„5+3=9”… doar când o mână nevăzută adaugă în ceea ce pare o simplă adunare, o unitate inefabilă ce face posibil paradoxul

Da, Grivița 53 pare doar o adresă din vechiul București și așa ar fi rămas probabil dacă acea mână providențială nu ar fi trucat în mod miraculos calculul numerologic al cifrei 53 care, altfel, ar fi dat un rezultat matematic plat, mai puțin semnificativ. 9 este ultimul număr al unei serii, cifră a împlinirii, a plenitudinii,  iar Teatrul Grivița 53 este un act împlinit la capătul unei saga ce include înserierea unui număr mult mai mare de întâmplări: conturarea unui proiect, imaginație, speranță, inconștiență pozitivă, curaj, înfrângeri, chin, trădări, disperare, muncă sisifică, pericole, angoase, stres, bețe în roate, bani și lipsă de bani, iminența totalei prăbușiri a proiectului și salvarea lui miraculoasă, boală, vindecare și ieșire la liman.

• Președinții Curților de Apel, îngrijorați de „atacurile fără precedent la integritatea şi stabilitatea statală a României”
• PSD l-ar putea accepta pe Eugen Tomac în funcția de premier
• ÎCCJ, atac fără precedent la guvernul Bolojan: Demonizează Justiția și transformă magistrații în ținte
• Budăi, despre Bolojan: Un om care a reușit ceea ce părea imposibil
• Primul pas către „împăcarea” sistemului de sănătate public cu cel privat

Chris Simion și Tiberiu Mercurian au trecut prin toate astea, veritabilă experiență de descensus ad inferos pentru a scoate de acolo piatra unghiulară a unui edificiu cultural într-o țară cu o cultură admirabilă și sublimă dar a cărei matematică oficială este a lui 0,07 + 0, o adunare lipsită de o mână magică, invizibilă, care să poată ajusta o contabilitate jalnică, chiar rușinoasă pentru un popor despre care se tot spune că are vocație culturală.

Chris și Tiberiu Mercurian și-au jucat toți banii veniți dintr-o moștenire (200.000 de euro) la ruleta Culturii din România, unde, de regulă, câștigă doar „Cazinoul”, înțelegând prin asta instituțiile de stat (cele mai multe dintre ele fiind „de stat pe loc”) alături de „Cimitirul Eternitatea”, înțelegând prin asta Operele, unde „național” nu este decât titlul, firma, ele fiind adevărate muzee ale altor culturi, unde, contrar Art. 33 din Constituția României care prevede la Art.2 că „Libertatea persoanei de a-și dezvolta spiritualitatea și de a accede la valorile culturii naționale și universale nu poate fi îngrădită”, iar la Art.3, că „Statul trebuie să asigure păstrarea identității spirituale, sprijinirea culturii naționale, stimularea artelor, protejarea și conservarea moștenirii culturale, dezvoltarea creativității contemporane și promovarea valorilor culturale și artistice ale României”.

Nu are nimeni nimic cu „mari valori” culturale cum ar fi „Crăiasa zăpezilor” sau „Motanul încălțat” și nici nu credem că pe lângă asemenea „subiecte majore”, Operele Naționale ar trebui musai să producă – pentru păstrarea echilibrului dintre național și universal cerut de textul Constituției – și titluri cum ar fi „Capra cu trei iezi” sau „Pupăza din tei”. Nu! Credem cu tărie că Operele Naționale care joacă la ruleta Culturii din România fără cel mai mic risc și fără cea mai mică răspundere doar banii românilor și care, astfel, nu trec prin calvarul prin care au trecut soții Mercurian, ar trebui să le întoarcă românilor opere cu care, la judecata istoriei, să poată ieși cu fruntea sus și să spună că acestea sunt ale românilor care le-au finanțat.

La judecata istoriei nu vom ieși cu „Fata rău păzită”, o lucrare minoră, șchioapă până și la nivelul traducerii titlului original, La fille mal gardé.  În fond exact  asta refuză să facă deja – și este un bun exemplu că se poate – Grivița 53: refuză continuarea politicilor de muzealizare și le oferă românilor spectacole vii care au valoare patrimonială românească, respectând astfel și spiritul și litera Constituției, în nume privat, în timp ce instituțiile statului român, „național” și verde, par preocupate doar de conservarea lustrului cizmelor motanilor încălțați aiurea.  

