Predoiu, un ministru generator de așteptări rele, capabil de surprize bune

Suntem în fața unei dileme: va confirma Cătălin Predoiu temerile legate de revenirea sa în guvern sau va produce o surpriză plăcută, care va salva tot ceea ce se credea pierdut, inclusiv propria sa onorabilitate?

ȘI TINERELE SPERANȚE ÎMBĂTRÂNESC

Independența justiției, chipurile amenințată de guvernarea PSD, a fost câmpul preferat de bătaie al opoziției iohanniste în ultimii trei ani. „Să fie justiție, chiar dacă nu sunt salarii și pensii!” – pare a fi fost deviza celor care au lucrat constituțional și, mai ales, neconstituțional pentru dărâmarea Guvernului Dăncilă. Blocarea legilor justiției a fost declarată de fostul și actualul președinte Klaus Iohannis ca fiind una dintre realizările de căpetenie ale primului său mandat. Pe acest fundal se justifică din plin înfrigurarea creată de așteptarea măsurilor și inițiativelor noului ministru al Justiției, Cătălin Predoiu.

A fost o vreme când despre Cătălin Predoiu se putea vorbi numai de bine. Dacă nu se vorbea așa, era pentru că nu se vorbea deloc, figura sa nefiind publică.

În acele vremuri, ca tânăr avocat, fondase un birou de avocatură împreună cu Ioana Racoți, căruia i s-a alăturat mai târziu, pentru o scurtă vreme, și mult mai cunoscutul jurist și om politic, Adrian Severin, pentru ca, după aceea, să fuzioneze cu biroul socrului său, pe atunci președinte al Uniunii Juriștilor din România, reputatul avocat Călin Zamfirescu.

Printre clienții importanți ai firmei lui Predoiu s-a numărat și patronul Rompetrol, controversatul om de afaceri și politician, Dinu Patriciu. Diversele procese juridico-politice în care a fost implicat Patriciu au scos la iveală avizele formulate de avocatul Cătălin Predoiu care excelau nu doar prin rigoare profesională, ci și prin grija păstrării unei atitudini de o frumoasă moralitate comercială, rar întâlnită la rechinii din lumea afacerilor și hienele tribunalelor.

Pe vremea aceea Predoiu nu făcea parte din nici un partid, dar putea fi văzut adesea în cercurile liberale de care era apropiat, mai ales în calitate de tehnocrat. Așa se explică și surprinzătoarea sa apariție pe postul de ministru al Justiției în Guvernul Tăriceanu, de îndată ce acesta, la începutul lui 2008 reușise să se debaraseze de Monica Macovei.

Pe atunci, se produsese deja ruptura între premierul liberal și președintele-jucător, alianța DA se destrămase, iar PNL guverna cu sprijinul tacit al PSD. În acest context, înlocuirea unui ministru băsist cu un tehnocrat ce avea simpatii liberale, a dat naștere unor legitime speranțe pentru binele justiției române și al justițiabililor. Speranțe, din nefericire, infirmate.

Sursele Q Magazine susțin că, inițial, Cătălin Predoiu a fost reticent în a accepta oferta premierului Tăriceanu, fiindu-i teamă să se arunce în apele tulburi ale politicii populate de pești piranha. Ceea ce se pare că l-a convins să accepte a fost iminența adoptării codurilor civil și penal, precum și a celor de procedură civilă și penală. O operă legislativă majoră de care ar fi dorit să își lege numele.

După codurile Napoleon, Cuza sau Dongoroz, ar fi urmat să intre în istorie codurile Predoiu. Din păcate, pălăria a fost prea mare și jocurile politice prea complicate, astfel încât amintitele coduri, în loc să îi fie panaș și blazon, au ajuns tinichele legate de coada reputației sale grav terfelite. Ambiția este lăudabilă; ambițiile nu. Aspirațiile sunt respectabile; veleitățile nu.

