Securitatea națională, între aluzie și iluzie

Tot mai desele aluzii și amenințări (fățișe) din partea Rusiei, vădit deranjată de intenția SUA de a amplasa lansatoare de rachete Mk-41 în dispozitivul de apărare antirachetă de la Deveselu, nu sunt deloc liniștitoare pentru România, în ciuda asigurărilor date de ministrul de Externe, Bogdan Aurescu. Într-o lume perfectă, diplomatul ar avea dreptate, cel puțin teoretic, când afirmă că „ţara noastră nu poate fi o ţintă a Rusiei, din moment ce este membră NATO, un atac la adresa României însemnând practic un atac asupra NATO”. Numai că Rusia lui Vladimir Putin joacă după reguli proprii, cu argumente care sfidează deseori logica și teoriile occidentale. Și chiar dacă un sondaj recent arată că Armata Română – locul 56 în lume ca forță militară, în urma unor ţări precum Bangladesh sau Etiopia – continuă să se află în topul încrederii în instituțiile executive ale statului (înaintea Jandarmeriei și DNA-ului), se pune întrebarea legitimă dacă nu cumva, în caz de forţă majoră, securitatea României este doar un concept iluzoriu, bazat pe promisiunile transatlantice (incerte până la proba contrarie) și pe „rămășițele pământești” ale propriei armate, cândva o elită a continentului.

Armata Română, atunci și acum

În 1975, la 7 ani de la invadarea Cehoslovaciei de trupele ţărilor comuniste membre ale Tratatului de la Varşovia, Armata Română era una dintre forțele continentului (a 8-a putere militară a Europei și a 17-a în lume), una care număra peste 350.000 de militari activi, 6 milioane (!) de militari rezerviști, 3.000 de tancuri și aproape 1.000 de avioane de luptă. Conform cifrelor furnizate de globalfirepower.com, Armata Română se află astăzi pe locul 56 în lume ca forță militară, în urma unor ţări ca Bangladesh sau Etiopia. Cu un personal combatant de 73.000 de persoane, dintre care mai mult de jumătate sunt birocrați și intendenți, Armata Română deține 875 de tancuri, 308 rachete sol-aer, 36 de avioane de luptă, un submarin, dar și zero elicoptere de atac, zero portavioane, zero distrugătoare. Ca o concluzie, dacă ar exista – ipotetic –, un conflict direct între Siria și România, cei un sfert de milion de militari sirieni care au în dotare 5.000 de tancuri și 600 de avioane de luptă ar ocupa România în 48 de ore, conform unei analize amosnews.ro.

Despre toate acestea, Q magazine a stat de vorbă cu istoricul și Conf. univ. dr. Constantin Buchet.

Q. Magazine: O analiza AmosNews arata ca in 1975 Armata Română număra aproape o jumătate de milion de militari activi, șase milioane de militari rezerviști, trei mii de tancuri, aproape o mie de avioane de luptă, iar ca forță militară  eram a opta putere militară a Europei (locul 17 în lume).Totodată,  conform http://www.globalfirepower.com, Armata Română se afla azi pe locul 56 in lume ca forță militară (în urma unor ţări ca Bangladesh sau Etiopia!), cu un personal combatant de doar 73.000 de persoane (dintre care, mai mult de jumătate sunt birocrați și intendenți), 875 de tancuri şi 36 de avioane de lupta. Cum comentaţi aceste cifre incredibile şi de-a dreptul ingrijoratoare si care credeti ca ar fi explicatia pentru care s-a ajuns aici?

Constantin Buchet: In discutarea acestei teme este esențial să precizăm cadrul de referință, pe două nivele de problematizare definite prin contextul strategic istoric și doctrina de apărare națională

Contextul strategic  al intervenției politice a lui Nicolae Ceaușescu împotriva invadării  R.S. .Cehoslovace, respingând spiritul Doctrinei Brejnev care limita dreptul unui frate mai mic de a modela tiparul național al societății socialiste se corelează natural cu statutul României de maverick cvasiautonom în raporturile cu Moscova, și discursul președintelui L.B. Johnson potrivit căruia Statele Unite nu vor ști cum să acționeze dacă România va fi invadată (intervenția la o fermă de porcine în San Antonio,1968)