Am pus în oglindă două lumi, diametral opuse, aparținând totuși, ambele, de ceea ce numim Cultura română, ce pare a se mișca, avant la lettre, în „logica” actualului principiu „democratic” și „civic” pe care ni-l oferă  „standardele europene: dezvoltarea pe două viteze (dacă nu trei) pentru țările membre, România fiind plasată – cum este inițiativa culturală privată de la noi – într-o „lume a treia” sau cam ca a cincea roată la căruță. Și totuși „lumea a treia și a cincea roată la căruță” au repurtat la numărul 53 din Calea Griviței o victorie asupra redutei nepăsării oficialităților, ba chiar și a piedicilor directe pe care le-a pus proiectului fostul edil Nicușor Dan, ale cărui planuri „verzi”, în zonă, mascau de fapt interese imobiliare „oneste”.

Chris Simion Foto Cristina Anculete, Q Magazine

Despre miracolul Grivița 53 s-ar putea scrie un roman. Un roman fluviu chiar. Construcția unui edificiu nu a fost scopul final al soților Mercurian. Odată terminată această singură casă nouă a Teatrului din România construită din 1989 până azi, trebuia începută construcția profilului  teatral al noului lăcaș de cultură.

Și a început cum nu se poate mai bine. Nu cu „Trei surori”, nu cu „Hamlet”, dar nici cu vreo operă de trei parale. O instituție nouă cerea un spectacol nou.

Ștefan Lupu Foto Andreea Gândac

„5+3=9” este nou în toate articulațiile sale; concept, regie, coregrafie, muzică, decor, costume, lumini, spațiu…tot. În plus autorul conceptului, Ștefan Lupu, un „dansactor” excepțional, o raritate în peisajul teatrului nostru marcat de tipologia actorului „de jilț”, a interpretării „calboreene”, a generat și un nou  gen de spectacol pe care l-aș numi Bildungszeigen, adică un spectacol axat pe o temă mai amplă decât aceea a unui Bildungsroman, dedicat doar traseului ascendent al unui personaj, spectacolul incluzând pe lângă trama epică a unei drame umane, povestea unei clădiri care are un destin…uman: care se naște în chinuri și cu prețul unor sacrificii indicibile.

Ștefan Lupu ne propune o trecere în revistă a momentelor cruciale ale genezei Grivița 53 împletind de o manieră simbolic rezonantă un destin uman cu cel al unei clădiri ridicate pentru oameni.

Ecuația care generează liniile de forță ale spectacolului este subtilă; regizorul pune în oglindă materia, materialele unei construcții și visul imaterial al unui cuplu care-și îngroapă într-o fundație (pur act sacrificial) toate voluptățile pasagere pe care niște bani căzuți din cer le-ar fi putut oferi, iar visul devine realitate nu printr-un tur de magie, ci prin zidirea în fiecare metru de perete a unor sfâșieri de suflet așa încât întregul pare a ne sugera că o construcție poate fi însuflețită, iar sufletul constructorului se poate reconstrui după seria de „demolări” sufletești prin care este obligat să treacă.

Scenele de șantier efectiv cu care începe spectacolul, (muncitori, salopete, schele, lopeți, etc)  îi permit lui Ștefan Lupu să-și creioneze stilistica personală care, prin aglutinarea mai tuturor artelor scenice (muzică, mișcare, voce, rostire, decor) ne obligă să scoatem de la naftalină, ca simplu reper doar, Gesamtkunstwerk-ul de sec. 19. Dar nu vom regăsi aici vreo dimensiune „nibelungă” și nici vreo gravitate wagneriană, ci, dimpotrivă, disponibilitățile multi-tehnice ale actorilor săi sunt mai degrabă folosite pentru a fațeta multiplu ironia, autoironia, și durerile cele mai realiste, alea „mici”, care dor întotdeauna mai mult decât „marea durere”, frumos șlefuită și impersonală.