În apărarea sa Cătălin Predoiu susține că nenumăratele vicii de constituționalitate ale codurilor trimise de el Parlamentului spre adoptare, vicii a căror descoperire pare a nu se mai sfârși, au fost rezultatul intervenției „specialistului” V. V. Ponta și a partizanilor acestuia. Și Predoiu are, în mare măsură, dreptate. Legislativul a stricat afacerea.

Dincolo de aceasta însă, potrivit mai multor experți neutri, respectivele coduri sunt pline de inepții juridice, de inovații inutile sau nocive și de prevederi menite, în mod evident, să favorizeze branșa avocaților. Nici respectivele aiureli, cu grave consecințe asupra ordinii de drept românești, nu îi pot fi imputate direct lui Predoiu. El nu a făcut parte din mafia „specialiștilor”, în majoritate tot liberali, care au luat bani publici – o sumă considerabilă – pentru a redacta, în calitate de consultanți, legislația cu pricina. Pofta imprudentă, în mare măsură ținând de naivitatea tinereții, de a se făli cu produsul altora, precum și incapacitatea de a evalua corect din punct de vedere profesional acel produs, i-au jucat, însă, festa și așa va intra în istorie – ca gropar, dar nu ca profet.

UN MINISTRU PENTRU TOATE ANOTIMPURILE

În ciuda acestui eșec istoric, Cătălin Predoiu se poate mândri cu performanța unică de a fi fost ministru al Justiției în cinci guverne (Tăriceanu, Boc1, Boc2, Ungureanu și Orban), precum și ministru de Externe și prim-ministru interimar. Un asemenea record poate avea două explicații: genialitatea sau obediența. Ne abținem de la orice supoziție cu privire la explicația corectă în cazul de față.

O anumită luminare ne-o oferă faptul trecerii dezinvolte a lui Predoiu de la statutul de independent la cel de lider de partid și înapoi la independent, precum și de la un partid la altul.

Ajuns în Guvernul Tăriceanu ca independent, a devenit liberal cu acte în regulă, spre a închide gura celor care voiau în executiv oameni de partid, pentru a redeveni independent, desigur, ca să își poată duce la bun sfârșit opera de codificare a dreptului românesc în Guvernul Boc, și a se înscrie apoi în PDL (creștin-democrat), astfel încât să continue legiferarea din Parlament. În final, a ajuns prim-vicepreședinte al PNL (în condițiile în care gruparea Tăriceanu, care îl lansase în politică, constituise ALDE și rămăsese în internaționala liberală), unde i s-a promis, de către Klaus Iohannis, funcția de prim- ministru. Nu a fost să fie și, după ratarea acestei ținte (anterior, fiind obligat de colegii de partid să candideze, fără șanse, la funcția de Primar General al Bucureștiului, pentru a suferi o înfrângere electorală severă), s-a dat la fund, retrăgându-se din nou în avocatură ca expert în consultanță și management.

În tot acest periplu, Cătălin Predoiu nu a corectat cu o iotă moștenirea Monicăi Macovei, nu a reușit să apropie cu un centimetru România de ieșirea de sub regimul MCV, rămas fără bază legală în dreptul UE, încă din 2007 (așadar, cu un an înainte de preluarea primului său mandat ca ministru al Justiției), nu a contestat o clipă ingerințele abuzive în formă și aberante în fond ale Comisiei europene în justiția română și nu s-a opus politicii băsiste de subordonare a justiției și de infiltrare a serviciilor secrete în câmpul tactic al sistemului judiciar. Aceasta, fără îndoială, pe lângă aprecierea lui Traian Băsescu, i-a adus și susținerea, încă actuală, a generalului Florian Coldea și emulilor acestuia. Ori, poate invers, susținerea lui Coldea l-a făcut pe Predoiu (ne)demn continuator al lui Macovei. O Monică Macovei cu față umană, este adevărat.

