Rana închisă a lui Victor Ponta

Se închide astfel definitiv o discuţie cu mare ecou, de relevanţă discutabilă, dar care i-a produs ceva răni politice premierului.

Pentru o scurtă rememorare a subiectului, în febra referendumului pentru suspendarea președintelui, în 2012, revista Nature îl acuza pe premierul Victor Ponta, pe baza unor documente prezentate de o „sursă anonimă”, că a plagiat lucrarea sa de doctorat din 2003. Începe o puternică dezbatere politică, iar în vâltoarea discuţiei, Mihail Neamţu şi Adrian Papahagi depun la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o plângere penală împotriva premierului pentru plagiat. Urmează analizele a numeroase comisii de specialitate – Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare, Consiliul Naţional de Etică al Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică, Comisia de Etică a Universităţii Bucureşti – care se contrazic în opinii și verdicte pe un subiect care devenea tot mai clar că, deși stârnea puțină preocupare în țară, crease ecouri în UE, unde tema plagiatului lucrărilor științifice făcuse victime în rândul politicienilor europeni.

Fenomenul plagiatului
Decizia procurorilor că premierul nu a plagiat încheie un subiect care în vara trecută s-a suprapus peste lupta politică din țară şi care, fără să-l afecteze pe Victor Ponta în ţară, i-a provocat un disconfort în relaţia cu politicienii din Europa, într-un moment în care şi aşa, în România, şeful statului şi premierul îşi disputau întâietatea reprezentării la Bruxelles. Acum, la aproape un an de la declanşarea scandalului, închiderea definitivă a cazului cu o decizie care îl exonerează pe Victor Ponta lasă loc unor concluzii vizând nu doar capacitatea de supraviețuire politică a premierului, ci și a modului în care gloanțele care se descarcă aproape niciodată accidental, în oamenii politici, au sau nu efect.

În primul rând, cel mai discutat aspect a fost lipsa de permeabilitate a publicului intern la acuzația de plagiat – un element care crea frustrare la nivelul politicienilor din PDL, care deşi sesizau o vulnerabilitate la Victor Ponta, nu reuşeau să o transforme într-un avantaj electoral real. De amintit că începutul lui 2012 era marcat de teribila presiune publică manifestată prin proteste de stradă (și spontane, și încurajate) chiar împotriva PDL. După o lungă perioadă de măsuri de austeritate foarte impopulare, în condiţiile în care o parte importantă din oameni suferiseră de pe urma reducerii salariilor, mai mult decât firesc că aşteptarea majoră era pentru un mesaj de schimbare politică şi de revenire a veniturilor pe care USL şi Victor Ponta le ofereau. Cu o agendă socială atât de presantă, ultimul lucru de care puteau fi interesaţi românii erau acuzaţiile de furt de proprietate intelectuală.

În plus, tema plagiatului a depăşit cu mult graniţele unei dezbateri morale şi a devenit rapid politică. Și chiar cei care făceau acuzațiile erau, la rândul lor, ori acuzaţi de lucruri mult mai grave – la nivel de percepţie publică, ori pur și simplu erau impopulari.

Impactul asupra imaginii
Suprapuse, toate acestea au condus către un cost minim de imagine pentru Victor Ponta în ţară. Este interesantă explicația (deși denigratoare național), vehiculată în multe opinii în media, că există o caracteristică culturală națională, de toleranță față de furtul a altceva decât concret și tangibil, cum sunt ideile dintr-o lucrare științifică. Trebuie totuși spus că, într-un context diferit poate, acuzații similare pot produce daune diferite ca intensitate.

Unde s-a produs într-adevăr un cost de imagine a fost în exterior, la nivel european, unde Victor Ponta discuta la acel moment chiar dreptul său de reprezentare ca șef al Guvernului în relaţia cu UE. Suprapusă peste reacţia de nemulţumire din UE faţă de jocul politic la limită al USL în referendumul de suspendare, suspiciunea de plagiat a redus și mai mult posibilitatea altfel firească a premierului de a intra cu capul sus la întâlnirile cu partenerii europeni.

Nu se va ști niciodată și nici nu se poate evalua concret cu cât au reușit să întârzie acuzațiile de plagiat, cărora a trebuit să le răspundă Victor Ponta, momentul în care premierul a preluat (în acord cu șeful statului) dreptul de prezență la Consiliul European.

Privind retrospectiv acum, este aproape paradoxal cât de puțin importante par marile bătălii peste care s-a așternut timpul. Rămân rănile, care, doar pentru cei inteligenți, servesc drept lecție de maturizare şi îi fac mai capabili să reuşească.

Victor Ponta a dovedit capacitate de supraviețuire și, cu o remarcă de maturitate, închidea cu o concluzie lucidă discuția înfierbântată despre plagiat: „Conform Legii educaţiei, eu am urmat toate procedurile legale, Comisia de Etică a Autorităţii Naţionale de Cercetare s-a pronunţat, iar restul e politică şi ne batem politic. Până la urmă, oamenii vor aprecia dacă Guvernul pe care îl conduc merită să rămână în continuare în funcţie, dacă nu, sigur vor vota pe altcineva. Dacă îmi fac datoria faţă de oameni şi Guvernul va lua măsurile pe care oamenii le aşteaptă de la noi, bătăliile politice vor rămâne în urmă. Sigur, voi rămâne cu nişte răni, dar asta e viaţa”.