f-ii3329-1f14
Actual

Patriarhul Justinian Marina, cel Mare şi cel Roşu

Biserica Ortodoxă Română a proclamat anul 2017 ca fiind unul comemorativ pentru patriarhul Justinian Marina, împlinindu-se 40 de ani de la trecerea acestuia la Domnul.

Acest eveniment ar trebui să fie un foarte bun prilej pentru o reflecţie nu doar encomiastică, nici măcar istorică, ci şi teologică, cu privire la unul din cele mai complicate momente din istoria Ortodoxiei româneşti, moment dominat dinspre Biserică de personalitatea complexă a patriarhului Justinian.

Justinian Marina a păstorit Biserica Ortodoxă Română între 1948 şi 1977,  acoperind cu „domnia” sa asupra Bisericii cea mai mare parte a perioadei comuniste. De aceea, nu trebuie să ne mire faptul că imaginea patriarhului Justinian este puternic marcată de memoria comunismului românesc. Detractorii lui Justinian îl numeau (încă din timpul vieţii) „Patriarhul roşu”. Admiratorii săi îl consideră şi acum Justinian „cel Mare”, omul care a condus cu succes Biserica într-o perioadă deosebit de dificilă din istoria României. Laudele se alternează cu criticile, făcând deosebit de dificil un portret obiectiv al acestei personalităţi.

Cine a fost cu adevărat Justinian?

O privire obiectivă asupra istoriei Bisericii Ortodoxe române nu poate să nu remarce faptul că perioada cea mai prielnică BOR a coincis cu perioada comunistă. Desigur, în această perioadă avem un număr mare de preoţi şi călugări arestaţi de autorităţile comuniste dar, lucru important de subliniat, nu pentru apartenența lor confesională, ci din pricina opţiunilor lor politice anticomuniste. Avem, de asemenea, momentul dramatic al Decretului 410, din 1959, când au fost desfiinţate 92 de mânăstiri din cele 224 existente până atunci. Însă, cu tot dramatismul unor cazuri particulare, Biserica Ortodoxă română nu a avut parte de soarta dramatică a Bisericilor Ortodoxe din celelalte ţări ale „lagărului socialist”. Ba din contră.

Încă din anul 1948, anul instaurării propriu-zise a comunismului în România, BOR, cu ajutorul autorităţilor comuniste, câştiga câteva bătălii istorice. Mai întâi prin lichidarea Bisericii Greco-Catolice din România, principalul concurent pe câmp religios din Transilvania. Lichidarea s-a făcut prin unificarea forţată a greco-catolicilor cu BOR-ul, ceea ce a reprezentant un câştig însemnat în biserici şi credincioşi pentru BOR.

Apoi, prin legea cultelor şi anularea Concordatului cu Vaticanul, Biserica Ortodoxă română se elibera de concurenţă: Biserica Romano-Catolică, sărăcită, era trecută într-un stat de semi-legalitate, iar dizidenţele, precum cea a ortodocşilor care păstrau calendarul iulian, sau cea reprezentată de prea autonoma organizaţie „Oastea Domnului”, erau lichidate cu ajutorul forţelor de represiune ale regimului. O interdicţie a prozelitismului religios asigura pentru BOR şi protecţia în faţa dinamicelor comunităţi neoprotestante.

Naşterea teologiei ortodoxe române

Evenimente majore din viaţa Bisericii Ortodoxe române au avut loc în perioada de după 1948. Între ele merită menţionat mai ales anul 1955, când au loc primele canonizări de sfinţi făcute de Patriarhia română în istoria sa.

Tot această perioadă este cea în care Biserica Ortodoxă română devine una dintre vocile-cheie ale mişcării ecumenice şi inter-ortodoxe,  Bucureştiul comunist devenind loc privilegiat pentru multe întâlniri pan-ortodoxe şi inter-creştine.

Sub grija patriarhului Justinian s-a născut prima încercare de construire a unei doctrine sociale creştin-ortodoxe din istorie: „Apostolatul social” (12 volume publicate între 1948 şi 1971) asupra cărora teologi, politologi şi istorici ar trebui să dedice bună parte din efortul lor de cercetare academică, surprizele (şi pozitive!) fiind garantate.

