Pensiile magistraților, între lipsa de viziune și lipsa de curaj

Controversele pe tema „pensiilor speciale” (sintagmă care nu se găsește nicăieri în legislație) a devenit un adevărat thriller. Când să zici că povestea se sfârșește, conflictul reizbucnește cu și mai mare virulență. Oare de ce? Pentru că tema a fost confiscată de demagogia populistă care o valorifică maximal. Nu „pensiile speciale” sunt marea problemă, ci această demagogie. De ea trebuie să scăpăm mai întâi, pentru a putea scăpa de nevroza acestei dispute infinite.

• PSD l-ar putea accepta pe Eugen Tomac în funcția de premier
• ÎCCJ, atac fără precedent la guvernul Bolojan: Demonizează Justiția și transformă magistrații în ținte
• Budăi, despre Bolojan: Un om care a reușit ceea ce părea imposibil
• Primul pas către „împăcarea” sistemului de sănătate public cu cel privat
• Caz de AUR! Un obiectiv finanțat de români a fost inaugurat cu steagul Ținutului Secuiesc. Europarlamentar: Au lipsit cu desăvârșire însemnele statului român

PENTRU MAGISTRAȚI, DA; PENTRU PARLAMENTARI, BA!

Cu ocazia unui interviu recent, președintele CCR, Marian Enache, a reiterat poziția deja cunoscută potrivit căreia magistrații (judecători și procurori) nu pot fi privați de dreptul la pensii speciale întrucât acesta își are izvorul chiar în Constituție; mai exact în acele dispoziții constituționale care le restrâng magistraților, pe perioada îndeplinirii misiunii lor, anumite libertăți, de care toți ceilalți cetățeni se bucură. Cu alte cuvinte, condițiile mai favorabile de pensionare ale magistraților compensează condițiile mai grele în care își prestează activitatea; așa numitele „interdicții statutare”.

În rest, Marian Enache a lăsat să se înțeleagă că instituția pe care o conduce nu are prejudecăți cu privire la abolirea pensiilor speciale pentru alte categorii de persoane. Ceea ce a produs o adevărată explozie de bucurie mediatică, unele titluri anunțând fericitul eveniment potrivit căruia „CCR a dat foc verde desființării pensiilor speciale”. Tot atât de bucuroși trebuie să fi fost colegii magistrați care nu puteau decât aprecia că unul dintre ei, respectiv Președintele CCR, și-a făcut datoria față de breaslă.

În aceste împrejurări, pentru evitarea oricărei ambiguități, Q Magazine a adresat Președintelui Enache, în conformitate cu prevederile legii 544/2001 privind accesul la informații, câteva întrebări ajutătoare.

Prima întrebare cerea să se precizeze dacă, potrivit informațiilor de care dispune Președintele CCR, ca specialist în drept iar nu neapărat ca șef al instanței de contencios constituțional, deci fără a angaja instituția, există interdicții statutare pe care le au magistrații (interdicții care, potrivit explicațiilor sale publice anterioare, justifică pensia de serviciu) și nu le au parlamentarii.

În cazul unui răspuns afirmativ, rugam să se precizeze care ar fi acelea. În cazul unui răspuns negativ, rugam să ni se ofere un argument doctrinal care să justifice discriminarea între cei care adoptă legile și cei care le aplică, în ceea ce privește modalitatea de acordare a dreptului la pensie. Întrucât, evident, pentru identitate de rațiune trebuie să se ajungă la identitate de soluție (acesta este un principiu elementar de drept), dacă interdicțiile statutare ale legislatorilor și ale judecătorilor (cărora le sunt asimilați și procurorii) sunt aceleași, orice diferențiere a drepturilor lor la pensie apare a fi o discriminare. Or, aceasta trebuie să aibă o justificare.  

Cea de a doua întrebare, tot cu caracter principial, urmărea să lămurim dacă poate fi conceput echilibrul constituțional între puterea legislativă și cea judecătorească în condițiile în care membrii acestora au drepturi inegale. Fiind vorba despre un principiu, această întrebare ar fi permis și un răspuns foarte simplu, de tipul „da” sa „nu”.

