred că la presa care nu vede preoții care intervin, dar şi la instituția noastră care nu știe cum să gestioneze relația cu Inspectoratul General pentru Situații de Urgenta (ISU). Iar relația noastră cu ISU, care nu ne dă autorizații să intrăm în zona de securitate – şi este şi firesc să fie așa, pentru că nimeni nu poate să riște viaţa unei persoane care nu este abilitată să intervină într-o asemenea situație – este bună. La Sibiu, într-un an, s-a dezvoltat o relație absolut remarcabilă între cei de la ISU şi preoți, am semnat chiar un moratoriu. Ei au un comandant foarte apropiat de biserică, Cornel Cosmin Balcu, şi el a venit şi ne-a cerut sprijinul într-un caz, şi de atunci am rămas apropiați. Atât pentru ei, cât şi pentru noi relația este fructuoasă, organizăm inclusiv conferințe, discutăm despre problemele lor. Pentru că toată lumea privește spre victime, însă niște oameni spală creierii pe drum, îşi riscă viaţa, stau nopți întregi să ne păzească liniștea. Sigur că ei au psihologul unității, dar preotul este fratele lor. La moartea unui jandarm, în urmă cu câțiva ani în Sibiu, psihologul nu a putut face slujbă pentru că nu era finalitatea lui. Eu am stat lângă ei în calitatea mea de preot şi de prieten, așa putem să stăm mereu unii lângă alții.

„Artificiile” jurnaliștilor pot aprinde cultura străzii

Ați spus la un moment dat că „niciun strigăt de pe stradă nu este întâmplător”…

Pentru mine a fost foarte interesant să observ că am avut trei zile de doliu național, dar prima instituție care a fost hulită şi maltratată, la televiziune, a fost Biserica. Cum Dumnezeu să nu preia oamenii, să nu se viruseze dacă timp de câteva ore televiziunile naționale au uitat de doliu, când personalități care formează opinii au început să lovească în Biserică la mijlocul perioadei de doliu? Mi-a plăcut foarte mult atitudinea domnului Moise Guran, care a cerut ca în perioada de doliu să ne abținem de la comentarii sau de la răutăți, dar este greu în România. Eu aș decreta o perioadă în care să ne abținem de la răutăți 365 de zile pe an şi tot nu ar fi suficient. Pentru că tot ceea ce am văzut a fost o încărcare în plus a unei tensiuni care exista deja. Deci dacă artificierul este vinovat, aprinzând artificii, de moartea a 60 şi rănirea a peste 140 de persoane, nu este altfel cu artificierii ceilalți, din viaţa socială. Noi trebuie să învățăm că aceste artificii de jurnaliști, de oameni care lucrează într-o instituție sau alta, pot aprinde într-un fel sau altul cultura străzii. Acesta este riscul major. Astfel de oameni pot aprinde în mod real şi brutal cultura străzii. Eu n-aș fi avut curaj, ca preot, ca în condițiile în care colegii de la televiziune îşi plângeau apropiatul plecat, să zicem spânzurat, sau accident pe care şi-l provocase, să mă apuc să-i fac omului o critică. Eu, ca preot, trebuie să am mereu decența, sper să mi-o păstrez mereu, ca întotdeauna să privesc oamenii în ansamblul lor.

Poate că lovind în Biserică, oamenii care au cerut în stradă condamnarea acesteia, loveau într-un Dumnezeu pe care-l consideră nedrept?

Psihologic vorbind, eu cred că e posibil ca din frica de a spune că Dumnezeu este vinovat, poți ajunge să lovești în oamenii lui Dumnezeu. Dacă era așa, era în regulă. Dar această ură cumulată împotriva Bisericii nu este de ieri, de azi, ea a fost crescută foarte serios, cu mulți ani în urmă. Luați, de exemplu, ziarele în care apar zilnic articole împotriva Bisericii. Acum, Biserica este un mit şi tot ceea ce spun corigenții la istorie devine realitate. Poate n-ar fi rău să spunem că s-a cerut o altă reacție Sibiului pentru că suntem orașul Președintelui, printre altele. Noi trebuie să sprijinim calmul României, este obligația noastră ca preoți, pentru că, atâta vreme cât ne avem unii pe alții, trebuie să ne susținem unii pe alții.

DNA lucrează cu mizeria umană

Ce ar trebui oare să facă Biserica pentru a fi mai prezentă atât lângă credincioși, cât şi în presă, într-o manieră pozitivă?

