Planul de salvare a Europei a fost aprobat

Din ce în ce mai multe critici apar referitoare la rolul prea mare pe care partidele extremiste sau minore din statele europene le au în luarea deciziilor europene. De fapt este o problemă a modului în care a fost gândit sitemul decizional european şi anume cel referitor la ratificarea de către parlamentele naţionale. Astfel, orice partid minoritar, dar care susţine coaliţiile politice fragile poate bloca sau chiar condiţiona orice decizie europeană. Căci, conform cutumei europene, deciziile majore trebuie aprobate de toate statele membre, mai precis de către parlamentele naţionale.

Rând pe rând Olanda şi Finlanda au fost criticate recent pentru opoziţia pe care au avut-o faţă de aderarea României şi Bulgariei la spaţiul Schengen. Ambele decizii fiind determinate de existenţa, în fiecare ţară a câte unui mic  partid extremist pe care se sprijină guvernările olandeze şi finlandeze. Ca un corolar, se poate remarca în Europa o anumită inflaţie de aceste mici parrtide, nu neapărat extremiste, dar minoritare, care susţin guvernările fragile şi care pot, la un moment dat, şantaja partidele cu o majoritate relativă. Nu este cazul, bineînţeles al UDMR-ului care nu-şi şantajează partenerii de coaliţie!

După ce iniţial, Parlamentul slovac respinsese marţi consolidarea planului de extindere a fondului european de susţinere financiară, la presiunea dublă a Uniunii Europene, dar şi a Partidului pentru Libertate şi Solidaritate, Parlamentul Slovac a dat undă verde acestui plan. U.E. a obţinut atributele legale pentru o nouă „reşapare” a zonei euro, iar opoziţia slovacă a obţinut ceea ce a dorit: alegerile anticipate, care, mai mult ca sigur îi vor aduce câteva procente în plus şi deci câteva fotolii de parlamentar în plus în viitorul Parlament.

Un ajutor umilitor

Amănuntul micului şantaj slovac este dublat de un alt amănunt, poate mai puţin mediatizat, acela al altor condiţionări puse de această dată de Finlanda, care a cerut nici mai mult nici mai puţin decât garanţii colaterale pentru ajutorarea Greciei.

Unul din efectele dure ale globalizării este faptul că toate sistemele financiare sunt interconenctate. Aceste efecte existau şi anterior crizei financiare, dar la începutul mileniului III interdependenţa pare letală: orice şoc financiar în Orient se transmite instantaneu în Occident şi viceversa. După ce săptămâni la rând europenii nu au căzut de acord asupra unui sistem coerent de ieşire din criză, marile „voci” mondiale au trebuit să accepte că sistemul european de luare a deciziilor este foarte fragil şi că trebuie făcută o schimbare de paradigmă în relaţia cu Europa. În ciuda apelurilor pe care SUA, Marea Britanie, Japonia sau chiar China le-au făcut pentru luarea unor măsuri decisive, Europa nu găseşte şi nu pare să vrea să-şi găsească o singură voce. Şi, în definitiv, nici nu ştim dacă este posibil.

Şi totuşi, aflată la limita suportabilităţii financiare, Europa trebuie să găsească resurse pentru ieşirea din criză. Şi cum reusrse interioare par nici să nu fie suficiente şi pot ajunge să fie toxice pentru mediul financiar european şi aşa destul de închis, resursele necesare vor fi, mai mult ca sigur găsite în exteriorul continentului.

Statele BRICS s-au oferit deja să „sprijine” Europa, prin intermediul FMI în încercarea ei de a ieşi din impasul auto-provocat. Brazilia, Rusia, India, China şi Africa de Sud nu vor aştepta prea mult pentru a cumpăra „pe bucăţi” Europa, acelaşi continent care altădată era determinant în propriile lor economii şi sisteme financiare. O amară răzbunare a celor câteva secole de dominaţie din partea unei Europe, care nu a fost nicicând mai dezbinată.

Încă o speranţă pentru zona euro

Deocamdată Europa pare să fi găsit nu neapărat o soluţie, dar un răgaz până în iarnă. Decizia slovacă a constituit o „imensă uşurare pentru decidenţii politici nerăbdători să înceapă folosirea celor 440 de miliarde de euro în scopul cumpărării de bonduri guvernamentale, al recapitalizării băncilor şi oferirea de accorduri de împrumut statelor aflate în impas” (Reuters).

Fondul European de Susţinere Financiarăne oferă „un instrument mai puternic, mai flexibil pentru siguranţa şi stabilitatea financiară a zonei euro”, spuneau Jose Manuel Barroso şi Herman Van Rampuy, într-o conferinţă de presă comună.

Şi totuşi rămâne de văzut ce se va întâmpla atunci când  şi aceşti bani se vor termina. De exemplu, în argumentarea popziţiei de marţi a partidului său, Richard Sulik, liderul Sas, declara într-un interviu pentru cotidianul german Der Spiegel, că “cea mai mare ameninţare pentru euro este chiar fondul de bailout”, şi că “se încearcă rezolvarea unei crize a datoriilor cu datorie nouă” (Money.ro). O gândire corectă, dacă realizăm totuşi că 440 de miliarde pare să fie o sumă mare, dar este extrem de puţin având în vedere miile de miliarde de euro pe care doar statele din sudul Europei le au ca datorie, dar mai ales având în vedere incapacitatea Europei de a genera creştere economică sau măcar de a ţine ritmul cu dezvoltarea economică a statelor emergente din afara continentului.