În ultimile zile, am fost solicitat, de numeroși prieteni, colegi sau jurnaliști, să-mi expun public opinia despre evenimentele din Partidul Social Democrat, în calitate de președinte fondator al acestuia. Am ezitat să fac acest lucru. Nu pentru că s-ar supăra Ionuț Matei sau Livia Stanciu, ci pentru că nu am dorit ca opiniile mele să fie considerate că ar avantaja/dezavantaja una sau alta dintre părți. Pentru că sunt cel care, alături de alți colegi, am realizat trecerea de la PDSR la PSD,  și unificarea social-democrației românești, în 2001, consider că am nu doar dreptul moral, ci chiar obligația de a-mi spune public  opiniile și de a face unele evaluări, în anumite momente importante. Ceea ce și fac…

Citește și: Anunțul așteptat de români

Așteptări (confirmate ori infirmate)

 „Prietenii” vicleni ai PSD, care se așteptau ca luptele din Comitetul Executiv să fie atât de intense încât să apară un nou UNPR, au de ce să fie furioși, deoarece partidul a rămas unit, chiar dacă unii au pierdut și alții au câștigat.  Menținerea unității PSD și a grupului său parlamentar este o veste foarte bună, deoarece planul de guvernare, prezentat in campania electorală,  poate fi pus în aplicare.

O altă veste bună este aceea că diferențele de viziune/interese între principalii actori ai conflictului nu au fost o simplă bătălie între persoane, ci s-au propus idei în legătură cu regenerarea activității politice din PSD, ceea ce mi-a arătat că în interiorul partidului sunt numeroși lideri în măsură să gândească în perspectivă, dincolo de interesele politice imediate.

Prin soluția Comitetului Executiv de desemnare a candidatului la poziția de prim-ministru, liderii partidului au înțeles că este nevoie de o mai mare convergență de viziuni între conducerea PSD și cea a Guvernului și, mai ales, să fie eliminate orice suspiciuni (nu știu cât de reale, dar aceasta este o altă problemă!) privind relațiile dintre șeful guvernului și ceea ce partidul denumea printr-o rezoluție a fi „statul paralel”.

Desigur, așteptarea tuturor este ca disputa legată de guvernul Tudose să fie ultima de acest fel până la alegerile parlamentare din 2020, iar noul guvern să nu fie supus unor noi șocuri politice.

Trebuie remarcată și prezența unei absențe: președintele Iohannis nu a mai intervenit public în conflictul politic. Desigur, avea tot interesul să rămână in umbra însă faptul că nu și-a asumat rolul de președinte-jucător pe model băsescian este în sine un fapt îmbucurător.

O confirmare tristă a venit din partea partidelor de Opoziție, care nu au reușit să transmită un mesaj de unitate și sagacitatea politică. Există speranța ca Opoziția politică să devină mai puternică. Poate atunci PSD va fi  mai coerent…

Citește și: Descoperă 100 de români de Centenar

Si poate că ar fi fost bine ca Mihai Tudose să-și fi amânat cu o zi depunerea demisiei, astfel încât premierul Japoniei să aibă un interlocutor la guvern, nu să facă turism fortuit prin București. Mă bucur insa că Mihai Tudose a înțeles într-un final gravitatea declarației despre ”spânzurarea” celor care doresc autonomia teritorială și a retractat afirmația. Apărarea României se face cu abilitate și inteligență, nu cu afirmații-bumerang.

Oportunități (pentru guvernare și partid)

Al treilea guvern al PSD-ALDE pleacă la lucru de pe o poziție politică bună: are o majoritate guvernamentală stabilă și disciplinată; coeziunea dintre partid și guvern ar trebui să fie insa mai ridicată; situația economică este stabilă și nu se întrevăd crize iminente; partidele din coaliția de guvernământ nu au suferit o erodare politică majoră, în pofida instabilității guvernamentale din ultimul an.

Citește și: Cum și-a demobilizat Iohannis propria tabără

Noul Cabinet are șansa de a evita erorile precedentelor două guverne PSD. Mă gândesc, pe scurt, la următoarele: guvernul își va asuma – sper – și politica externă și politicile în domeniul justiției, la care Constituția îi impune responsabilitatea.

Un Prim-Ministru cu experiență politică internațională, așa cum este Viorica Dăncilă, ar trebui ca, împreună cu Președintele României, să desfășoare o politică externă mult mai activă, mai ales în domeniul  afacerilor europene dar ți al diplomației economice (vizita premierului japonez, însoțit de numeroși oameni de afaceri, ne oferă un model).  

Guvernul  Dăncilă sper că va supraviețui pierderii comunicatorului șef  – Rache – al fostului guvern și  să aibă  o comunicare mai eficientă și mai directă, miniștrii având datoria de a fi mai prezenți în spațiul public.

Un nou guvern poate fi și o oportunitate pentru o nouă structură a executivului. Nu sunt adeptul – pentru România – a  unor guverne cu 15-16 ministere, nici a uneia cu 28-30 miniștri. Cred că pentru România ar fi potrivit un cabinet cu 20-22 membri (cu tot cu miniștrii fără portofoliu și miniștri-delegați). Dacă liderii politici vor analiza fluxul de decizie guvernamentală vor putea găsi cu ușurință soluțiile optimale.