Această circumstanțiere este edificatoare deoarece, după acest moment s-a trecut la un Program unitar de dezvoltare a industriei de apărare, în primul rând pentru producerea mijloacelor de luptă de masă, în consonanță cu doctrina luptei întregului popor pentru apărarea patriei – teză pe care o studiam și eu ca militar T.R. la Constanța, în anii 1988-1989,exsistând chiar un periodic  special cu acest nume – cu reverberații  în ideile liberalilor – radicali care clamau principiul revoluționar patria în pericol,ca primă formulă de înarmare a națiunii în context belic (s-a mai folosit expresia de război popular generalizat, după cercetarea grupului de lucru al Centrului de Studii de Istorie și Teorie Militară).

Desigur, acest concept s-a aflat în conexiune cu tema apărării teritoriale, la rigoare în termenii artei și strategiei militare denumite autoapărare, exercitate prin acțiunea forțelor armate permanente/structurile regulate și a forțelor teritoriale regionalizate (județene,orășenești,comunale) care desfășurau acțiuni militare de un anumit specific, după cum s-a instrumentat prin aplicațiile din anii ’80, de la Mălina

Astfel, se încerca cristalizarea unui potențial de descurajare și o automatizare a trupelor, obiectiv cu serie istorică prin crearea unui port militar interbelic la Tașaul sau acum prin construcția scutului antirachetă de la Deveselu, la care se adauga in anii 70-80 un program de înzestrare tehnică militară de natură sectorială, cu o defalcare pe tipuri de armament, unde un rol esențial l-au avut producția tancului românesc mijlociu TR-85,transportorului amfibiu blindat – TAB,  a avionului de vânătoare – bombardament  IAR-93, sau aruncătorului de grenade – AG 40, aruncătorului de grenade automat –AGA 40, tunului a.t. de 100 mm tractat, instalațiilor cu 2 sau 4 mitraliere a.a. de 14,5 mm, complexelor de rachete a.t. dirijate. În planul dotării actuale, puncte referențiale rămân pistolul mitralieră românesc, model 1963, sau transportorul amfibiu blindat folosite pe frontul irakian la Nassirya și în cadrul forțelor ISAF din Afganistan pe raza provinciei Kandahar.

Înzestrarea armatei române se acoperea 25 % din  armament  cu importuri cum ar fi avioanele de luptă din clasa MIG, iar pe baza unor licențe și cooperări cu Iugoslavia pentru avionul IAR 93, cu Franța pentru elicopterele Puma și Aloutte, cu Marea Britanie pentru motoarele de aviație, sau automatul AKM (automat KALAȘNIKOV modernizat) și mitraliera calibru 14,5 mm de pe TAB

Desigur, mărimea armatei a fost un indicator al puterii militare, dacă ne gândim la buldozerul rus/sovietic  sau efectivul Armatei de Eliberare a Poporului a R.P.Chineze, dar observăm că Beijingul are o ”foame” de portavioane și submarine;pe lângă aceste considerații putem vorbi și de efectul Stalin: „câte divizii are Papa?” la nivel de imaginar al puterii, ceea ce încurajează Japonia să depășească statutul Forței Naționale de Autoapărare și să încerce constituirea unei armate naționale, după ieșirea armată simbolică prin trimiterea acelui mic detașament pe frontul din Irak, ca proiecție de putere la nivel de percepție în relațiile internaționale contemporane. Tradiționala radiografie a puterii militare mondiale efectuată de Institutul Internațional pentru Studii Strategice de la Londra,The Military Balance of World pune în relaționare mai exact dispunerea armamentului din dotare prin propulsia politică la o anumită alianță a actorului statal de referință.

În timpul negocierilor pentru aderarea la NATO, România a urmărit să asigure interoperabilitatea cu forțele armate ale alianței pe categorii de trupe, dar și în ceea ce privește armamamentul pe criterii de standardizare, de aceea la uzinele militare de la Cugir, București,Plopeni,Mizil,Craiova ar fi fost poate utilă demararea unor programe de cooperare externă și obținerea de licențe, obiective întărite de o  componentă politică a unei rețele de acorduri militare cu puterile euroatlantice, dar și printr-un activism al diplomației militare de negociere cu factorii de decizie din statele occidentale pe această paradigmă tehnologică, depășind doar funcția tradițională de reprezentare/comunicare.

