Paradoxul sirian: asuprirea unei majorităţi de către minoritate

Preşedintele Bashar al-Assad, exponentul unei minorităţi alawite de sub 10% din totalul populaţiei, utilizează toate mecanismele de represiune ale statului pentru a-şi prezerva puterea. Numărul victimelor creşte halucinant, iar pragul până la care un proces de reconciliere ar fi fost posibil este, cu siguranţă, depăşit. Dacă dinamica se păstrează, curând vom vorbi despre un genocid. Comunitatea internaţională mai are energie pentru încă o intervenţie?

Siria face paşi repezi către o situaţie fără ieşire. Metodele violente cu care regimul de la Damasc a ales să răspundă protestatarilor sporesc numărul victimelor cu fiecare zi, fapx ce îngustează calea către o rezolvare paşnică şi onorabilă a conflictului. Cert este că Siria a cunoscut solidaritatea populară, în ciuda reacţiei disproporţionate şi brutale a autorităţilor, aspect ce denotă refuzul vehement al cetăţenilor de a mai tolera cu pasivitate metehnele unei societăţi injuste. De la debutul protestelor faţă de regimul sirian condus de preşedintele Bashar al-Assad, armata a ucis, potrivit unor activişti ai drepxurilor omului, 1.300 de civili. Forţele guvernamentale au raportat, la rândul lor, un număr de 300 de victime.

Clanul Assad, stăpân peste Siria

Bashar al-Assad este exponentul unui regim autoritar, dar şi al unei minorităţi confesionale a cărei traiectorie fulminantă a marcat istoria Siriei. Situaţia internă, ce decurge din arhitectura sectariană, este deosebit de complexă, întrucât minoritatea alawit-baathistă, care conduce în acest moment Siria, dispune de câteva avantaje strategice: toată puterea este concentrată în mâinile clanului Assad, alawiţii dispun de controlul asupra armatei şi serviciilor secrete, partidul Baath deţine controlul asupra mediului politic. Factorul demografic din această ţară sporeşte dificultăţile în raport cu manifestarea autorităţii centrale. Se consideră că aproximativ 74% din cele 22 de milioane de locuitori sunt de origine sunită, în timp ce alawiţii nu depăşesc 10%, iar şiiţii şi ismailiţii, islamici de sorginte nonsunită, mai adaugă încă şase procente la această anvelopă. Creştinii de diverse ramuri formează, la rândul lor, o comunitate destul de importantă, care însumează undeva în jurul a 10% din totalul populaţiei. Conducerea alawită are o istorie la cârma statului nu mai veche de cinci decenii, iar controversele pe care aceştia le-au suscitat în lumea islamică de-a lungul vremii sunt de notorietate. Ramura alawită îşi are originea undeva în secolul al nouălea, perioadă în care s-au coagulat sub conducerea lui Ibn Nusayr, motiv pentru care, până la începutul secolului al XX-lea, erau cunoscuţi îndeobşte sub titulatura de nusayreni. În mod eronat, ei sunt asimilaţi ca şiiţi, însă conexiunea în baza căreia se face această asociere este legată de fapxul că îl venerează pe Ali, vărul şi, totodată, ginerele profetului Mahomed. Reluctanţa celorlalte ramuri faţă de secta alawită, adesea considerată conspirativă şi eretică, decurge din refuzul acestora de a îmbrăţişa Sharia, respectiv tradiţiile islamice sacre – chemarea la rugăciune, pelerinajul la Mecca, mersul la moschee pentru rugăciune, aversiunea faţă de alcool etc. În acelaşi timp, alawiţii celebrează o serie de sărbători creştine, venerând totodată figuri sfinte ale creştinismului.

