Partener sau client strategic?

Armata Română are nevoie de dotări contemporane cu lumea în care trăim, dar cum vom negocia contractele de achiziție?

Armata României nu suferă din cauza plecării în masă a generalilor, ci pentru că politicile de apărare au trecut la înlocuirea oamenilor cu înalta tehnologie.

Comunicatele de presă ale Ministerului Apărării Naționale abundă în știri privind acordurile date de Agenția de Cooperare pentru Apărare și Securitate (Defense Security Cooperation Agency) cu privire la faptul că Departamentul de Stat al SUA a finalizat procese de evaluare a cererilor României privind disponibilitatea achiziționării sistemului de armament PATRIOT.

Conectarea la americani

Primul pas l-a reprezentat achiziția de avioane F-16, un prilej de dezbatere privind politicile de dotare a Forțelor Aeriene Române. S-au făcut chiar și demiteri ale unor personalități militare care au abordat problema într-un mod mai european.

Europa a pierdut bătălia, chiar dacă ideea de off-set ar fi putut reprezenta un avantaj economic. Învingătoare a fost America. În primul rând, pentru că a lărgit familia deținătorilor de F-16 și prin conectarea securității României la cea a Poloniei.

Din acest contract, România nu este avantajată economic, dar s-a situat alături de SUA, dovedind încă o dată că este un partener loial, legat de Statele Unite nu doar prin prezența în Afganistan.

Se bănuia că vor urma și alte achiziții, nu doar pentru că urma să le ceară Donald Trump, ci pentru că 2% din PIB-ul României, destinat Apărării, reprezintă o sumă bună de cheltuit.

Casa Albă și Patriot

Anunțul că vom cumpăra PATRIOT nu a surprins avizații. Ca de obicei, după vizitele la partenerul strategic, românii se așteptau să vadă investitorii americani venind să dezvolte proiecte economice (în special cele aducătoare de bani în industria energetică și de apărare), fără de care investițiile în securitate sunt cheltuieli fără mari beneficii.

Lucrurile nu s-au derulat în acest mod. În culisele vizitei lui Klaus Iohannis la Casa Albă, se stabilise că România nu va cere prea mult și va fi extrem de generoasă în ofertă.

Șeful Statului Major General afirmase, cu câteva luni în avans (spre supărarea Președintelui Camerei Deputaților, adică a decidentului politic), că România se gândește să achiziționeze acest sistem.

PATRIOT nu poate fi clasificat ca fiind cel mai bun, dar nici pe departe cel mai slab, nu pentru că este criticat de unii specialiști, ci și pentru că este centrat pe angajarea aeronavelor mai mult decât pe angajarea rachetelor. Aici, România are o problemă generată de analiza de risc. Pe de o parte, pericolul sistemelor de armament din Crimeea este mai mare din partea rachetelor Iskander, pe de altă parte vom cheltui bani pentru a proteja de două ori țările membre NATO.

România, ca gazdă a scutului de la Deveselu, scut NATO, s-a expus în fața sistemelor ofensive rusești și ar fi avut posibilitatea să solicite dislocarea unor complexe de rachete din țările membre NATO. Nu a făcut-o. Este posibil ca România să se fi temut de un răspuns negativ. La fel de posibil este ca americanii să fi avut în vedere protejarea complexului cu o mână sigură româno-americană.

Mai mult, trebuie să recunoaștem că, deși piața rachetelor este una diversă, piață în care intră și Israelul (despre care Președintele Camerei Deputaților, după dese vizite, spunea că este o țară a cărei industrie de apărare este redutabilă și trebuie conectată la România), țara noastră a ales oferta politică.

Germania și Israel

Mergem rapid și spre forțele terestre, dar tot cu americanii. Am uitat de Germania, iar programele israeliene au fost stopate.

Liderii militari au fost conștienți de nevoia dezvoltării forțelor terestre și, de aceea, au inițiat, fără să dezvolte, un program de dotare a structurilor de artilerie terestră cu tehnică din Israel.

Sistemul  LAROM  a fost un pas în dezvoltarea unui complex de lansare de proiectile reactive,  dezvoltat de firma Aerostar Bacău din România și firmele Elbit și IMI din Israel.

Acest sistem artileristic are la bază aruncătorul APRA-40, o variantă locală a sistemului sovietic BM-21 GRAD. Sistemul a fost dezvoltat doar parțial și, din cauza unor probleme de finanțare, a fost oprit. Din această perspectivă stoparea programului poate fi considerată un fapt destul de grav, care dă semnalul că industria noastră de armament are probleme de conectare. 

Conform Planului de înzestrare a Armatei României 2017-2026, țara noastră a solicitat Statelor Unite achiziția a 54 de instalații de lansare și elemente auxiliare pentru dotarea a trei batalioane luptătoare cu sistemul HIMARS.

