Sfârșitul hegemoniei americane? Reconfigurarea ordinii globale și dilema strategică a Europei

Intrăm într-o eră în care Statele Unite nu mai definesc ordinea globală în mod unilateral. Sub Administrația Trump – și într-o anumită măsură, tendința continuă – America nu se retrage complet de pe scena internațională, dar se repoziționează strategic, abandonând rolul de furnizor global de securitate în favoarea unei politici externe calibrate pe interese directe, imediate, și într-o paradigmă profund tranzacțională.

• Statele Unite au transmis răspunsul la propunerea de pace. Iranul analizează
• UNESCO: Libertatea presei a cunoscut cel mai abrupt declin – a scăzut cu 10% din 2012
• Semne „bune” economia are: tot mai multe companii se închid
• Papa Leo XIV surprinde lumea catolicǎ. Fost imigrant ascuns în portbagaj, numit episcop în SUA
• Românii vor ca Ilie Bolojan să demisioneze. Sondaj

Această repoziționare amintește de viziunea realpolitik promovată de Henry Kissinger, pentru care echilibrul global de putere este mai important decât ideologia. În același timp, însă, reflectă și concluziile economice ale unor gânditori contemporani ca Joseph Stiglitz sau Jeffrey Sachs, care susțin că imperialismul economic american – impus prin dolari, FMI și soft power – este sustenabil doar cât timp SUA generează beneficii și stabilitate pentru partenerii săi. Ori tocmai aceste beneficii sunt acum puse sub semnul întrebării.

Donald Trump a zdruncinat consensurile postbelice și a impus o logică mercantilistă în politica externă: America oferă garanții doar în schimbul unei compensații directe. NATO nu mai e un angajament de valori comune, ci o „afacere” de securitate. Sprijinul pentru Ucraina, Orientul Mijlociu sau Taiwan este condiționat de „what’s in it for us?”. Această repliere selectivă vine pe fondul unei realități structurale: declinul relativ al SUA ca putere globală și presiunea internă pentru concentrare pe problemele domestice – polarizare, inegalitate, criză de infrastructură, imigrație, datorie publică uriașă.

Ambiguitatea strategică: între forță și fragilitate

Ambiguitatea strategică asumată de SUA poate fi privită atât ca o strategie de forță, cât și ca o recunoaștere a limitărilor. Inspirată din teoria jocurilor și susținută de analiști ca Thomas Schelling, incertitudinea poate crea descurajare prin impredictibilitate. Însă, în lipsa unei coerențe sistemice, ea poate transmite și slăbiciune sau dezinteres.

Este o strategie pe muchie de cuțit: un adversar calculat poate profita de ambiguitate pentru a testa limitele, așa cum China o face deja în Marea Chinei de Sud, iar Rusia în spațiul post-sovietic. În același timp, aliații devin nesiguri și încep să-și dezvolte propriile planuri de supraviețuire strategică, deconectate de umbrela americană. Europa, Japonia, Coreea de Sud, chiar și Israelul – încep să-și pună întrebarea fundamentală: dacă America nu mai garantează ordinea, cine o va face?

Ascensiunea BRICS: de la contestare economică la strategie geopolitică

În timp ce America se repliază, BRICS (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud și noii membri) capătă din ce în ce mai mult conturul unei coaliții de contestare a ordinii occidentale. Cu un PIB combinat care depășește deja G7 în termeni de paritate a puterii de cumpărare, BRICS nu mai este o simplă alianță simbolică, ci un mecanism sistemic în plină expansiune.

Această schimbare este anticipată și explicată de economiști ca Dani Rodrik, care susține că multipolaritatea economică globală era inevitabilă, dat fiind decalajul dintre PIB-ul real al țărilor emergente și influența lor disproporționat de mică în sistemele globale (FMI, ONU, OMS). BRICS promovează un model economic post-neoliberal, bazat pe suveranitate națională, evitarea intervenției externe și control asupra resurselor.

Mai important însă, această coaliție începe să creeze instituții paralele: Banca de Dezvoltare BRICS, sistemul alternativ de plăți, acorduri comerciale în monede naționale – toate menite să reducă dependența de dolar și de sistemul occidental.