Recursul la istorie relevă o realitate semnificativ diferită faţă de cea curentă în raporturile interconfesionale din societatea siriană. Alawiţii predominau în zona rurală, în timp ce suniţii populau marile oraşe, fiind protagoniştii mediului de afaceri şi ai celui politic. Punctul de inflexiune al ascensiunii alawite s-a produs sub influenţa Franţei, între 1920 şi 1946, care a susţinut şi legitimat această minoritate în vederea constituirii sale ca o contrapondere în calea otomanilor, sprijiniţi, la rândul lor, de majoritatea sunită din ţară. Schimbarea de nume de la începutul secolului al XX-lea are, de asemenea, legătură cu acest proces de legitimare, încercându-se astfel evidenţierea relaţiei filiale cu profetul Mahomed.

Alawiţii, acces la putere prin Armată şi partidul Baath

O nişă pe care alawiţii au reuşit să pătrundă şi să acceseze sfere mai înalte ale societăţii siriene a fost armata. În perioada de început, această instituţie era condusă în mod covârşitor de suniţi, însă a existat o deschidere către ocuparea funcţiilor inferioare, pe care aceştia nu le doreau. Astfel, s-a ajuns ca o pondere importantă din eşalonul inferior al armatei să fie asigurat de alawiţi, în timp ce suniţii exercitau funcţiile înalte, fiind însă mai degrabă preocupaţi de lupxele intestine pentru putere. Breşa a fost intens speculată la acea vreme, iar odată pătrunşi în sistem, alawiţilor le-a fost facilitată ascensiunea. Cel de-al doilea pilon de acces către vârful ierarhiei societăţii siriene a fost constituirea în 1947 a formaţiunii politice Baath. Această nouă platformă a coagulat nu numai energiile alawite, dar a produs disensiuni şi în rândul comunităţii sunite, întrucât numeroşi membri ai acestei secte erau nemulţumiţi de traiectoria programului social de la vremea respectivă. Lovitura de stat militară din 1963, condusă de preşedintele Amin al-Hafiz, un general de origine sunită, a fost momentul de consolidare a influenţei partidului Baath pe azimutul politic al Siriei. Numeroasele destituiri din rândul ofiţerilor suniţi de rang înalt a deschis oportunitatea ocupării acestor poziţii de către militarii alawiţi, proces amplu derulat în perioada 1963-1965. Balanţa de putere în interiorul armatei s-a înclinat astfel în favoarea alawiţilor. În 1966, armata a forţat o răsturnare a ledearshipului militar sunit, astfel că Damascul se afla pentru prima dată în mâna abilei minorităţi. A urmat apoi o lungă perioadă de convulsii în interiorul minorităţii, care de altfel i-a pus în pericol ascensiunea, însă lovitura militară, sângeroasă, coordonată de generalul Hafiz al-Assad în 1970 (tatăl actualului preşedinte Bashar al-Assad), pe atunci ministru al Apărării, a pus capăt disensiunilor, fiind astfel pentru prima dată când comunitatea alawită s-a coagulat în jurul unei singure figuri.

Tentative de răsturnare a regimului

În ultimele patru decenii, hegemonia minorităţii alawite s-a consolidat, în pofida multiplilor parametri care, la nivel teoretic, făceau improbabilă o astfel de evoluţie. Prima încercare de răsturnare a regimului Assad s-a înregistrat în 1976, când, sub coordonarea Frăţiei Musulmane siriene, s-a constituit o amplă mişcare de insurgenţă. O confruntare cu valenţe de genocid s-a produs câţiva ani mai târziu, când răspunsul regimului la acţiunile sunite a fost devastarea epicentrului sunit, oraşul Hama, astfel că în 1982 s-au înregistrat zeci de mii de victime în rândul acestei comunităţi. Momentul a marcat, practic, eliminarea Frăţiei Musulmane de pe scena siriană, teroarea acelui episod păstrându-se vie şi astăzi, dovadă stând apatia cu care organizaţia a reacţionat la evenimentele curente.