În atare context, Cătălin Predoiu s-a intersectat, accidental sau nu, cu o serie de personaje sulfuroase din mediile politice și de afaceri românești. Unul dintre ele a fost „brokerul fugar”, Cristian Sima, urmărit pentru escrocheriile sale de procurori care fac totul ca să nu îl prindă. Într-o carte mizerabilă, cuprinzând amintirile acestuia, Sima îi face lui Predoiu un portret total nemăgulitor. În descrierea respectivă, Cătălin Predoiu apare ca un om cu un intelect modest, naiv, lacom și oportunist, gata să calce pe cadavre, numai spre a intra în clubul puternicilor zilei. Ceea ce, dacă ar fi adevărat, nu ar fi chiar o sursă de optimism pentru cei care caută a evalua perspectivele actualului său ministeriat.

Ne putem consola însă cu faptul că Sima nu reprezintă o sursă credibilă de informații, și, în niciun caz, o persoană cu legitimitatea necesară spre a acuza lipsa de caracter al altora.

Cert este, totuși, că, mai ales ca avocat, în ultimii ani de rezervă politică, oferind asistență pe piața financiară multor lideri sau apropiați ai PNL, Cătălin Predoiu a adunat o serie de informații despre circulația banilor acestora. Asta poate explica atât rechemarea sa într-o poziție guvernamentală de maximă sensibilitate, precum cea de ministru al Justiției, ci și curajul de a o accepta. Colegii au toate motivele să îl aducă în cortul guvernului pentru a-l pune în situația de a micționa în exterior, în loc să îl lase în afară, împingându-l să micționeze înăuntru. Acest fapt constituie și o plasă de siguranță împotriva încercărilor celor eventual nemulțumiți de prestația sa, de a-l arunca din nacela și așa foarte încărcată a Guvernului Orban. Fără îndoială, la ceva și rău-i bun!

• Oana Gheorghiu generează o grevă japoneză la Guvern
• În sfârșit, Ilie Bolojan s-a hotărât să negocieze cu Bruxelles-ul
• Unire spectaculoasă pe piața artei. Anunțul lui Ronald Lauder
• La ordinul lui…
• Natura, scut de apărare împotriva unităților de blindate inamice. Alternativă parțială pentru țările NATO din Europa

MAI INTELIGENT DECÂT TOADER ȘI MAI ONEST DECÂT BIRCHALL

Sub aspectul calităților personale, Cătălin Predoiu este net superior celor trei miniștri de justiție ai PSD care i-au precedat. Din punct de vedere profesional, este deasupra lui Florin Iordache. Din punctul de vedere al determinării și responsabilității, este deasupra lui Tudorel Toader. Din punctul de vedere al echilibrului mental și discernământului, este deasupra Anei Birchall. Acestea mi se par incontestabile.

Aș merge mai departe și aș spune că Predoiu îl depășește ca specialist în drept, inclusiv pe Tudorel Toader, acea combinație între bigotul ipocrit Tartufe și vicleanul veleitar Toranaga, care, de fapt, în ciuda imaginii pe care a încercat să și-o creeze, este un jurist cu orizont profesional și moral parohial. Că despre profesionalismul lui Birchall, tocmai subiect de noi dezvăluiri scandaloase făcute de lucrătorii Consiliului pentru Securitate Națională al SUA, nu are rost să vorbim, decât dacă vrem să îl insultăm pe cel implicat în comparație.

În actualul Guvern Orban, singurul ministru care iese în avantaj din alăturarea cu miniștrii guvernului Dăncilă, este, incontestabil, Cătălin Predoiu. Acest fapt a fost sesizat imediat și de USR, Andrei Caramitru grăbindu-se să o regrete pe pesedista (mai degrabă epsteinista) Birchall, care promisese lucruri aflate pe lista de priorități a magistraților #rezist și a dreptei antipesediste și pe care Predoiu nu se grăbește să le aducă la îndeplinire.

Astfel, ministrul Predoiu a anunțat că legea privind recursul compensatoriu nu va fi abrogată (cel puțin, nu imediat), așa cum promiseseră autorii moțiunii de cenzură care a dus la dărâmarea Guvernului Dăncilă, întrucât aceasta ar crea mai multe probleme decât ar rezolva.