În redimensionarea producției naționale de apărare poate ar fi fost utilă fortificarea bazei științifice a armatei prin activitatea institutelor tehnico-militare: Institutul de Cercetare și Inginerie al Armatei,Institutul de Cercetare pentru Artilerie și Tancuri (Ministerul Economiei și Industriilor), Institutul de Cercetări Aerospațiale, a centrelor de cercetare de la facultățile tehnice  ale Academiei Militare și din structura comandamentelr  de armă.

Statutul de candidat la accederea în alianța nord-atlantică, membru al Parteneriatului pentru Pace și membru NATO nu a permis datorită legislației internaționale și a normelor impuse de Tratatul de la Washington (1949) vânzarea  de elicoptere în Sudan, tancuri în Egipt, comenzi de infanterie și artilerie în Libia,precum în anii 80, deși în ultimii ani au apărut piese de armament individual în Iran sau o serie de țări africane ca Burkina Faso sau Mozambic (transfer de armament în era ceaușismului târziu s-au făcut,de asemenea, spre Algeria,Siria,Irak,Iran – cu aruncătoarele de flăcări celebre solicitate de ministrul de Externe al republicii islamice, Ali Akbar Velayati lui Ștefan Andrei).

Atât doctrina de apărare, cât și matricea de securitate a României moderne s-a circumscris captării sprijinului unei mari puteri și acordării garanțiilor de securitate de la momentul marii unificări statale prin încercările din Tratatul cu Franța (1926) cu celebra clauză erga omnes, interpretabilă la București ca o asistență  militară a Parisului contra tuturor potențialilor agresori, tendinței de maverick a regimului Ceaușescu de a specula abordarea Washingtonului de contrabalansare a expansiunii sovietice și activarea policentrismului lumii comuniste, și nu în ultimul rând accederea în NATO care pune capăt acelui droit de regard al Rusiei în Est și sprijinului selectiv al unor cancelarii occidentale pentru Grupul de la Vișegrad – V 4 după vacuumul de securitate zonal după prăbușirea Pactului de la Varșovia.

În spiritul conceptului strategic al NATO de întreprindere a unor acțiuni out of area, în afara spațiului de securitate al teritoriilor naționale ale membrilor alianței nord – atlantice, dar asociativ și prin doctrina  smart defence, armata națională are capacitatea de apăra frontierele naționale, ca armată de interior, prin trecerea sa la profesionism, dar și datorită funcționalismului principiului indivizibilității securității pentru actorii euroatlantici, conform articolului 5 al Tratatului de la Washington,denumit plastic și în sens jurnalistic articolul mușchetarilor : „toți pentru unul, unul pentru toți”.

După summit-ul de la Praga (2002), în cadrul Forței de Reacție Rapidă a NATO, trupele române au intrat pe o zonă a excelenței pe tipuri de armă, cum ar fi poliția militară, vânătorii de munte, cercetarea în dispozitivul inamic și cercetarea chimică, ceea ce arată că armata națională a fost factorul instituțional care a premers alte structuri statale în procesul de integrare europeană și euroatlantică.

Trebuie să spunem că, important în analizarea doctrinei de apărare națională și a strategiei de securitate a României contemporane este referențială alianța în care Bucureștii sunt integrați, iar NATO a depășit stadiul de alianță clasică de apărare colectivă din timpul Războiului Rece – i-am spune datorită localizării și capsulei regionale a sindromului bazei de la Ramstein în opozabilitatea bipolară SUA – URSS a mitului strategic noi și ei – la statura de instituție de securitate internațională,cu valențe de multilateralism, dacă avem în vedere numai exercițiile PfP în Asia Centrală,cu precădere efectuate alături de forțele kazahe.

În comparație cu era comunistă,  unde participarea țării noastre în sistemul de bloc militar al Tratatului de la Varșovia a reprezentat o voce distinctă  strategic pe aliniamentele global/regional  și funcționarea unei comunități de securitate regionale  sub cupola alianței nord – atlantice unde sunt membre două state vecine ale României, integrate și în U.E. este plasată  într-un cadru de descurajare extinsă dincolo de vecinătatea imediată, din momentul prezenței zonale pontice a unor membri ai Organizației Tratatului de Securitate Colectivă (sub egida Moscovei,denumit prin acronimul CSTO), cum ar fi Armenia captivă intereselor geopolitice ale Kremlinului și Azerbaidjanului care a permis Rusiei instalarea unor sisteme radar. Rezidual este mediul de securitate descris de dorința Federației Ruse de  recunoaștere a statelor șacal ca Abhazia, Osetia de Sud și Transnistria de statele CSTO, dar și integrarea acestor substatalități în această organizație, ca semnatare ale Tratatului de la Tașkent (1993).