Eu cred că ar trebui să existe o gardă de comunicare a Bisericii, de exemplu, 24 de ore din 24 cineva să fie de gardă, oameni care să se rotească, exact ca în armată, un centru de comunicare, ca la SMURD. Doar că acum stăm şi ne gândim dacă avem capacitatea mecanică, fizică, de a face acest lucru. De-abia se descurcă SMURD-ul, darămite noi! Dacă undeva are loc un incendiu, oricum preotul este rugătorul principal. Au fost cazuri când s-a prăbușit un elicopter la capătul județului, preotul de acolo a fost primul la locul accidentului, a anunțat Mitropolitul, a tras clopotele, a strâns oamenii, dar în virtutea sentimentului creștin, nu al vreunei legi europene sau vreunui dictat al politicului pe plan național. Sunt lucruri în viaţă pe care le facem pentru că suntem creştini şi trebuie să ne obișnuim cu asta.


„Lumea întreagă este sub spectrul depresiei absurde. Vedem mereu partea goală a paharului. Ne uităm prea mult la știri. Avem nevoie de odihnă. Sunt șanse să ne vindecăm dacă luăm în serios Evanghelia lui Hristos.  Suntem încă în epoca „goanei după aur”. Din nefericire, pe lista priorităților, sufletul este ultimul. Trebuie să ne schimbăm prioritățile, altfel pierim.”

Părintele Constantin Necula


Ce face un călugăr dacă se îndrăgostește de o femeie? Cum luptă el cu această dragoste şi de ce dragostea pentru Dumnezeu, alegerea Lui, înseamnă sacrificiu?

În general, acesta este un scenariu puțin probabil. Nu știu ce să zic, în  20 de ani de preoție am auzit foarte rar, aproape deloc, de astfel de cazuri. Oricum, știu că Duhovnicul lui este acolo și veghează și, dacă s-a comportat corect în alegerea lui, are șanse să aleagă bine în raport cu mântuirea lui. Întrebarea dumneavoastră îmi arată că ați înțeles ceea ce nu mulți înțeleg. Că și preoții sunt oameni, că slujirea lor cerească, nu de puține ori, face atingere firii lor omenești. Orice alegere înseamnă sacrificiu. Ca preot de mir, cununat așadar, subliniez că pentru aceasta părinții și maicile sunt mai prezente în rugăciunea Bisericii decât alte segmente de credincioși. Ei au ales să trăiască în mijlocul cuptorului încins, nu ai cum să nu-i respecți pentru acest lucru.

Cum percepeţi DNA şi tot ceea ce face?

Nu urmăresc decât reacția presei și a inculpaților. Respect munca oricărui om care încearcă să recupereze ceva din tainul demnității noastre ca popor. Sunt trist când văd cât de neprins s-au crezut unii, cum au exagerat în abuzuri. Sunt uimit cum se încearcă politizarea găinăriilor. Oricum, cred că le e greu celor din DNA să lucreze cu atâta mizerie umană, sub presiuni de tot soiul. Sper să nu-și piardă luciditatea și sufletul. Unii se tem mai mult de ei decât de Dumnezeu și aceasta, cred eu, le poate afecta limpezimea relației cu sine și societatea.

Un preot printre deţinuţi

Ce lideri politici ați cunoscut şi cu ce ați rămas la sfârșitul întâlnirii?

Mulți. Atât în ţară, cât și peste hotarele ei. Am rămas cu multe subiecte de rugăciune. Remarc că sunt tot mai singuri, că există o singurătate a liderului pe care, dacă nu o răstignești pe singurătatea de pe Cruce a Mântuitorului, o porți foarte greu. Impresionant este să-i vezi în multiplele lor fațete de oameni ai ţării, ai casei lor, ai familiei de partid. Pe mulți dintre ei i-am cunoscut înainte de a fi oameni politici, înainte de a reprezenta ceva pentru mase. Îi admir enorm pe cei egali acum cu cei de atunci în disponibilitate. Mă rog pentru ei, le stau alături cu gândul. Cred că valoarea omului politic crește în funcție de consilierii săi de taină. Pe aceștia ar trebui să-i pomenim și mai tare, să nu confunde consilierea cu actul conducerii.

Cândva, societatea era condusă de oameni valoroși. Astăzi este condusă de oameni bogați. Când era mai bine?

Dacă ne-ar conduce oamenii bogați… Dacă sunt bogați cu adevărat de ce mai fură? Constat că ne conduc oameni îmbogățiți, ceea ce nu este același lucru. Cred că idealizăm oarecum și valoarea celor de demult. Erau oameni ai epocii lor. În ceea ce privește România, despre guvernul lui Lahovari, conservatorul, povestește Radu Rosetti, se spune că a fost singurul guvern care a ieșit de la guvernare mai sărac decât a intrat. Cred că există foarte mulți oameni bogați valoroși, iar valoarea lor nu decurge din bogăția materială. Trebuie să fim corecți în ceea ce gândim. Fără oamenii bogați prin munca lor și a celor din jur nu prea am avea buget de stat. Trebuie să-i respectăm. Eu sunt trist când constat că avem câțiva Dinu Păturică, îmbogățiți pe seama contractelor cu statul, care se dau mari privați.