Desigur, fundamental. Cătălin Predoiu este un om serios și un profesionist. El știe că, în mod excepțional, i s-a dat o a doua ocazie pentru a face o primă impresie bună (sic!), și că dacă o ratează și pe aceasta, în viitor va trebui să se rezume la „împușcarea francului”, în compania unor tipi puțin onorabili de felul pomenitului Sima, care vor dezvălui apoi în memoriile lor unde își ține acasă oala de noapte. Ca ministru al Justiției – mai întâi, tehnocrat și abia apoi politician – nu se poate compromite, făcându-se a uita că legea recursului compensatoriu este în realitate creația ministrului Prună și a guvernului Cioloș, prin care se încerca satisfacerea exigențelor CEDO, cu ocolirea grațierii sugerate de aceasta și practicată cu succes de alte țări, precum Italia. Predoiu înțelege că dacă o face pe prostul și admite ideea populistă că ieșirea din închisoare a unor infractori cu câteva luni mai devreme decât sorocul inițial (când – nu-i așa? – ar fi urmat să se călugărească) ar fi condus la creșterea gravă a infracționalității (respectiv a recidivei), s-ar putea ca, până la urmă, cunoscătorii să îl ia chiar de prost și… să îi pună impozit pe prostie.

Și totuși… prins în dubla capcană a autoritar-populismului șefilor săi politici și a cinismului „noului PSD” (pentru care drepturile omului, de fapt, tot lux sunt și merită încălcate ori de câte ori este oportun în lupta pentru putere), Predoiu pare a ceda rapid și, lingând unde tocmai scuipase, merge în Parlament pentru a susține un proiect legislativ penelist uitat acolo și scos cu șiretenie la lumină de pesediști. Adițional, precizează cu gravitate că va da fuga la CEDO spre a explica că poporul român, ca nimeni altul victimă a nelegiuirilor de tot felul, nu mai dorește eliberarea deținuților (Când a spus poporul asta? Nu vor mai fi eliberați deținuții niciodată?) și că, în schimb, se vor lua măsuri (tot alea propuse și niciodată aplicate de guvernele anterioare) pentru „umanizarea” pușcăriilor. Vom construi (tot cu banii de pensii, probabil) alte pușcării, mai frumoase și mai mari, transformând, până la urmă, întreaga Românie într-o gigantică închisoare-model.

Grăbindu-se, împotriva propriei rațiuni, cu abrogarea legii recursului compensatoriu, așa cum îl împing să o facă Ludovic Orban și Raluca Turcan, Cătălin Predoiu se va trezi cu imense penalități aplicate de CEDO; penalități care ar mai mări deficitul bugetar, deja aruncat în aer de colegul Câțu. Avertismentul a fost deja primit de la Strasbourg și orice deplasare acolo pentru a-i convinge pe judecătorii europeni că drepturile omului deținut în penitenciarele medievale românești este un lux și că de aceea ei ar trebui fie să își modifice hotărârea-pilot deja adoptată fie să acorde noi termene de grație României, nu ar face decât să trezească iritare și dispreț. În consecință, Predoiu ar putea fi obligat să propună, în locul recursului compensatoriu, o lege a grațierii, băgând astfel câte un elefant în magazinele cu porțelanuri kitsch de la Palatele Victoria și Cotroceni. În orice ipoteză, factura politică va fi prezentată la plată ministrului Justiției. 

Ca profesionist, ministrului Predoiu nu se poate să îi fi scăpat faptul că România nu suferă de pedepse prea mici, ci de o hiperpenalizare a ilegalităților, media condamnărilor la închisoare pronunțate în România fiind de șapte ori mai mare decât în UE. Aceasta înseamnă că avem nevoie de o reformă profundă a sistemului de pedepse, care să includă, contrar propagandei liberalo-useristo-plusiste, o reducere generală a nivelului pedepselor, introducerea modalităților alternative de executare a acestora și simplificarea procedurii de liberare condiționată, cu deplasarea accentului pe recuperarea prejudiciului și resocializarea condamnaților. În plus, câtă vreme sistemul penitenciar, încă de inspirație sovietică, va rămâne unul orientat spre răzbunare, izolare și excludere, pușcăriile vor continua să fie universități ale infracțiunii, unde infractorii nu sunt reeducați și recuperați pentru societate, ci perfecționați. Singurele pedepse care ar trebui înăsprite ar fi, eventual, acelea aplicabile recidiviștilor înrăiți.