Sistemul este unul modern, utilizat în acțiunile militare, dar nu se știe încă spre care din modele se va îndrepta România. Știm doar că prețul de achiziție merge spre suma de aproximativ 1,2 miliarde de euro.

Aici, Ministerul Apărării Naționale vorbește despre opțiunile de transfer tehnologic și despre implicarea industriei naționale de apărare în furnizarea de echipamente necesare producției și mentenanței, fără însă a gândi care sunt entitățile economice, aparținând în fapt Ministerului Economiei, care ar putea fi obiect pentru conectare.

Înzestrarea forțelor navale

Este important de avut în vedere că și forțele navale au nevoie de înzestrare în acord cu sistemele și echipamentele moderne. Întrebarea care se pune este: spre cine va merge contractul pentru corvete?

Deși nu este clar cum și când se va derula procesul de modernizare a fregatelor T22, Forțele Navale Române au lansat un nou program pentru construcția a patru corvete, în următorii șapte ani, cu o valoare de aproximativ 1,6 miliarde de euro.

Conform procedurilor de achiziții, se solicită construirea corvetelor în România. Intenția este dezvoltarea unei capabilități industriale navale în domeniul militar. Ulterior, se urmărește ca această capabilitate să fie în măsură să execute lucrările de mentenanță a corvetelor pe durata de viață a acestora, dar și lucrări de mentenanță pentru restul navelor din cadrul forțelor navale române.

Rămâne de văzut cum va acționa România în cazul acestui contract, având în vedere că potențiala resursă de construcții navale este la Mangalia, unde statul român deține 49% din valoarea acțiunilor, alături de  Daewoo Shipbuilding & Marine Engineering, care deține 51% (și care este în negocieri cu constructorul olandez  Damen Shipyards Group).

O analiză nu trebuie să scape din vedere faptul că pentru acest gen de corvete nu există un constructor american, ci doar europeni, între care se numără și firma olandeză Damen.

Toate ouăle într-un coș

Pornind de la comportamentul actual al României în gestionarea modului de angajare a cheltuielilor de apărare, cred că este necesar de reflectat la câteva zone de, să le spunem, disconfort decizional.

Atunci când analizează problemele de securitate, americanii susțin că nu este indicat să te bazezi în totalitate pe un singur partener. Strategia americană arată că este indicat să îți diversifici parteneriatele, nu doar geografic, ci și pe domenii de interes.

România are un Parteneriat Strategic cu SUA, care s-a reflectat într-o strânsă cooperare pe linie militară. Vorbim, la acest capitol, despre prezența militarilor români în Afganistan și Irak, timp de peste cincisprezece ani, și despre prezența trupelor americane în România, în cadrul European Reinsurance Initiative.

Astăzi, România are același tip de comportament. Ofertant. România arată că este dispusă să cheltuiască bani pentru înzestrare din fondurile pentru apărare. Mai mult și mai grav însă, România prezintă o predispoziție ciudată de a solicita transfer de tehnologie fără o amplă negociere.

Acest comportament are două valențe: ori România este atât de ușor de adus în sfera intereselor americane (chiar împotriva propriilor interese), ori suntem la fel de neserioși în privința achizițiilor precum am fost cu Israelul (în privința sistemului LAROM) și cu Marea Britanie (în procesul de modernizare a fregatelor).

Decizia de a pune întreaga dotare a Armatei Române în mâna unui singur partener, de încredere pentru moment, este una periculoasă. O astfel de afirmație pornește de la faptul că, în arealul geostrategic în care se află România, interesele Rusiei și ale Americii sunt divergente. De asemenea nu trebuie ignorat faptul că România, ca stat membru al Uniunii Europene, are o serie de obligații legate de achizițiile de armament pe care nu le poate trece cu vederea.

În acest sens, pentru a intra în clubul select al celor care produc și comercializează armament (club de elită, în care nu se intră de unul singur), România ar trebui să stabilească un contract ferm cu SUA pentru sistemele aeriene și antiaeriene. Ar mai fi nevoie și de un parteneriat ferm cu Marea Britanie pentru forțele navale. Să nu uităm că Brexit-ul nu presupune și ieșirea din sistemul colectiv al NATO. Nu în ultimă instanță, avem nevoie de un parteneriat serios cu Germania pentru forțele terestre.

Soluția nu este simplă, dar dacă ne uităm spre vecina noastră Polonia vom constata că industria sa de apărare se dezvoltă tocmai pe acești vectori, adică geografie (SUA și Europa) și domenii de interes (pe categorii de forțe). Polonia nu își dezvoltă industria de apărare nicidecum în pripă și sub nicio formă prin obediență. Nu înțeleg de ce nu putem învăța nimic din asta.