Complexul de securitate al Regiunii Extinse a Mării Negre (REMN) în contextul crizei prelungite ucrainene și revizionismului rus după tiparul anexiunii crimeene este văduvit de formulele de cooperare multilaterale pe anumite nișe a la carte: îmbunătățirea cooperării militare,asistență militară și apărarea vieții pe mare, operațiuni search and rescue , unde participa și Rusia în cadrul BLACKSEAFOR – Grupul de Cooperare Navală în Marea Neagră sau Black Sea Harmony, la origine o inițiativă turcă.

Aceste caracteristici  pentru acvatoriul  mării învolburate, unde lipsește un proces politic de cooperare precum în cazul Procesului de Cooperare în Europa de Sud-Est declanșat de statele membre după Acordul de la  Dayton (Albania,România,Bulgaria,Bosnia-Herțegovina, Grecia, Macedonia, Serbia, Muntenegru, Turcia), sau un reper juridic de bună vecinătate sub forma unei Charte a Mării Negre sau Pact Pontic ne configurează elemente de geopolitică navală a țării noastre prin acoperirea  fațadei maritime datorită celor  două fregate, dar în conexiune cu prezența unor vase americane sau ale alianței nord-atlantice din Flota de Mediterana,sau exerciții de factura Dacian Thunder (prezența unui submarin clasic în corpul armatei române ar fi ideal, deși, spre exemplu, Flota rusă de Marea Neagră are un divizion 247 de submarine prin ALROSA –clasa Kilo și TANGO,clasa B-380 Sf. Gheorghe, beneficiind evident și de transfer de aparate de la flotele de Baltica și Arctica).Ca forță de proiecție a puterii navale ruse la Marea Neagră, trebuie să spunem că un crucișător SMETLIVY, din clasa AKULA a vut o rază de acoperire în Mediterana Orientală, cu străpungere strategică spre Mediterana Orientală pentru accederea la portul Tartus al Siriei aliate.

Q. Magazine: Începand din 2017 Apărarea va primi cel puţin 2% din PIB vreme de 10 ani. Un buget aproape dublu faţă de anii precedenţi. Pe de altă parte, România se pregăteşte să introducă, de la 1 ianuarie 2016, stagiul militar pe bază de voluntariat –  iniţiativă legislativă. Cum vedeti viitorul Armatei Romane în următorii ani?

Constantin Buchet: Pactul pentru Apărare reprezintă o soluție politică consensuală pentru un buget decenal de 2%, iar o redistribuire aplicată ar putea fortifica problematica dotării tehnice și a politicilor de personal, pentru a reda demnitatea imaginii sociale a militarului român, un luptător bun de la Plevna, Mărășești la  Oarba de Mureș, Budapesta, Roznava, Lucenec, dar și în Kandahar.

În acord cu sistemul integrat al NATO, dinamica sistemului național de apărare  a cuprins ca dezbatere la finele anilor ’90, problema unor trupe teritoriale în componența trupelor de uscat, dar materializarea acestei idei nu a avut forță organizatoare și nici  desemnarea unei arii de responsabilitate, deoarece acestea nu puteau fi niște simple gărzi patriotice.

În cadrul profesionalizării armatei române, s-a renunțat la mecanismul de conscripție bazat pe principiul recrutării generale , cu eliminarea unui sistem compozit care ar fi îmbinat cele două modele de alcătuire a armatei naționale, precum în situația particulară a Greciei și Turciei, membre NATO, dar cu o rivalitate strategică tradițională după primul război mondial, iar Franța  a inaugurat o dezbatere dincolo de force de frape ( în timpul mandatului lui V.Giscard d’Estaing, dar și pe parcursul guvernului E.Balladur,1993-1995), pentru o armată de interior separată de armata profesionistă care se înscrie în logica apărării teritoriului național din timpul revolutionar al patriei în pericol, dar și pe rezultanta poziției speciale a Parisului în cadrul NATO, cu anul 1967 drept reper, sau opoziția anilor 1998-2003 față de unilateralismul hiperputerii americane, după cum spunea fostul titular de la Quai d’Orsay, Hubert Vedrine.