Totul trebuie, aşadar, schimbat în domeniul represiunii penale. Cătălin Predoiu are capacitatea intelectuală de a promova o viziune nouă, coerentă și progresistă în materie. Rămâne de văzut dacă va avea și curajul. Deși eu cred că la scară istorică și din punctul de vedere al siguranței lui personale, are nevoie de mai mult curaj ca să facă ceea ce a promis triada PNL-USR-Plus, ceea ce îi cer Orban și Turcan și ceea ce așteaptă de la el generalii Coldea și Pahonțu, decât să facă ceea ce trebuie potrivit standardelor logicii, profesiei și bunului-simț. Numai de și-ar da seama de asta. După testul recursului compensatoriu, perspectivele nu sunt încurajatoare.

SIIJ – GARANTUL INDEPENDENȚEI MAGISTRAȚILOR ȘI AL PROCESELOR ECHITABILE

La fel se pune problema și cu desființarea Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție (SIIJ). Ministrul Predoiu are toate datele spre a înțelege că trebuie să se ferească, evident, ca dracul de tămâie de la a scoate din foc cu mâna lui castanele propagandei iohanniste. Repet: Cătălin Predoiu are inteligența profesională necesară pentru a pricepe că judecătorii nu vor fi independenți, dacă procurorii ale căror rechizitorii le judecă au posibilitatea să îi pună sub urmărire penală, pe motiv că nu au judecat „cinstit” atunci când le-au invalidat acuzațiile. În mod normal judecătorii știu aceasta, întrucât au simțit-o pe pielea lor atunci când o secție semiocultă a DNA le-a verificat „probitatea”, în funcție de admiterea rechizitoriilor formulate chiar de procurorii „anti-corupție” (sic!), procurori a căror coruptibilitate a fost dovedită cu supra de măsură în anii din urmă, inclusiv prin eforturile SIIJ.   

SIIJ este, în realitate, protecția oferită judecătorilor în fața abuzurilor săvârșite de procurori și garanția independenței justiției. Aceasta i-a apărat și pe procurorii împinși în aventuri politice periculoase pentru statutul lor personal, de către șefii lor politizați sau de către serviciile secrete cu care parchetele încheiaseră protocoale de „colaborare”. Ceea ce explică de ce chiar și mulți procurori, ca și asociația profesională a acestora, pledează pentru menținerea respectivei secții.

Cătălin Predoiu a fost deja criticat atât pentru că nu a trecut imediat la desființarea SIIJ (așa cum ar fi procedat, desigur, Ana Birchall, dacă nu ar fi fost oprită de Viorica Dăncilă și PSD), cât și pentru a fi purces la culegerea opiniilor principalelor instanțe judecătorești și parchete. Cei care doresc menținerea SIIJ au văzut în această „cercetare a pieței” o manevră ipocrită similară celei prin care infractorilor li s-ar fi cerut să spună cine ar vrea să îi judece. Din punct de vedere principial, consultarea instanțelor peste capul CSM nu este, într-adevăr, tocmai în regulă.

Consider că Predoiu a făcut o manevră diplomatică la limita principialității constituționale, dar una inteligentă și nu neapărat incompatibilă cu buna-credință. Dacă SIIJ apără cu adevărat independența judecătorilor și autonomia procurorilor, nu este niciun motiv ca aceștia să nu ceară menținerea sa, eventual, cu anumite reforme. Doar magistrații spălați pe creier din categoria #rezist pot fi împotriva unei asemenea instituții. Fără a fi obligat să țină seama de părerea lor, ministrul Justiției a decis să îi consulte, oferindu-le șansa, poate ultima, și răspunderea de a-și apăra libertatea. Nu tocmai lipsa consultării magistraților a fost reproșată Guvernului PSD? Nu consultări cu magistrații au cerut rapoartele MCV și Comisia de la Veneția?