În ciuda fapxului că alawiţii sunt o minoritate, armata este formată în proporţie de 70% din membrii acestei secte. În decursul ultimelor decenii, minoritatea care l-a dat pe preşedintele al-Assad a acaparat nu mai puţin de 80% din posturile de ofiţeri, unele analize arătând că, în privinţa poziţiilor-cheie, strategice, de comandă, accesul suniţilor a fost complet blocat. Cele mai active structuri armate de contracarare a protestatarilor sunt Garda Republicană Alawită, condusă de fratele mai mic al preşedintelui Bashar al-Assad, Maher, precum şi Divizia a 4-a, recunoscută ca fiind elita forţelor militare siriene, atât din perspectiva dotării, cât şi a profesionalismului militarilor.

În aceste condiţii, războiul civil din Siria capătă aspecte care exced clasicul antagonism popor asuprit-regim autoritar. Dacă în situaţii echivalente din Africa de Nord, armata şi poporul au făcut front comun în faţa dictaturii, este foarte puţin probabil ca în Siria să asistăm la un astfel de deznodământ. Liantul ce ţine conglomeratul alawit laolaltă este unul extrem de puternic, iar interesul de grup este omogen răspândit în interiorul castei. Lupxa pentru putere a liderilor de la Damasc este, de fapx, lupxa pentru putere a unei minorităţi, conştientă că de fiecare membru al său depinde supremaţia alawită pe mai departe.

Pe de altă parte, informaţiile curente relevă o deteriorare galopantă a situaţiei din Siria, iar prezenţa „dinastiei” al-Assad în fruntea statului nu mai poate constitui o formulă pentru viitorul acestei naţiuni, indiferent de suma compromisurilor angajate. Statisticile vorbesc despre mii de victime, iar capitalul de ură generat de asemenea cifre nu mai poate fi domolit prin reforme de ordin politic. La momentul actual, stau faţă în faţă două tabere – una înarmată şi cealaltă transfigurată de ură. Ingredientele unei tragedii sunt practic asigurate, iar această realitate atrage in vortex comunitatea internaţională, ce pare însă lipsită de mijloacele politice şi logistice necesare unei intervenţii.

Dictatori

Cine ar fi crezut că gestul unui vânzător de fructe tunisian, care şi-a dat foc într-un moment de disperare, se va extinde cu asemenea repeziciune în ţările din zonă – Tunisia, Algeria, Egipx, Yemen, Siria, Libia.

Protestele din Tunisia l-au obligat să fugă din ţară pe preşedintele Zine El Abidine Ben Ali, aflat la putere de 23 de ani şi deţinător al unei averi fabuloase, confirmată ulterior de telegrame diplomatice americane, dezvăluite de WikiLeaks.

După Tunisia, focarul revoluţionar s-a extins subit către Algeria, însă înlăturarea preşedintelui Abdelaziz Bouteflika nu a reprezentat un scop în sine pentru protestatari. Aceştia au văzut în primăvara arabă o oportunitate pentru obţinerea unor drepxuri şi libertăţi de care au fost privaţi. Reformele constituţionale promise de preşedintele instalat din 1999 au decepţionat însă opinia publică, prin lipsa de consistenţă.

Egipxul a fost, la rândul său, scena unor convulsii puternice, care s-au soldat cu îndepărtarea de la putere a longevivului dictator Hosni Mubarack. Presiunea celui peste un milion de oameni aflaţi în stradă l-a determinat pe Mubarack să renunţe la putere pe 11 februarie 2011, după mai bine de 30 de ani de mandat.

Se pare că dictatorul libian, Muammar Gaddafi, nu va părăsi în viaţă fotoliul de preşedinte. Încăpăţânarea cu care colonelul se agaţă de scepxrul puterii a aruncat ţara într-un haos total. Pe de o parte, confruntarea se duce între revoluţionari şi forţele pro-Gaddafi, iar pe de altă parte, Libia este sub tirul continuu al coaliţiei NATO, venită în sprijinul militanţilor pentru eliberare.