Petre Roman despre crimele fără criminali

Fostul prim-ministru Petre Roman împlinește mâine 71 de ani. Cum vede România, după 28 de ani de libertate, în exclusivitate pentru Q Magazine.

 „Timpul, când mă ocupă el pe mine, când eu pe el. Când timpul nu te mai ocupă, e o problemă. Când tu nu-l mai ocupi e și mai rău. Citesc mult și scriu cât pot de mult. Mă preocupă înțelegerea asupra lumii moderne, pe care cel mai adesea o dobândesc recitindu-i pe clasici: Feodor Dostoievski, Albert Camus, Nicolae Georgescu Roegen, Tristan Tzara, Emil Cioran, Albert Einstein, Joseph Conrad, Bertrand Russell. De la un poet român de astăzi, fără renume, pe numele său, Valentin Rădulescu, am aflat că: La judecata de apoi/ Vei da seama de cuvintele tale/ Ești singurul stăpân.

Mă preocupă, în sensul unei frustrări acide, faptul disoluției calității de ansamblu a învățământului românesc. De acolo ni se trag multe rele. Spre exemplu, incompetența și nepăsarea masivă din politică.

Cel mai important obiectiv al scrierilor mele de azi îl constituie povestirile despre perioada în care am fost prim-ministru. Vremuri de libertate și vremuri de radicale transformări frânate de rele inerții.

Atât cât știu, am fost un prim-ministru nenăscut și nefăcut. Dar, făcut urât de forțe brute, urât manipulate într-un sfârșit menit să rupă finalul reformei în favoarea unui nou sistem de privilegii, de această dată economice, derivate din politică.

Să nu cumva să credeți că povestirile mele sunt un fel de lamentație. În niciun caz! Ele vorbesc despre oameni și fapte în împrejurări frumoase și optimiste. Mai scriu și articole pe teme de actualitate: Impredictibilitatea climatică, socială și politică, Criza refugiaților și migrația globală, Reforma statului, Pentru nereîntoarcerea fărâmițării Europei și altele.”, povestește fostul premier, Petre Roman, în exclusivitate pentru Q Magazine.

Nu pasiunea este cea care distruge opera de artă, ci voința de a dovedi

„Inginer, profesor, om de știință sau om politic n-au fost nicicând haine, au fost stări ale ființei mele, asumate fără niciun echivoc. Deși schimbarea din decembrie 1989, de la profesor și om de știință la prim-ministru, a fost uriașă, ceva a continuat să fie la fel: tot ceea ce făceam era înrădăcinat în presupunerea mea că sunt un om cinstit cu mine însumi și cu ceilalți și devotat pasional realizării unor obiective clare și bine judecate.

De mult, pe când mă aflam în Franța, la doctorat, am citit o frază a lui André Malraux, care mă ghidează de atunci neîncetat: Nu pasiunea este cea care distruge opera de artă, ci voința de a dovedi. Puterea gândirii și a imaginației libere pot oricând crea ceva bun pentru viitor. Acum doi sau trei ani am găsit o formulare la fel de puternică, însă mult mai veche, la David Hume: Rațiunea nu este altceva decât o pasiune generală și calmă.

Prin urmare am avut satisfacții nespus de mari atât ca profesor și om de știință cât și ca prim-ministru. Însă știu prea bine că viața nu e fair-play, nu e un joc corect și elegant. Am traversat și momente dificile, ele sunt povestite direct, simplu, în ceea ce urmează să fie memoriile mele.”

La Conferința internațională de la Paris pentru regândirea proiectului UE

România, împărțită între ei și noi

„Nu prea doresc să comentez ceea ce se vede în politica zilelor noastre fiindcă nu-mi place de niciun fel. Cam totul se reduce la o Românie ca o lume împărțită între noi și ei, o lume în care pregătirea, competența, răspunderea sunt cel mai adesea doar o mască, în spatele căreia nu prea e conținut și substanță.

Cum de a reușit politica din România să eșueze lamentabil în cea mai la îndemână cale a prosperității: accesarea masivă a fondurilor europene? E o crimă împotriva națiunii române fără criminali dovediți.