Cu referire la PSD, au apărut câteva idei care pot fi transformate în reale oportunități pentru partid: revenirea la sistemul de conducere colegială, inclusiv prin ședințe săptămânale ale Biroului Permanent Național; nevoia de dialog între conducerea partidului, grupurile parlamentare și organizațiile locale, având drept rezultat întărirea coeziunii interne; reîmprospătarea resurselor umane ale partidului, un rol esențial revenind aici Departamentelor PSD; reluarea dezbaterilor ideologice, Institutul Social Democrat putând fi revitalizat după anii de letargie; social-democratizarea bazei partidului prin organizarea de  cursuri de pregătire, ș.a.

PSD-ul a urmat logica potrivit căreia președintele partidului este automat și candidatul la prezidențiale. Așa s-a întâmplat cu mine, cu Mircea Geoană și cu Victor Ponta. Organizațional, decizia era corectă, politic nu mai sunt sigur. Cred că putem învăța din exemplul Poloniei, unde președintele în funcție, Andrzej Duda, deși nu a fost președinte al partidului Dreptate și Justiție, l-a învins pe președintele în funcție în acel moment, Bronisław Komorowski. Așa cum dl. Duda a ajuns președinte al Poloniei la 43 de ani, nu văd de ce PSD nu ar alege un candidat cu potențial dintre liderii de partid de 40-50 de ani (bărbat sau femeie), care să câștige alegerile prezidențiale. PSD trebuie să se gândească la acel candidat care poate aduna cel puțin 700 000-1 milion de voturi în plus față de ce obține în primul tur din bazinul electoral al partidului. Chinezii spun adesea „Nu contează ce culoare au ochii pisicii, important este ca ea să prindă șoareci!”

S-ar putea însă ca unii să se gândească să nu-i strice al doilea mandat al lui Johannis… Dacă nu este așa, atunci trebuie deja antamată strategia pentru ciclurile electorale din 2019 și 2020.

Riscuri, pentru noi toți

Am speranța că, după schimbarea a două guverne PSD în doar un an de zile, în rândul conducerii partidului s-a produs un proces de învățare colectivă și că lucrurile care nu au mers bine în ultimii ani vor fi reparate iar greșelile majore evitate.

Am spus de multe ori că nu există un „manual de prim-ministru” și că fiecare titular urmează propriul traseu, mai bun sau mai rău. Crizele guvernelor Grindeanu și Tudose ne-au arătat că în miezul tensiunilor s-a aflat relația dintre șeful guvernului și președintele PSD. Acum, există premisele unei mai mari convergențe de viziuni – pe baza unei mai bune chimii personale –  însă trebuie înțeles că autoritatea Primului-Ministru este esențială în raport cu administrația de stat și în plan internațional. Un prim-ministru care nu poate lua decizii este la fel de periculos ca unul care ia decizii fără să se consulte cu cei care-i asigură sprijinul parlamentar. Guvernul este un instrument prin care politicile dorite de coaliția de guvernământ sunt puse în practică. De aceea, dacă instrumentul este învechit și blocat el nu poate produce rezultate. Din experiența mea, cred că ar trebui stabilite câteva reguli: premierul și conducerea PSD se întâlnesc periodic (normal ar fi săptămânal) și discută ce au de făcut la guvern și în parlament; miniștrii sunt stabiliți prin votul Comitetului Executiv (implicit remanierile), dar Primul-Ministru are un drept de veto motivat.

Aș adăuga faptul că, periodic, președintele României, premierul și președinții celor două camere ar trebui să se întâlnească pentru a discuta teme majore legate de securitatea țării, de politica externă sau de unele chestiuni legislative.

Secretarii de Stat, în opinia mea, trebuie să fie propuși de titularii de portofoliu, în urma discuțiilor de la Departamente și de la partid dar ei să fie numiți de către premier. Alternativa ar fi ca, într-un stat unitar să avem un guvern „ federal”,  în care miniștrii – numiți de organizațiile de partid, să-și creeze „ feude” în guvern, numindu-și secretarii de stat ca pe directorii de minister. În condițiile în care și șefii serviciilor de informații (guvernamentale sau departamentale) sunt numiți, acum, fără ca premierul să aibă un rol, primul ministru devine un fel de „ siguranță” care „ sare” atunci când se încinge sistemul (paralel sau nu).

Primul-Ministru – care ar trebui să-și creeze un puternic cabinet diplomatic (din motive pe care nu trebuie să le mai detaliez) – ar trebui să cultive un dialog cu Președintele României iar deciziile politice majore ar trebui stabilite, pe cât posibil, pe o bază consensuală. Aceasta nu înseamnă ca Primul-Ministru să încheie un pact de coabitare oneros cu Președintele, dimpotrivă, el trebuie să asigure o colaborare loială între instituții, mai ales că urmează ca, în prima parte a anului 2019, România să preia președinția rotativă a Consiliului Uniunii Europene.

În opinia mea, va fi esențială corelarea dintre politicile fiscal-bugetare și cele monetare. De aceea, dialogul Guvern-Banca Națională ar trebui să fie periodic, chiar dacă nu public. Principala preocupare guvernamentală ar trebui să fie identificarea rapidă a unor noi surse de dezvoltare economică, în condițiile în care cele care au asigurat creșterea economică din ultimii ani par a se apropia de limita de potențial.

Aniversarea Centenarului Marii Uniri oferă un prilej excepțional – acela  de a construi proiecte politice bazate pe unire și pe solidaritate.

Sper ca, de data asta, să existe înțelepciunea de a face ca lucrurile să meargă bine…