Vara vrajbei noastre

În starea de grație care ar fi trebuit să însoțească schimbarea la care mulți români au sperat atunci când au salutat (re)venirea stângii la putere.

Într-o țară şi pentru un popor reputat în a da pe dinafară doar atunci când paharul este plin, de a rezista stoic la tot ceea ce i se întâmplă în numele unei fatalități istorice şi genetice (o prietenă apropiată îmi vorbea de sindromul Casandrei – a şti, a presimți ceea ce se v-a întâmpla, dar a nu fi capabil să reacționezi, fie din inerție, fie din fatalism), nu pot decât să afirm, privind de departe lucrurile, că întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem acum, în acest al 13-lea ceas, este nu dacă Guvernul lui Victor Ponta a avut dreptate sau nu să grăbească lucrurile într-un asemenea hal, ci dacă mai rămâne de făcut ceva atunci când eşti dezamăgit total.

Şi de dreapta, dar şi de stânga. Când România este o țară în care nu mai vrei să te întorci şi din care vrei să pleci. Pentru majoritatea. Practic, „epoca” lui Traian Băsescu, dacă a fost cea care a dus România în Uniunea Europeană, a fost şi una care nu este uşă de biserică. El a reuşit, nu ştiu cum, să se înconjoare, până la urmă, de o mulțime de curtezani care l-au sfătuit extrem de prost, ajungând, într-un timp record, să devină, din preşedintele pentru care românii şi-au pus obrazul în timpul referendumului din 2007 (când, la fel, se punea problema legitimității sale), cel care „a transformat România într-un câmp de luptă populat numai de aliați şi duşmani”, cum scria recent Florin Iaru, într-un articol publicat de Adevărul.

„Dacă legea ar oferi o portiță de scăpare, am asista la crime în direct. Prin strangulare, prin împuşcare, prin turtire, prin tortură”. Nu ştiu cum s-a ajuns aici. Sincer. O escaladare a evenimentelor în care nu îl mai recunosc pe cel care dădea dovadă de echilibru şi bun-simț, tact, în politică şi relații diplomatice, cu doar câțiva ani în urmă, în 2009. Poate că europarlamentarul care i-a fost cândva consilier apropiat, Cristian Preda, ar putea să ne spună. Sunt sigură că acum priveşte înapoi, nu cu mânie, ci cu amărăciune.

Dreapta de azi din România nu mai avea ce căuta la putere. Sunt de acord. Dar stânga care a sosit ne-a înşelat deja toate speranțele. Nu atât prin lipsă de onestitate, cât prin graba şi felul smucit în care face lucrurile. Pentru că merge în urmele de elefant lăsate de dreapta zâmbind cu gura până la urechi: „Şi ei au făcut la fel!” Dar, în fine, cei care şi-au pus speranțele în voi, în tinerețea voastră şi în entuziasmul vostru, au sperat, întocmai, că nu veți face la fel! Ce e trist este faptul că dezamăgirea provocată de centru-stânga la putere doare, cu atât mai mult şi mai evident cu cât chiar şi cei feroce de stânga sunt acum scârbiți.

Are sens să mai amintim faptele? Destituirile prefecților, primarilor, directorului Arhivelor, subordonarea Institutului Cultural Român de către Senat, revocarea Avocatului Poporului, amputarea atribuțiilor Curții Constituționale arată în mod evident că scopul principal al actualei guvernări nu a fost liniştea poporului, răspunderea la aspirațiile legitime ale celor care au stat noapte de noapte în Piața Universității, ci răfuiala cu dreapta, cu preşedintele. Cu vechii demoni. Ca mereu în istorie, Cutia Pandorei are un dublu tăiş. Ne pune lumea la picioare, dar şi posibilitatea de a ne băga picioarele tot în această lume.

Într-un articol, tot recent, publicat chiar aici, în Q Magazine, Floriana Jucan se temea, făcând portretul lui „El Lider Ponta”, de un singur lucru: „De îndată ce va începe lupta electorală va vedea că s-ar putea să rămână singur şi atunci se vor confirma (sau nu) adevăratele lui calități de lider. Comportamentul său politic de până acum a dat dovezi că ştie să nu piardă, dar oare va şti să şi câştige?”. Mi-e teamă că nu. A reuşit să arunce în aer în doar câteva zile ceea ce construise cu răbdare şi talent în ani de zile.

Să mă înşel oare cu privire la ceea ce se întâmplă în țară? Ar însemna atunci că nu doar marile nume de analişti politici români, ci şi europenii, americanii, The Economist, toți, absolut toți, ar fi loviți de cecitate. Mi-e greu să cred asta. Dar văd, ca şi alții, că în România ceva e putred şi este păcat că e aşa. Soluția? Reîntoarcerea la monarhie? Rețelele virtuale strigă: „Da, este singura soluție. Nu mai avem încredere în politicienii actuali. În această republică semiprezidențială în care stânga şi dreapta sunt identice”. Cam ca în Franța, aş adăuga eu. O altă revoluție? Mi-e teamă că e târziu. Şi nu este stilul intelectualilor români. Din nefericire, ei sunt tributari ideii de a aştepta ca paharul să se umple, ca şi tristul mit al fatalității. Cui îi este milă, vă rog, de România? Că ei nu îi este milă de ea, evident…