Pe lista priorităţilor, sufletul este ultimul!

Aţi ținut o serie de conferințe în închisori. Câți infractori „ați recuperat” de partea bună?

Nu știu asta. Sunt acolo oameni care mi-au schimbat modul de a gândi viața. Respect enorm munca celor de la Agenția Națională a Penitenciarelor. Lucrează enorm și sunt criticați pe măsură. Le spun mereu că acesta este semnul muncii adevărate, criticarea ei de neaveniți. Remarc însă un lucru. Niciodată nu ies de la conferințe ori de la întâlniri cu ei neschimbat în bine. Contactul cu oamenii care însetează după libertate este, mai întâi, demolator apoi renăscător. Pentru mine sunt parte de Liturghie. La Gherla, în urmă cu ceva ani, am descoperit un fel nou de a ne ruga. I-am rugat, și unii încă o fac, să se roage seara, îndată după „stingere” așa: „Doamne, pentru rugăciunile celor care au murit în celula mea mărturisindu-te, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”. Am aflat că pentru mulți aceasta înseamnă mult. Eu cred că ar trebui să le aducem aminte pe locurile cui stau… O istorie a penitenciarului din punctul de vedere al perioadei comuniste i-a emoționat pe toți. Eu cred mult în forța regeneratoare a rugăciunii conștiente, sper să o învăț împreună cu ei.

Ne uităm prea mult la știri

Am stat într-o zi, în mașină, într-o intersecție aglomerată, şi m-am uitat la oameni preţ de ceva vreme. Românii sunt triști, întunecați, preocupați, ecranați, abrutizaţi. Care sunt șansele României să se vindece de această depresie națională?

Lumea întreagă este sub spectrul depresiei absurde. Vedem mereu partea goală a paharului. Ne uităm prea mult la știri. Avem nevoie de odihnă. Sunt șanse să ne vindecăm dacă luăm în serios Evanghelia lui Hristos. Obrăzniciile ideologizate care ne mănâncă liniștea, grimasa de superioritate a comentatorilor de tot soiul pricepuți la toate cele, agasanta nesiguranță indusă prin publicitatea răului au nevoie de medicație sufletească. Din nefericire, românii au ales să se lase stresați, lipsa de cultură mediatică și educațională îi face vulnerabili. Suntem încă în epoca „goanei după aur”. Din nefericire, pe lista priorităților, sufletul este ultimul. Trebuie să ne schimbăm prioritățile, altfel pierim.

Ce înseamnă Facebook pentru tinerii de azi? Dar pentru dumneavoastră?

Pentru mine, mai întâi, un mod de a comunica lumii parte din simpatiile ori antipatiile mele culturale ori de mărturie creștină. Pentru tineri înseamnă un mod de a trăi, din nefericire. Am participat în primăvară la o conferință la Roma, în cadrul Universității Salesianum, renumită pentru efortul ei de a înțelege tinerii și direcțiile lor de viață. Ei ne-au prezentat fațetele Facebook-ului în viața tinerilor. Sute de fațete, mare parte exprimând singurătate, tristețe și izolare deconstructivă. În România, analiza din Sinteza „Facebookistan” merită citită. Efortul celor „maturi” de a pricepe ce gândesc tinerii ne-ar obliga, minimum cordial, să-i întrebăm și pe ei. Aștept o carte scrisă din mărturiile lor.

Părinte, cine e mai bun preot, cel care a fost în viaţa de mirean altceva?

Nu neapărat. Cunosc un preot care a fost înainte militar, aproape că îi comandă lui Hristos „mâna la chipiu, la pas etc”. Sunt uimit în ultimul timp de câți oameni din justiție, din medicină, fac Teologie. Este clar că nu le ajunge ce au, caută ceva. Există o sete înăuntru. Sunt oameni care încearcă să-şi pună în ordine cultura. Sunt alții care îmi spun că bisericile sunt goale, dezertate de intelectuali. Dar ce, nu știu ce am în biserică? Sunt mii de oameni. Ce definește intelectualii până la urmă? Omul care este în căutarea lui Dumnezeu, nu cel care acumulează diplome şi le pune pe pereți.

Click pentru a comenta

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

To Top