De asemenea, experiența finlandeză arată – dată  fiind proximitatea sovietică/rusă – că armata formată din militari în termen trebuie să lupte în interiorul țării, separată de  armata profesionistă aptă să lupte pe teatrele externe de operațiuni, postulat strategic descris în anii 90 de generalul Gustav Hagglund. Desigur, fenomenul voluntariatului în țara noastră, dacă se adoptă un proiect legislativ  în acest sens, trebuie corelat cu alocațiile bugetare publice, deși soluția acestuia ca supapă socială – pooate chiar o politică socială în sine – nu poate fi atât  de robustă pentru a rezolva problema integrării societale a tinerilor, dar și acoperirea eficientă, complementară a necesarului de apărare națională

Q. Magazine: Cât de reală este o ameninţare din partea altor state asupra României, în actualul climat geopolitic şi cât de pregătiţi suntem să facem faţă unei astfel de agresiuni neaşteptate?

Constantin Buchet: În vecinătatea strategică a României, dimensionarea unor posibile riscuri, vulnerabilități și amenințări se pot cristaliza printr-o serie de evoluții regionale:

-în fostul spațiu sovietic, continuitatea crizei ucrainene prin tendințele secesioniste ale republicilor populare de la Lugansk și Donețk, ca rematerializare a sindromului RSS Moldovenească create de Rusia Sovietică/URSS în anul 1924, și proiectul Novaya Rossiya, modelator geopolitic cu neostatalități posibile, de tipul Republicii Bugeac asociat visului secular rus de atingere a gurilor Dunării, se constituie în evoluții cu risc coroziv în proximitatea României, unde funcționează conceptul străinătății apropiate postunionale erijat de Kremlin încă la începutul anilor 90; se pot adăuga demersurile de asimilare a românilor din regiunea Cernăuți și Transcarpatia/Zakarpatia în contrastanță cu principiile multiculturalismului și a reglementărilor Consiliului Europei și OSCE în materia protecției minorităților.

-în Republica Moldova, diluarea potențialului politic al forțelor proeuropene, culminând cu acuzele de corupție împotriva lui Vlad Filat și căderea guvernului Valeriu Streleț, pun bazele unei mișcări  de Rusomaidan – cu actori de profil Renato Usatâi – interne, dar și resurecții a temei federalizării Republicii Moldova , după planurile Primakov, Kozak și Belkovski din anii 2000, prin ascensiunea agresivă a unor forțe ca Partidul Socialiștilor lui Igor Dodon și Irinei Vlah, bașkanul Găgăuziei,evoluții de tip solvent de ordine regional,la care se adugă reactivarea tezei primakoviene a statului comun Republica Moldova – Transnistria

–decongelarea unor conflicte înghețate clasice din regiunea extinsă a Mării Negre cu zonele adiacente din Caucazul de Nord,cu reflex pe antanta radical-cecenă wahabită și Statul Islamic și creșterea terorist circhiză, posibila reluarea a unor mini-războaie în spațiul abhaz și osetin în arcul conflictual al Caucazului de Sud

-permanentizarea seriei istorice a războiului civil din Siria ( 2012-2015),posibilele destructurări/implozii teritoriale din spațiul fost colonial Transiordania – Irak generează potențiala proliferare a acțiunii unor  ramuri ale Statului Islamic/SI sau Al Qaeda (din fericire, nu ne-am confruntat cu un atentat de factura celui de la Burgas) printr-o francizare a acestor rețele ale terorii în Europa de Sud – Est, dar și prin emergența unor luptători radicali fundamentaliști  solitari , sau reactivarea unor celule PKK în contextul tensiunilor din Turcia și clătinarea regimului Erdogan

-nu putem comensura amenințările doar prin prisma agresiunii directe westphaliene de la stat la stat, ci și  datorită acestei palete de amenințări neconvenționale cimentate de o spirală a insecurității care ține de paradigma inamicului în cetate sau a antistatului cum apar în teoria relațiilor international contemporane și studiile de securitate