Orice ar fi, obiectivul fundamental al politicii românești de la 1848 încoace, depășirea înapoierii istorice în dezvoltarea economică față de Europa Occidentală, stagnează exasperant. Esențialul în politică nu e acela de a face să trăim împreună, deși tot ar fi ceva, ci de a trăi împreună în fiecare zi un pic mai bine decât în ziua de ieri. Politica este despre rezultate, iar nu despre intenții. Deși am reușit integrarea în NATO și UE, neîmplinirile au fost mult mai evidente decât realizările. Cu fiecare nouă guvernare, de după reușitele aducerii României la masa tratativelor integrării, am sperat cu convingere că vom avea ambiții mari, că vom porni mari proiecte economice, că vom restabili un bun renume al României în lume. Nu s-a produs o politică a marilor ambiții, ci a micilor aranjamente ale unor caractere mediocre și inculte.”

Fără creștere spirituală, o națiune va rămâne periferică în ansamblul lumii dezvoltate

„Intelectualii constituie o busolă morală și un reper de cunoaștere pentru societate. Cred că e foarte important ca și expertiza lor profesională să fie pusă în serviciul societății. Dar pentru aceasta mai e nevoie ca cei care conduc în politică să creadă sincer că oamenii de cultură, inclusiv oamenii de știință, sunt importanți pentru creșterea spirituală a românilor, în primul rând a tinerilor. Asta nu exclude să avem intelectuali de înaltă ținută și totodată tineri.

Paradigma eternă a societății capitaliste este creșterea economică. Deocamdată, nu avem o alternativă credibilă, care să facă inegalitatea economică mai suportabilă pentru cei care constituie masa de lucrători consumatori. Însă, istoria civilizațiilor e categorică: fără creștere spirituală, o națiune va rămâne periferică în ansamblul lumii dezvoltate. Aici se află rădăcina frustrării mele acide de mai sus. Forța intelectuală și spirituală a unei națiuni este aceea care le dă oamenilor aparținând acelei națiuni sentimentul de mândrie națională.”

Lumea post-adevărului

„Nu doresc să șterg ceva din memoria colectivă din simplul motiv că așa ceva nu se poate. Aș dori însă ca această memorie să se întregească prin și cu adevăruri, noi sau mai vechi și astfel să alunge sau cel puțin să descalifice prejudecăți și afirmații fabricate. Dar cred că sper la ceva cvasi-imposibil, azi, când am intrat în lumea post-adevărului, al așa-numitelor fapte alternative.

Mă pregătesc să scriu un articol pe tema comunicării eficiente căreia i se deschide o cale exact atunci când propaganda masivă, succesiunea fără sfârșit a informațiilor culese din crâmpeie neclare și neverificate de fapte, domină comunicarea publică. Încă din 1976, marele Robert Escarpit, autorul cărții fundamentale L’information et la communication, scria și explica în ce fel super ierarhizarea comunicării conduce la anularea comunicării. Soluția este comunicarea apropiată (uman) de oameni.”

Datoria de libertate

„Datoria oamenilor față de propria lor soartă și față de semeni e fără sfârșit. Datoria de libertate cred că am împlinit-o în decembrie 1989, am servit-o neîncetat ca prim-ministru și încă e vie și scormonitoare în mine. Datoria față de propriul popor e aproape imposibil de împlinit când mă gândesc că românii mi-au dat, la un moment dat, toată încrederea lor.

Diferența între percepția mea despre mine însumi și percepția altora despre mine există. Dacă aș ignora această diferență, aș pierde echilibrul încrederii în mine fără de care nu pot realiza nimic important sau cel puțin cumsecade.”

Împreună cu soția, Silvia Chifiriuc, și fiul lor, Petrus

Familia, drumul înainte

„Familia mea e seninul vieții mele. E cea mai importantă pentru mine. Acolo se petrece ceea ce înseamnă viață trăită cu bucurie, chiar și atunci când apar momente mai dificile.

Atunci când viața socială oricum nu mă mai poate domina prin răspunderi și îndatoriri, familia mă face cu adevărat să fiu eu însumi, indiferent de vârstă. Dumnezeu mi-a făcut un cadou de iubire pe care o simt în fiecare zi a vieții mele. Preocupările din familie sunt firești. Sunt viață. Sunt drumul înainte.”