După circa două săptămâni de la solicitare, am primit un răspuns, dar nu de la Președintele CCR, ci de la un „consilier cu atribuții de consilier juridic”, care ne trimite la bibliografie.

Astfel, ni se spune că „pensiile de serviciu cuvenite magistraților la care, președintele Curții, dl. Marian Enache, face referire în abordările publice asupra acestui subiect, au în vedere deciziile Curții Constituționale pronunțate în acest sens (Decizia nr. 900/15 dec.2020, Decizia nr. 153 din 6 mai 2020, Decizia nr.747/2021)”. Prin urmare, citiți și vă lămuriți!

În ceea ce privește solicitarea privind emiterea unei opinii asupra pensiei de serviciu ce s-ar cuveni altor categorii profesionale, ni se precizează că „președintele Curții Constituționale nu are atribuții de emitere a unei astfel de opinii”, ci are „obligația de rezervă având în vedere faptul că actele normative care reglementează aceste aspecte pot face obiectul unei sesizări de neconstituționalitate formulată în cadrul controlului de constituționalitate a priori sau a posteriori, după caz.”

Este evident că noi nu am solicitat să ni se spună ce pensii de serviciu s-ar cuveni altor categorii profesionale, ci să ni se precizeze dacă Președintele CCR are cunoștință de alte „interdicții statutare” care să îi vizeze pe parlamentari, decât cele care îi vizează pe magistrați. Nu era o opinie, ci o informație pe care doream să o obținem dintr-o sursă avizată.

De asemenea, ceream confirmarea anumitor principii juridice privind echilibrul puterilor, sau un fel de definiție generală a acestuia, iar nu rezolvarea unei spețe având ca obiect constituționalitatea vreunui text de act normativ. După declarațiile publice foarte interesante făcute de Președintele CCR referitor la caracterul complementar al Constituției României și a tratatelor constitutive ale UE, care sunau a un fel de antepronunțare referitoare la controversa constituțională asupra supremației constituțiilor naționale în ordinea de drept european (în acest sens CCR are a se pronunța asupra constituționalității legilor justiției), nu am avut impresia că obligația sa de rezervă este chiar atât de riguroasă.

„PENSIILE DE VECHIME” ÎN UE

Față de lipsa unui răspuns la întrebările noastre nu am fi insistat asupra subiectului dacă între timp nu s-ar fi născut un întreg scandal referitor la pensiile de serviciu ale magistraților.

CCR a statuat că dreptul magistraților la asemenea pensii este intangibil, în condițiile actualei Constituții. Faptul că, potrivit legii noastre fundamentale, magistrații au dreptul la „pensii speciale”, nu înseamnă, însă, că momentul nașterii dreptului și întinderea lui nu pot face obiectul deciziei libere a legislativului român.

Din grija populistă ca vorbele lor să nu se întoarcă asupra-le ca un bumerang politic, cei care au abordat această temă nu au spus că în instituțiile UE „pensiile speciale” sunt regula. Acesta este adevărul, iar nu afirmațiile potrivit cărora pensiile calculate după alte formule decât cea a contributivității ar fi o aberație românească. Pensie specială va primi ca europarlamentar, printre alții, și Rareș Bogdan, luptătorul înfocat împotriva acestui tip de pensie.

UE nu este, deci, împotriva pensiilor calculate pe alte criterii decât cel al contributivității (tendențios numite „speciale”), dar sub anumite condiții și cu anumite limite care nu au mai fost preluate în România, decât pentru parlamentari. Astfel, dreptul la „pensia de serviciu” se naște numai în momentul ajungerii la vârsta generală de pensionare (în UE aceasta este de 63 de ani, iar în România de 65 de ani). De asemenea, este posibil ca, în situația în care o asemenea pensie se obține înaintea vârstei standard de pensionare, ea să nu poată fi cumulată cu venituri de tip salarial plătite de stat (cum ar fi salariul de membru al Curții Constituționale). În fine, oricât de extraordinară ar fi o asemenea pensie, ea nu poate depăși indemnizația salarială primită la data pensionării. E rezonabil. Ignorarea acestor limitări, iar nu principiul acordării lor, a făcut ca unele pensii să o ia razna, șocând conștiința publică.

