Pe urmele minunilor de pe insula leproşilor

Se dedică aceste rânduri (gânduri) lui Daniel Buzdugan

• Avertismentul unui specialist de top: Bolojan e eșecul unei metode. Sistemul nu mai acționează coerent
• Dezvǎluiri devastatoare despre Volodimir Zelenski
• Sfârșitul bipartismului britanic: fragmentarea politică îi deschide lui Farage calea către Downing Street 10
• Sesizarea privind ordonanța ilegală a guvernului demis a ajuns la Simina Tănăsescu
• Vă rog să nu vă enervați! (Datele acestea sunt și pentru comunicatorii PSD!)

Era o zi superbă, în care nici canicula și nici valul de turiști obișnuiți pentru această perioadă nu ajunseseră în Elounda.

În cele 15 minute cât am călătorit din port până pe insula Spinalonga, mi-am amintit de Sorin Ovidiu Vîntu, despre care știam că obișnuia să petreacă în fiecare an câte o lună în Creta, în timp ce priveam la turquazul apei peste care pluteam.

Deși nu au mai rămas decât ruinele, peste care au crescut haotic plante și mărăcini, cândva aici a fost viață. O viață condamnată la moarte, e drept.

Spinalonga este al doilea cel mai vizitat obiectiv turistic din Creta. Cei care au citit cartea „The Island” a Victoriei Hislop sau care au suficientă imaginație și știu că aici a fost ultima colonie europeană de leproși, pot vedea, cu ochii minții, chipurile desfigurate ale celor exilați aici, din Grecia, și chiar din Europa, pentru a-și aștepta sfârșitul. Pentru mine a fost mai puțin importantă istoria trecerii acestui loc de la fortăreață militară venețiană și apoi otomană la loc de exil, cât drama umană colectivă pe care această fâșie rotundă de pământ a găzduit-o.

Lepra este o boală atât de veche încât inclusiv textul veterotestamentar o amintește, în a Treia Carte a lui Moise, capitolul al XIII-lea.

Și dacă pentru Covid-19 s-a produs un vaccin în câteva luni de zile, pentru lepră se lucrează la unul încă din 1971. Zâmbiți?

La începutul secolului XX, oamenii nu știau că majoritatea dintre ei erau imuni la lepră și că boala nu era atât de contagioasă în condițiile unei igiene adecvate.

În decembrie 1904, au sosit pe insula Spinalonga primii 251 de bolnavi de lepră, iar din anul 1913, toți cei care erau diagnosticați cu această boală pe teritoriul Greciei erau expediați aici. Insula avea să ia numele Sfântului Pantelimon, unul dintre doctorii fără de arginți, sfânt considerat tămăduitor.

Cu timpul, au ajuns să trăiască pe insulă până la o mie de leproși, aduși inclusiv din Europa. Se crede că unii au fost trimiși aici în urma unor diagnostice greșite, având psoriazis și nu lepră.

Deși, la început, infrastructura era foarte precară, încet-încet, oamenii au început să se gospodărească, înțelegând că și-ar putea petrece acolo tot restul vieții. Ceea ce s-a și întâmplat cu mulți dintre ei.

În martie 1936, aici a fost trimis Epameinondas Remountakis, un tânăr care avea să schimbe soarta tuturor locuitorilor insulei. Student în anul III al Facultății de Drept din Atena, la vârsta de 21 de ani a fost forțat să se exileze, după ani de luptă cu boala pe care a încercat să o ascundă. El a fondat „Frăția bolnavilor din Spinalonga”, într-un efort de a îmbunătăți condițiile de viață ale acestora. Și-a dedicat viața acestei noi cauze.

Pentru prima dată după atâta timp, casele din Spinalonga au fost văruite, șoseaua de centură a fost deschisă, a fost înființat un serviciu de curățenie publică și chiar au fost construite un teatru și un cinematograf, în timp ce muzica clasică putea fi auzită adesea pe străzile insulei, de la un difuzor pe care îl donase un bolnav. După puțin timp, un generator de curent electric (se spune chiar că a fost primul generator din Creta) a început să lumineze străzile noaptea.

Ruinele caselor arată simplitatea acestora, iar într-o parte a insulei sunt câteva cruci. „Cimitirul acesta e de două ori mort: odată pentru că adăpostește morții, și a doua oară pentru că nu se mai îngroapă nimeni în el!”, ar fi spus Blaga, nu doar în „Luntrea lui Caron”, ci și pe insula Spinalonga, în fața acestui loc în care atâtea trupuri și-au găsit odihna veșnică.