Iată că de acum câteva instanțe de maximă relevanță, precum Curtea de Apel București și chiar ÎCCJ, s-au pronunțat împotriva desființării SIIJ. Chiar dacă statistic s-ar putea ca numărul curților favorabile desființării să îl depășească pe cel favorabil menținerii, Cătălin Predoiu are deja în mână argumentul forte cu care să negocieze, pe plan intern, îmbunătățirea organizării SIIJ (desigur, necesară) și pe plan extern, nuanțarea punctelor de vedere ale UE și Consiliului Europei. Aceasta cu atât mai mult cu cât instituțiile europene au acceptat recent că înființarea unui parchet de tipul SIIJ este necesară și compatibilă cu principiile statului de drept în cazul Republicii Moldova. Și, parafrazându-l pe Ion Creangă, cât îi de la București la Chișinău, tot atât îi de la Chișinău la București.

Pornind de aici, s-ar putea ca ministrul Justiției, în loc să avizeze favorabil un OUG pentru desființarea SIIJ, așa cum pare a dori premierul Orban, încălcând „porunca” referendumului neconstituțional susținut de PNL cu doar câteva luni înainte, să încerce a perfecționa sistemul, promovând o inițiativă legislativă prin care să oblige ca judecarea rechizitoriilor SIIJ să fie realizată de completuri specializate, așa cum se întâmplă deja în cazul infracțiunilor de corupție. Altminteri, este îndoielnică judecarea magistraților acuzați de infracțiuni împotriva justiției de către chiar colegii lor, care au fost martori ai abuzurilor, atunci când nu au comis ei înșiși aceleași abuzuri.

VA PUNE PREDOIU CAPĂT ODIOSULUI MCV?

Informații de ultimă oră primite de la Bruxelles spun că funcționarii europeni, strânși cu ușa, au declarat că inexactitățile odioase din rapoartele MCV se bazează pe date primite chiar de la Ministerul Justiției din România. Această apărare este perfect verosimilă. Sursele Q Magazine ne-au avertizat de mult asupra jocului dublu făcut de ex-ministrul Tudorel Toader la Comisia de la Veneția și la Comisia europeană, acesta, ca un adevărat tehnocrat „imparțial” (sic!), în public susținând poziția Guvernului, iar în privat pe cea a Președintelui. Declarațiile sale recente, prin care încearcă să plaseze răspunderea legilor justiției pe umerii PSD și să se dezică de ele, confirmă aceste informații, dovedind că ori de câte ori a putut s-a delimitat de guvernul din care făcea parte, fără ca să îl părăsească. A demisionat abia când a fost silit să o facă. Cât despre Ana Birchall, adeziunea sa la versiunea asupra justiției române promovate de magistrații #rezist și opoziția iohannistă a fost exprimată public și nu lasă loc la îndoieli că a fost comunicată și pe canalele oficiale nepublice.

Cătălin Predoiu are acum ocazia să pună lucrurile la punct, valorificând și credibilitatea apriorică de care beneficiază la Bruxelles și Strasbourg, ca unul venit din opoziția guvernelor pesediste, care au subminat, vezi Doamne, statul de drept. Cu acest atu, el ar putea explica împrejurarea că MCV și-a pierdut baza legală, dar și eficacitatea și autoritatea, drept pentru care cooperarea în cadrul său trebuie să înceteze de îndată, urmând a fi reluată într-un alt format, valabil fără discriminare pentru toate statele membre ale UE.

Dacă nu a intrat în istorie cu schimbarea codurilor, Predoiu ar putea intra cu scutirea României de MCV și terminarea statutului său înjositor în cadrul UE. Ce ocazie extraordinară! Ce posibilă răsturnare de destin!