Logica ordinii de drept bazate pe separarea și echilibrul puterilor, mai cere și ca alinierea la standardele europene, atât de des invocate de magistrații noștri, inclusiv împotriva Constituției României, să includă alinierea drepturilor recunoscute acestora la nivelul drepturilor cuvenite membrilor celorlalte puteri ale statului. În special este vorba despre cei care, potrivit Constituției, au aceleași „restricții statutare” sau restricții similare cu magistrații.

FUGA DIN MAGISTRATURĂ ȘI PROBLEMA NERETROACTIVITĂȚII LEGII

Interesant este că zvonul schimbării condițiilor în care se creează accesul la pensiile de serviciu ale magistraților a creat un uriaș val de cereri de pensionare care riscă să gripeze sistemul judiciar. Măsura apare, astfel, ca neînțeleaptă. Ea are un impact negativ nu numai din punct de vedere cantitativ, numărul magistraților chemați să instrumenteze dosarele și așa prea multe, urmând fi mai mic, în condițiile în care, inclusiv din cauza unei legislații deficitare, cauzele aflate pe rolul instanțelor este deja în exces, dar și sub aspect calitativ. Să nu ne ascundem după deget. Calitatea juriștilor ieșiți în ultimele decenii de pe băncile fabricilor de diplome care au ajuns a fi cele mai multe facultăți de drept, pentru a fi apoi nu formați, ci îndoctrinați la Institutul Național al Magistraturii, este catastrofală. Dacă toți magistrații care îndeplinesc condițiile de pensionare potrivit legislației actuale s-ar pensiona, am ajunge practic în exclusivitate la mâna magistraților #rezist, cu Monica Macovei și Codruța Koveși în suflet. Ceea ce ar fi triumful injustiției statului subteran.

Mă întreb, însă, de ce atâta grabă? La ce folosește o pensionare intervenită înaintea adoptării unei viitoare legi mai puțin favorabile decât cea actuală? Noua lege nu va retroactiva?! Când a fost vorba despre „odioșii” parlamentari, judecătorii (inclusiv cei ai CCR, care au evitat să se pronunțe) nu au fost siguri că principiul neretroactivității legilor trebuie respectat. De ce ar fi respectat în cazul magistraților?! Numai pentru ei legea este neretroactivă și dreptul câștigat este irevocabil?

Lăsând sarcasmul la o parte, suntem obligați să admitem că, în măsura în care nu vrem să fim împinși în haos politic și social, oricât ar striga unii și alții, ordinea de drept, care ori se respectă integral ori nu se respectă deloc, impune ca neretroactivitatea să se aplice nu doar celor care se vor fi pensionat înaintea intrării în vigoare a unei eventuale legi viitoare, ci și celor care au intrat în magistratură sub imperiul legii actuale. Aceștia și-au asumat statutul ținând seama de ansamblul drepturilor și obligațiilor aferente lui; inclusiv celor executorii după încetarea mandatului, prin pensionare. Pentru deplină claritate această regulă s-ar cere a fi inclusă în dispozițiile tranzitorii ale legii noi.

ADMINISTRAREA PUTERII POPORULUI CERE RESPECT, IAR NU VICTIMIZARE

Oamenii ar înțelege perfect asemenea abordări dacă ele ar fi explicate de pe poziția principiilor constituționale de funcționare a statului, iar nu din perspectiva îngustă a victimizării celor care au vocația la „pensiile de serviciu”. Or, până acum nimeni nu a avut curajul să spună clar și răspicat cum stau lucrurile dintr-o atare perspectivă.