Un fenomen specific perioadei este naşterea teologiei ortodoxe române. După 1948 are loc traducerea Filocaliei, naşterea celui mai important sistem de teologie ortodoxă de limbă română, al părintelui Dumitru Stăniloae, dar şi o efervescenţă a cercetării teologice, fără precedent nici înainte, nici după perioada lui Justinian.

Revistele de teologie ale epocii pot oricând să concureze calitativ cu reviste internaţionale de teologie contemporane, indexate la cele mai înalte standarde academice actuale. La nivel organizatoric, păstorirea lui Justinian a dus la o foarte bună organizare a BOR, la apariţia unor structuri interne de ajutor reciproc (CAR-uri, case de odihnă, centre de tratament) pentru clerul ortodox şi familiile acestora, la o foarte bună administrare a resurselor Patriarhiei. Despre omul Justinian ştim că era un om al dialogului, uşor accesibil, foarte inteligent şi cu mult şarm intelectual. Chiar şi cei care acuză complicitatea sa cu autorităţile comuniste nu îi neagă credinţa sinceră,  ataşamentul faţă de valorile creştin-ortodoxe şi disponibilitatea de a se bate cu „cei mari” ai vremii, pentru interesele propriei sale Biserici. Marii duhovnici ai României acelor ani (Paisie Olaru, Cleopa Ilie, Arsenie Papacioc etc.), ca şi marii teologi (Dumitru Stăniloae, Constantin Galeriu) au beneficiat de protecţia şi de sprijinul direct şi implicat al patriarhului Justinian.

A fost „roşu”? A fost „mare”?

Patriarhul Justinian cu TeoctistPatriarhul Justinian cu Teoctist

Colaborarea sa cu regimul comunist nu este nici ea vreun subiect necunoscut. Justinian a avut un dialog constant cu autorităţile comuniste şi nu a făcut nimic pentru a încuraja vreo atitudine anticomunistă în interiorul BOR. În schimb, spun diverşi martori, a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a descuraja orice încercare de instrumentalizare civică şi politică a BOR în contra regimului comunist.

Deci cine a fost cu adevărat Justinian Marina? A fost „roşu”? A fost „mare”? Răspunsul meu este acela că a fost…. Patriarh. Şi aici este rostul teologiei să explice ceea ce istoricii şi politologii pot să nu înţeleagă. Când spunem „patriarh”, ar trebui să ne gândim înainte de orice la cei pe care numim „Patriarhii Vechiului Testament”: Avraam, Isaac, Iacov. Vieţile lor, indubitabil sfinte, sunt atât de complexe, pline de momente delicate sau foarte tensionate, prin care autorul biblic care le-a consemnat pare să ne arate ce înseamnă a fi cu adevărat un „patriarh”: părinte conducător în vremuri tulburi, al unor realităţi sociale care, şi de la înălţimea „obiectivă” a istoriei, nu e uşor să le înţelegi. Nici istoria Creştinismului nu este lipsită de astfel de personalităţi: papii Romei (patriarhi ai Occidentului), patriarhii Constantinopolului, Antiohiei, Ierusalimului, Alexandriei, Moscovei, Bucureştiului au fost şi sunt, toţi, oameni cu destine publice şi personale atât de complexe, încât catalogările simpliste de „buni” sau „răi” nu pot ajuta cu nimic, ci pot doar face mai mult rău. Au fost, cu bunele şi cu relele lor, oamenii prin care Providenţa a înţeles să lucreze în Biserică. De aceea doar evitarea ispitelor idealizării sau demonizării, tot timpul comode intelectual şi la îndemâna oricăruia dintre noi, poate să ne ajute nu atât să înţelegem cât măcar să auzim ceea ce Dumitru Stăniloae numea într-un articol al său: „paşii lui Dumnezeu călcând în istorie”.

Click pentru a comenta

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

To Top