Desigur, aceasta nu anulează nevoia de a reveni asupra codurilor și a le amenda, atât pentru alinierea lor la directivele europene, cât și pentru corectarea numeroaselor erori făcute la adoptarea lor. Având mână liberă să modifice „legile justiției”, pe care, fie vorba între noi, PSD nu a reușit nici să le reformeze la nivelul de profunzime necesar, nici să le formuleze cu o claritate necesară, pentru a evita interpretări neconstituționale, Cătălin Predoiu ar putea repara măcar parțial ceea ce a stricat sau a lăsat să fie stricat în mandatele sale precedente. Este de rezolvat problema abuzului în serviciu, moștenit ca infracțiune din dreptul penal comunist, și a cărui incriminare actuală a dus în închisoare, pentru rațiuni de oportunitate politică, oameni care nu produseseră niciun prejudiciu sau care aveau de reparat prejudicii modice. Trebuie interzisă condamnarea pe baza probelor indirecte. Se impune excluderea oricărei posibilități ca judecătorii să se pronunţe pe baza unor probe primite în afara sălii de judecată și de care inculpații sau părțile litigante nu au cunoștință. Este imperioasă garantarea prezumției de nevinovăție și răsturnarea ei numai atunci când într-adevăr probele administrate legal și certificate pentru autenticitatea lor de experți neutri, conduc la o convingere mai presus de orice dubiu rezonabil. O spun din nou: Cătălin Predoiu dispune de abilitatea profesională pentru a aduce ameliorările necesare; dubiile țin de caracter.

DE UNDE SARE IEPURELE STATULUI DE DREPT?

Apropo de caracter, Cătălin Predoiu mai are de rezolvat o gravă problemă de conștiință, pe care orgoliul și reputația sa de profesionist nu îi permit să o ignore sau să pretindă că nu a sesizat-o: în România „statului de drept” strâmb trăiesc oameni care execută condamnări pronunțate prin sentințe declarate de CCR ca fiind lovite de nulitate absolută.

Aceasta întrucât, printr-o prevedere aberantă a codului de procedură penală, invocarea nulității absolute a fost limitată în timp și mulți dintre aceia îndreptățiți să o invoce nu au avut posibilitate să afle cauzele ei, înainte ca termenul limită să expire. Dacă Tudorel Toader sau Ana Birchall puteau trăi liniștiți în asemenea condiții, Predoiu este prea mândru, ca să se pună pe picior de egalitate cu aceștia. O lege de reabilitare automată a acestor persoane sau una de amnistie s-ar impune, repunerea în termen fiind, de fapt, o falsă soluție.

Un lider imberb al USR sesiza că numeroasele probleme ale justiției din România momentului actual nu permit o rezolvare judiciară rapidă cu instrumentele și metodele consacrate. De aceea propunea, la fel ca afară (oamenii aceștia au o obsesie cu „afara”), înființarea unor curți para-judecătorești care să stabilească adevărul și să facă dreptate. Cum? Nu ni s-a spus.

Spiritele democrate au sărit imediat cu protestul, afirmând că se dorește înființarea unor tribunale ale poporului asemenea celor create de sovietici după război în statele ocupate, care să condamne fără respectarea garanțiilor judiciare specifice unui proces echitabil. Și totuși, useristul nostru s-ar fi putut să aibă și o doză de dreptate.

Într-o analiză precedentă am spus că haosul în justiția română a ajuns să fie atât de mare încât nodul judiciar, de nedezlegat cu procedeele standard ale statului de drept, ar trebui tăiat cu sabia politicului. Într-adevăr, în anumite țări care s-au confruntat cu probleme similare și unde societatea a cunoscut polarizări la fel de dramatice ca acelea care fracturează în prezent societatea românească, s-au creat, nu curți, ci comisii sau comitete ale „adevărului și reconcilierii” (nu ale „dreptății”, cum greșit își amintește politicianul userist). Aceste structuri au organizat audieri și dezbateri care au permis stabilirea adevărului istoric asupra cauzelor care au dezbinat societatea și, mai ales, asupra abuzurilor comise de justiție și instituțiile de forță ale statului. Ele au facilitat, după caz, mărturisiri ale păcatelor comise și iertarea acestora. Pe baza unui asemenea adevăr s-a ajuns la reconcilierea națională (inclusiv, prin adoptarea unor legi de amnistie) și s-au propus măsuri de natură a împiedica repetarea nelegiuirilor constatate. Evident, acolo era vorba de recunoaștere și iertare, iar nu despre condamnare și excludere.