Ce este cu statutul celor cărora li se calculează venitul din pensii altfel decât pe criteriul contribuțiilor din salariu plătite de-a lungul anilor de muncă în calitate de salariați? Ce altceva putem spune despre el, cu excepția limitării de libertăți impusă de respectivul statut?

Când vorbim despre judecători, ca și despre parlamentari, nu trebuie uitat lucrul cel mai important: ei administrează, împreună și individual, puterea judecătorească și puterea legislativă încredințate lor de popor. Despre asta este vorba în primul rând, iar nu despre greutățile specifice vieții pe care o duc ca depozitari și executori ai puterii delegate de cetățeni. Greutăți și restricții (evident altele decât judecătorii și parlamentarii) au toți românii. Nu toți românii exercită puterea de stat în baza unui mandat popular.

Populist și miop, chiar și CCR a justificat dreptul magistraților la pensii zise de serviciu prin victimizarea lor, în loc să plece de la viziunea mare asupra modului de funcționare a statului și astfel de la statutul lor de deținători (temporari) ai puterii. Tocmai pentru că exercită puterea poporului, magistrații, ca și parlamentarii nu au dreptul recunoscut tuturor celorlalți cetățeni de a cumula funcția lor publică cu alte activități, lucrative sau nu.

Spre deosebire de majoritatea concetățenilor lor, judecătorii și parlamentarii, dar și miniștrii (ca membri ai puterii executive) nu sunt prezenți pe piața muncii. Cine este angajatorul parlamentarului? Dar al judecătorului? Dar al ministrului? Cu cine încheie aceștia, referitor la exercitarea misiunii mandatate de titularul originar al puterii – poporul, contractul de muncă, urmând ca din salariu să achite și contribuția pentru pensii? Poporul nu este angajator. El este mandant, comanditar. Judecătorul, parlamentarul, ministrul nu sunt salariați. Ei sunt mandatari, comanditați. Ei nu merg la serviciu. Acolo merg funcționarii sau salariații, în general. Judecătorul merge la tribunal sau la curte. Parlamentarul, la cameră sau la senat. Ministrul, la minister. Ei nu sunt salarizați, ci indemnizați. Indemnizația pentru activitatea lor, care nu este normată și nu are un program de desfășurare fix, se plătește de la buget. Tot de acolo se plătește și așa numita pensie, care este tot o indemnizație; și anume indemnizație de vechime. Întrucât amândouă, indemnizația pentru exercitarea mandatului și indemnizația de vechime după încetarea mandatului, se achită din bugetul de stat, nu este nevoie să se plătească contribuția pentru pensie, ea fiind inclusă în calcul. Pentru contribuția la fondul de pensii, persoana în cauză primește o pensie calculată în funcție de nivelul contribuției. Pentru exercitarea puterii publice, indemnizația post mandat se plătește în funcție de vechimea mandatului, adică de durata exercitării acestuia.

Așa este pretutindeni, nu doar în România. Din păcate, lipsa de viziune și lipsa de curaj, lipsa de cultură politică și populismul au făcut ca în loc să se plece de la esența misiunii de îndeplinit și să se stabilească un regim remuneratoriu pentru cei care exercită puterea publică diferit de regimul salariaților, legislativul român a apropiat cât a putut de mult reglementarea acestor regimuri făcând ca ele să se confunde până în punctul în care confuzia din mintea populației a devenit de negestionat. De aceea problema pare a fi de nerezolvat, iar nu din alte motive. Soluția pleacă, deci, de la separarea statutului judecătorilor, parlamentarilor și miniștrilor, plecând de la specificul rolului lor social, de statutul general al salariaților, iar nu de la confundarea drepturilor cuvenite unora și altora.

Cu privire la judecători, se pune întrebarea dacă statutul lor de deținători și instrumentatori ai uneia din cele trei puteri ale statului poate fi același cu cel al procurorilor, care nu fac parte din puterea judecătorească? Ne întoarcem astfel la vechea problemă a lipsei unei distincții clare între judecători, membri ai puterii judecătorești, și procurori, agenți ai puterii executive. De ce ar trebui să aibă procurorii un alt statut decât cel al oricărui alt funcționar public?

