Un pariu compromis: 2022 va fi anul României educate sau nu va fi deloc

Două sunt cuvintele cele mai abuzate ale discursurilor publice cu privire la viața post-Covid-19: reziliența, respectiv noua normalitate. Pe cât de salutară este capacitatea de a confrunta adversitățile, trebuie spus că reziliența nu a fost incompatibilă cu standardele de sustenabilitate în aceste două domenii. Pentru a atinge, însă, acest progres, respectiv profit, e nevoie de mai mult. Despre educație și cultură ca domenii generatoare de profit se discută marginal.

• Înalta Curte trage un semnal de alarmă la CCR: Măsuri aberante care lasă românii de rând fără apărare
• ÎCCJ sesizează CCR în legătură cu ultimele modificări aduse Codului de procedură penală
• Bolojan atacă PSD și explică de ce proiectul reactoarelor modulare are probleme
• PSD, PNL, USR și UDMR au căzut de acord pe legea salarizării
• Nicușor Dan intervine în scandalul transparentizării finanțării ONG-urilor

Această nouă normalitate, menită să depășească, nu să folosească reziliența drept strategie vitală, ar trebui să fie mai mult decât o bulă virtuală de lucru. Nu putem trăi într-o societate în care digitalul confiscă merituos totul, chiar și coeziunea profesională. Triumful digitalizării mecanismelor birocratice se traduce, de fapt, ca o modernizare întârziată. Am fost atât de primitivi, încât dosarul cu șină a fost, vreme îndelungată, expresia celui mai profund angajament formal. Entuziasmul alfabetizării digitale omite o cunoaștere care condiționează acest proces: programul OCDE pentru evaluarea internațională a elevilor arăta că, înainte de pandemie, 40% dintre tinerii români sunt lipsiți de competențe de bază pentru citire, matematică sau științe, motiv pentru care nici bazinul de recrutare pentru educație universitară nu are cum să fie unul generos: numai 25% din populația cu vârste între 25-34 de ani deține o diplomă de învățământ terțiar. La fiecare 1000 de persoane cu vârste între 20 și 29 de ani există 46.2% absolvenți de învățământ superior în România, comparativ cu 62% media europeană. Mecanismul de redresare și reziliență va reprezenta, în proporție de o treime, cheltuieli pentru educație și formarea competențelor digitale, însă 70% dintre profesori susțin că programele de formare nu sunt axate pe acestea. La aceste cifre se adaugă pentru România, scăderea consumului de bunuri și servicii culturale de 72% în primul an al pandemiei, și o mefiență tot mai mare în capacitatea elitelor de a forma o societate rezilientă. Deci ce mai înseamnă reziliența în acest context?

În urma pandemiei, în România, rata de abandon în educația universitară e de 15,6% pentru tineri cu vârste între 18 și 24 de ani, față de 9,9% – media UE.

A trecut vremea să mai fim rezilienți

Dacă pentru mediul de afaceri digitalul oferă o punte de cooperare și eficientizare a lucrului în echipă, în educație, digitalul dezbină și mai mult clasele sociale. Mai mult, echitatea și egalitatea, despre care se vorbește tot mai puțin, deși reziliența ar obliga la reevaluarea lor, sunt constructe influențate direct de capitalul cultural investit în resursele umane din educație și cultură.

O interpretare larg răspândită – și, în consecință, canonică – a cauzelor majore ale inegalităților în sistemele educaționale este aceea că finanțarea publică accelerează sau diminuează echitatea. Sectoarele educaționale publice și private iau în considerare mai degrabă standarde educaționale diferite de performanță și metode pentru a le atinge, dar părerea mea este că ele influențează echitatea, nu o produc în sine.

Segregarea academică în sistemul public și privat depinde și de statutul economic al educabililor; cu toate acestea, indiferent de sursa de finanțare a educației, fie privată, fie de stat, la sfârșitul zilei, fiecare sistem investește în resursele sale umane. Inegalitățile nu sunt generate de mecanismele de finanțare a educației, ci de proceduri specifice de transformare ale acestui capital economic/material în capital cultural, care poate fi, ulterior, transformat în reputație, bani sau bunăstare.

Un sistem al educației reziliente este acela în care măsurile de stânga pentru diminuarea inegalităților sociale și garantarea accesului la resurse necesare educației, sunt aplicate anterior celor inspirate de dreapta spectrului politic, care militează, liberal, pentru egalitate de oportunitate și diversitate socială.

Coincidențe sau nu

Cât despre felul în care România educată performează, pentru a ne păstra moralul ridicat și a nu privi către periferiile în care grupurile sanitare sunt cea mai nobilă utopie materială în plin secol XXI, să ne limităm la capitală. 42 dintre clădirile destinate școlilor din capitală sunt construite între anii 1850-1900 conform unui document al Inspectoratului Școlar al Municipiului București.

Mai precis, 42 dintre unitățile de învățământ din capitală sunt clădiri de patrimoniu, având costuri de conservare și restaurare pentru care fonduri nu se găsesc nici în numele educației, nici în numele culturii. Dacă la infrastructura educațională nu suntem încă o metropolă competitivă, nici la resursele umane nu ne descurcăm mai nobil. La examenul național de definitivat, în 2021, au promovat 860 de candidați, dintre care numai 27 au obținut nota 10 la proba scrisă. Dintre aceștia, doar 23 de profesori au medii de 10 în capitala României educate. În iulie, 2021, din 13097 de elevi înscriși în examenul de bacalaureat, 2347 au fost respinși. Ironia: numai 23 sunt declarați „reușiti, cu nota 10”, cam câți profesori de 10 are Bucureștiul la definitivat. Nu suntem performanți în număr mare, dar măcar suntem constanți, nu?

Uităm un aspect: capitalul cultural are puterea de a accelera și crește inegalitățile mai mult decât orice altă formă de capital. Or despre felul în care capitalul cultural al universităților, de pildă, a fost modificat de calitatea cercetării sau a actului pedagogic în mediul virtual, nu am auzit încă nimic.

Prin urmare, dacă ne întrebăm ce viitor are sistemul educaţional românesc, pariul meu e unul simplu: 2022 va fi anul prioritizării măsurilor de compensare a inegalităţilor generate de pandemie în accesul la educaţie sau nu va fi deloc; însă dacă aceasta din urmă se întâmplă, gap-urile cognitive şi problemele emoţionale ale educabililor vor deveni irecuperabile.

Sunt doi ani în care educabilii României au stat fie printre ecrane, fie singuri. Doi ani în care recrutarea unor candidaţi competenţi pentru rolurile didactice sau de management educaţional a scăzut. Doi ani în care lumea a stat în loc pentru sute de copii ai României în care cineva îi vrea competenţi digital câtă vreme au dificultăţi să producă un text olograf coerent. Doi ani în care nimeni nu a transformat capitalul cultural al instituţiilor educaţionale într-o resursă competitivă pentru construcţia aşa-zisei noi normalităţi. Doi ani în care rezilienţa a fost cea mai bună scuză pentru a amâna ceva pentru care nu avem toate resursele la îndemână, chiar de dinainte de pandemie: performanţa.