Europa: între orbita americană și nevoia de autonomie strategică

Pentru Europa, sfârșitul hegemoniei americane nu este doar o problemă de securitate, ci și una de identitate politică. Timp de 70 de ani, proiectul european a crescut sub umbrela strategică a SUA și sub patronajul ordinii liberale postbelice. Acum, această umbrelă devine opțională.

Europa trebuie să aleagă: rămâne într-o relație de dependență strategică față de o Americă impredictibilă sau se transformă într-un pol de putere autonom?

Economiștii europeni precum Thomas Piketty avertizează că fără reducerea inegalităților sociale și fiscale, UE nu va putea construi o identitate strategică coerentă. Modelul social european este fragilizat de dezechilibre între Nord și Sud, Est și Vest, între capital și muncă. În paralel, autori ca Ivan Krastev sau Mark Leonard susțin că lipsa unui consens politic puternic privind rolul Europei în lume face ca ideea unei „Europe geopolitice” să rămână mai degrabă retorică decât realitate.

Totuși, inițiativele recente precum Strategic Compass, European Defence Readiness 2030, planul ReArm Europe, și politicile industriale comune (precum Net-Zero Industry Act sau Chips Act) arată că Europa începe să se trezească. O Uniune Europeană capabilă să se apere singură și să genereze suveranitate tehnologică și energetică este nu doar o aspirație, ci o necesitate istorică.

Turcia – pivotul ignorat al autonomiei europene

Un element cheie în ecuația strategică europeană rămâne Turcia. Cu o poziție geostrategică esențială – controlând ieșirea din Marea Neagră, fiind poarta către Orientul Mijlociu și Asia Centrală – Turcia este indispensabilă pentru orice proiect realist de autonomie europeană.

Regimul Erdogan este contestat, dar izolarea Turciei nu este o soluție strategică. Din perspectiva realistă promovată de Kenneth Waltz sau John Mearsheimer, interesele naționale primează asupra valorilor în momente de dezechilibru global. Europa trebuie să treacă de la moralism la pragmatism și să construiască un cadru funcțional de integrare și cooperare progresivă cu Turcia, atât în domeniul apărării cât și economic, energetic, industrial.

Turcia poate deveni o punte între Europa și Asia – sau, lăsată în afara cercului strategic, o verigă slabă exploatabilă de actori rivali. Alegerea este una fundamentală pentru viitorul continentului.

Ce urmează? O lume a pluralismului strategic și a reechilibrării istorice

Istoria se repetă rareori, dar oferă modele. Cazul Marii Britanii la începutul secolului XX – menționat de Zack Cooper – este elocvent: retragerea din angajamente imperiale fără o reconstrucție coerentă a priorităților strategice a dus la dezechilibre care au explodat în Primul Război Mondial.

Astăzi, SUA riscă să facă aceeași greșeală: renunțarea la ordinea liberală fără a construi o alternativă stabilă va lăsa un vid pe care alții – China, Rusia, Iran – sunt pregătiți să-l umple.

Europa, prin urmare, trebuie să învețe lecția istoriei: nu mai poate miza pe alții pentru securitate, stabilitate sau suveranitate economică. Trebuie să devină un actor complet, capabil să acționeze autonom, dar și să colaboreze, să negocieze, să arbitreze.

Concluzie: o Europă unită sau irelevantă

Într-o lume în care hegemonul devine selectiv, în care BRICS oferă alternative și în care dezordinea devine noua constantă, Europa are o singură opțiune viabilă: unitate și autonomie.

Aceasta presupune: o coeziune economică și socială reală, prin reducerea diferențelor interne; o politică externă unitară, eliberată de tutela totală a Washingtonului; o strategie de integrare realistă a Turciei; o industrie comună de apărare și o cultură strategică europeană asumată.

În caz contrar, Europa riscă să fie redusă la rolul de spectatoare privilegiată într-o lume modelată de alții.

Viitorul nu va mai aparține unui singur hegemon, ci acelora care știu să se adapteze, să coopereze și să-și asume responsabilități.

Europa trebuie să aleagă dacă vrea să conteze – sau doar să se adapteze.