Izolați de familii și însingurați, leproșii de pe insula Spinalonga se simțeau abandonați, inclusiv de Dumnezeu. Sau mai ales de El. Condamnați să nu părăsească insula, leproșii vedeau, între zare și viitor, orașul în care viața continua normal și plină de bucurie pentru atâția și atâția oameni, ceea ce lor le era interzis. Boala era un calvar de nesuportat.

În această insulă a deznădejdii, ajunge într-o zi, plin de curaj, Chrysanthos Katsoulogiannakis, un preot din orașul Ierapetra, din Creta, pentru a săvârși o Liturghie împreună cu noii coloniști. Biserica în care i-a invitat pe leproși să se adune era mai mult o ruină. În nemărginita lor revoltă față de Dumnezeu, niciun suflet nu s-a prezentat în umilul lăcaș.

Leproșii ascultau slujba, rămânând cu încăpățânare în casele lor, asemeni unor celule, din care se auzeau gemete sau chiar blesteme. Dar preotul nu s-a lăsat descurajat, și a revenit.

În timpul celei de-a doua vizite, unul dintre bolnavi a venit în pragul bisericii și a spus: „Părinte, voi sta la slujbă, cu o condiție: vreau ca la finalul acesteia să mă împărtășești. Și dacă Dumnezeul tău este atotputernic precum spui, vei încheia apoi Liturghia bând ce a rămas în aceeași cupă și nu te vei teme de lepra mea”.

Preotul a acceptat. Aceste cuvinte au fost auzite și de alți leproși ale căror case erau în apropiere și unii dintre ei au început să se adune lângă marginea bisericii, în dreptul unui mic spațiu în zidul care se prăbușea și care le oferea o vedere limitată a sanctuarului interior. Leproșii au rămas în așteptare până la sfârșitul Liturghiei și l-au urmărit pe preot, în lacrimi și îngenunchind în fața Mesei Sacre a Jertfei, când a încheiat ritualul.

A trecut o lună. Leproșii l-au așteptat. Erau convinși că de data aceasta va veni ca pacient și nu ca preot. Și totuși, preotul s-a întors, sănătos și, cu moralul ridicat, a început să bată clopotul bisericii din vechea capelă.

Din acel moment, timp de cel puțin zece ani, insula Spinalonga a avut un preot propriu. Leproșii au restaurat biserica singuri și s-au întors la credință. Au luat Sfânta Împărtășanie în mod regulat și și-au observat întotdeauna în secret preotul în timpul încheierii Liturghiei, care se împărtășea din același potir, pentru a se asigura că „minunea Spinalonga” se repetă, mereu.

În 1957, odată cu descoperirea antibioticelor și a unui tratament pentru lepră, leprozeria a fost închisă, iar insula a ajuns pustie. Doar preotul Katsoulogiannakis a rămas pe insulă, până în 1962, săvârșind slujbe de pomenire pentru leproși, până la cinci ani după moartea lor.

Câțiva dintre bolnavi au fost internați în condiții grave la Spitalul de Boli Infecțioase din Atena. Unii, însă, chiar au refuzat să părăsească insula, crezând că stigmatul bolii îi va urmări în lumea de dincolo de apele care îi înconjurau, izolându-i.

Ici și colo, în câteva dintre camerele micuțe care seamănă mai curând a grajduri pentru animale, sunt expuse obiecte care spun, tăcute, povestea coloniei de leproși de pe această bucată de pământ înconjurată de ape.

Ultimul loc pe care îl vizitezi pe insulă este cimitirul. Și, totuși, Spinalonga nu a rămas doar o insulă a morții, ci și una a vieții și a minunilor. Pe lângă preotul care a stat printre leproși fără să se teamă, și care nu s-a îmbolnăvit, în acest cavou al morții s-au născut 30 de copii, perfect sănătoși, care au fost dați spre adopție tocmai pentru că nu puteau fi crescuți într-un astfel de loc. Unii dintre ei s-au întors aici, peste ani, însă nu doar ca turiști, ci mai ales pentru a revedea locul în care s-au născut. 

Și ei arată câte minuni poate face Dumnezeu.