Va cuteza, oare, Cătălin Predoiu să susțină un proiect similar care să mute statul nostru de drept de pe actuala sa fundație făcută din ură și excludere? Va fi el, omul cu faima de oportunist ambițios până la cinism, promotorul amnistiei eliberatoare a societății românești din războiul intestin care o devorează în prezent? Va avea el înțelepciunea de a înțelege că fără a readuce totul la linia de start, nu se va rezolva nici problema corupției nici aceea a păcii sociale? Și, dacă o va avea, fi-va această înțelepciune mai puternică decât conformismul așezat sub semnul carierismului și al confortului personal, sau decât valul justițiar-populist, care se va îndrepta asupra sa, sau decât ordinul generalilor care îl țin în cătarea puștii? Greu de spus…

Deja vicepremierul Turcan a anunțat că Guvernul își va asuma răspunderea în Parlament asupra unei legi cuprinzând modificări ale actualului cadru normativ din domeniul justiției, în timp ce premierul Orban, cel care cerea PSD să nu mai modifice legi referitoare la justiție prin OUG, preconizează chiar utilizarea acestei proceduri legislative expeditive pentru a schimba ceea ce ministrul Predoiu tocmai anunțase că fie nu este de schimbat, fie trebuie schimbat după consultări și analize aprofundate, prin metodele standard.

De aceea, nu este deloc exclus ca actualul ministru al Justiției să aleagă o altă cale decât cea justă și anume aceea a promovării unei legislații care să întărească statul polițienesc și să pervertească sensul Constituției, împingând ordinea de drept în direcția unei republici arhiprezidențiale sau a unei republici semiprezidențiale fără sistem de limitare și control al acțiunilor desfășurate de un așa-zis „șef al statului”, care nu numai că personifică statul, ci îl și personalizează. Dacă o va încerca, probabil că nu va reuși, dar pe plan public va provoca o dezordine uriașă, care s-ar putea să ducă până la prăbușirea totală a actualei republici, iar pe plan personal la pierderea totală și ireversibilă a respectului și încrederii lumii (inclusiv a lumii afacerilor private).

Iată dilema în fața căreia ne pune azi Cătălin Predoiu. Să îl fi ales oare Klaus Iohannis (că doar nu Orban l-a propulsat în această poziție ultrasensibilă) pentru natura sa lichidă, care îl face oricând gata să ia forma vasului în care este pus, sau pentru că avea nevoie de un ministru capabil să facă din drepturile omului un bun pentru consum de masă, iar nu doar un lux pe care după expirarea celui de-al doilea mandat presimte că nu și l-ar mai putea permite?

Numai viitorul va răspunde acestor întrebări. 

P.S. Vineri, 6 decembrie, Cătălin Predoiu a avut la Strasbourg  dezbateri „intense” privind punerea în executare a deciziilor CEDO referitoare la condițiile din penitenciare. S-a evitat deocamdată emiterea unei rezoluții critice la adresa sistemului penitenciarelor din România.

„A fost o dezbatere dificilă cu rezultate pozitive pentru România. Dar trebuie să gândim, redactăm şi aplicăm un plan urgent de măsuri integrate pentru a rezolva durabil problema condiţiilor din penitenciare şi siguranţa cetăţenilor şi de a stopa condamnările României la CEDO. Mă bucur să am sprijinul primului-ministru în această direcţie”, a declarat Predoiu, la final.

P.P.S. Contrar optimismului afișat de ministrul român al Justiției, Comitetul de miniștri al Consiliului Europei și-a exprimat „grava îngrijorare” față de decizia pripită a Parlamentului român privind abrogarea recursului compensatoriu. Guvernul de dreapta al lui Cătălin Predoiu își începe astfel acțiunea externă cu … stângul.