Nu este locul să reluăm aici discuția. Reținem doar că nu pensia este problema, ci modul în care procurorii au fost asimilați, mai mult sau mai puțin, judecătorilor, pentru a fi amestecați împreună în așa numita „autoritate judecătorească”. Dezlegarea acesteia presupune revizuirea Constituției. Până atunci, reglementarea distinctă a pensiei procurorilor, corect denumită „pensie pentru vechime în serviciu”, trebuie amânată.

ÎNTRE A-ȚI DA FORȚA DE MUNCĂ ȘI A-ȚI DA VIAȚA

Armata are putere, dar nu este una dintre puterile statului. Ce facem cu cei care servesc sub arme?

Și ei primesc tot o „indemnizație de vechime”, iar nu o pensie în sens strict. Indemnizația se calculează după alte criterii decât cel al contributivității, în condițiile în care atât ea cât și solda încasată pe perioada activității sunt plătite tot de la bugetul statului.

De ce așa? Pentru că, spre deosebire de toate celelalte categorii de salariați, care prin contract își vând numai forța de muncă, militarii își pun la dispoziție viața. Riscul pierderii ei face ca perioada contractuală să nu fie la fel de lungă cu aceea a unui contract de muncă obișnuit. O perioadă de validitate a contractului prea îndelungată ar mări riscul până la niveluri la care o soldă rezonabilă și suportabilă pentru bugetul de stat (alimentat din buzunarul cetățeanului) nu ar mai putea optimiza raportul dintre prestație și contraprestație.

Desigur, război nu este în fiecare zi, dar riscul războiului precum și nevoia statului de a apela la viața militarilor sunt zilnice. Iată de ce regimul de pensionare al acestora este excepțional.

Pentru identitate de rațiune, același regim trebuie acordat și celor care desfășoară activități militarizate precum jandarmeria și poliția.

Vorbim aici nu despre un statut personal, ci despre unul funcțional; ori, cel puțin în primul rând, de un statut funcțional. Societatea se organizează astfel vertical, pe paliere. Inegalitatea astfel creată este necesară și inevitabilă. Fără ea statul nu are cum funcționa.

O astfel de inegalitate trebuie, însă, temperată, prin intervenția factorului politic, pentru a nu se transforma în inechitate și a nu deveni înjositoare, pe plan moral, și insuportabilă, pe plan existențial. Iată un motiv nu pentru a unifica sistemul de calcul al pensiilor, ci pentru a stabili un raport suportabil și echitabil între diversele categorii de pensii, astfel încât pensia cea mai mare să nu ajungă a fi indecentă prin raportare la pensia minimă sau la cea medie, generând discrepanțe de avere de natură a arunca în aer coeziunea socială.

Prin urmare, dacă problema pensiilor așa zis speciale se dorește rezolvată, cadrul discuției trebuie complet schimbat. Numai pusă în termenii realității, dincolo de prejudecăți și populisme, această șaradă aparent fără ieșire își va găsi dezlegarea. Pentru asta este nevoie de cultură politică, viziune și curaj.

Faptul de a nu le fi găsit în răspunsul Președintelui CCR nu ne face să ne pierdem încrederea nici în profesionalismul său nici în capacitatea instanței noastre de contencios constituțional de a lămuri lucrurile, principial și pragmatic, în același timp, pentru cei direct vizați și pentru întreaga populație, atunci când vor fi legal sesizați în acest sens. Ceea ce nu exclude, de asemenea, posibilitatea ca, inclusiv spre a evita transformarea CCR într-o a treia cameră legislativă, și Parlamentul, înțelegând, în fine, care sunt adevăratele date ale problemei, să legifereze cu gândul la buna funcționare a statului, iar nu la viitoarele alegeri, precum și cu înțelegerea faptului că el nu este o instituție creată pentru a face plăcere alegătorilor, ci pentru a le face bine.