Aici totul e personal. Amurgul, atunci când amenință să devină ultima noapte, nu e al „zeilor”, ci al unei femei cu diagnostic terifiant, „olandezul” nu e zburător, ci eventual un sponsor îngrijorat, „aurul” nu e al Rinului, ci ăla zgârcit de pe Dâmbovița, iar Tristan și Isolda nu prea au timp de iubire  în norul de „walkirii” care se învârt amenințător peste îmbrățișările lor furtive ușor de confundat cu o zbatere,  cu o luptă continuă.

„Coregrafia” – despre care vorbeau la ieșire unii  spectatori – este de fapt o tehnică de mișcare actoricească unde impactul vizual nu este împins unilateral în responsabilitatea arabescurilor corporale ci, ceea ce ar părea limitativ în acest sens, este completat ingenios cu o participare gestual-mimică ce face ca dinamica mișcărilor să fie suficient de expresivă pentru a susține nodul dramaturgic atacat.

În palierul acesta se distinge totuși Bianca Geantă, masterandă a Departamentului de coregrafie din UNATC: precizie tehnică, expresivitate, farmec personal și o dezinvoltură a mișcării care leagă într-un tot seria calităților ei interpretative.

Momentul cel mai reușit al teatrului de mișcare pe care ni-l propune Ștefan Lupu este cel al blocului operator, veritabil iad medical, trecerea eroinei prin seria infernală a scanărilor și a „endoscopiilor” de tot felul, veritabilă radiografie în cheie caricaturală a actului medical, văzut ca sumă de intervenții reci, impersonale, crude, mecanice, echivalente cu truculența empirică a unor măcelari abordând „științific” un atlas de acupunctură.

Ștefan Lupu ne pune în fața ochilor o imagine complexă ce rezumă stările emoționale ale oricărui pacient trecut prin sistemul nostru medical.

Ești un corp. Niște kilograme de carne pe os. Se extrage ceva din tine pentru a se injecta ceva în tine. Medicina cadavrului. Viul nu există.

În acest punct autorul ne arată că a vizitat atent opera lui Kurt Jooss fără să cadă în clișeu, ba chiar ducând particularitățile gestualității celebrului coregraf într-un plan mult mai profund.

Un alt moment puternic al spectacolului, în care excelează Mara Tătar,  este cel muzical-infernal unde actorii cântă live cu o forță demnă de furia combinată a lui Minos, Radamante și Aecus, judecători ai Infernului, moment venit imediat după o scenă expresiv-dureroasă, veritabilă litanie deplângând fragilitatea lutului uman, văzut ca o grămăjoară de pământ, cât să încapă într-o roabă, vehicul instabil al traseului corpului prin timp, din care, din când în când se mai pierde câte o parte, până se risipește totul.

Mara Tătar este absolventă a UNATC „I.L. Caragiale” și în prezent studentă la Arta Actorului de Film. Mara este actriță, dansatoare, cântăreață și model, o energie care se ramifică de la inițiativa muzicală „Punk Violet” până la HazarDance Festival, unde este director artistic. Foto Cătălina Flămînzeanu

În fond aici e secretul artei autentice: să spui mai mult cu mai puțin, să faci materia să vibreze dincolo de limitele articulării verbale. Echipa condusă de Ștefan Lupu reușește lucrul ăsta într-un spectacol care nu se încheie prin tragerea unei cortine negre peste o poveste ale cărei umbre nu sunt decât jaloanele unui drum spre lumină, ci, dimpotrivă, oferindu-le spectatorilor un ultim moment de mișcare, stenic, constructiv, bine articulat, a cărui mecanică, neutră, implacabilă, ne arată că drumul continuă, că peste toate tragediile personale ori colective, oamenii merg mai departe salvându-se uneori prin Artă și reconstruindu-se prin harul ei.

Dacă ar fi să convertim titlul spectacolului din cifre în cuvinte acestea ar fi „De neoprit”. Într-un cuvânt ar fi Unstoppable. Pentru că nici Chris Simion nu a putut fi oprită, nici boala nu a putut-o opri, nici bețele „oneste” în roți n-au putut bloca traseul ineluctabil al unei construcții plătită cu sânge, după cum nici nevoia românilor de cultură autentică nu va putea fi oprită vreodată.