Dr. Ruxandra Pătraşcu, despre tatăl ei, Prof Dr. Eugeniu Proca: Nu cred că a fost un om fericit!

Desigur, niciuna din noi nu a avut abilităţi speciale – artistice sau tehnice – care să fi fost neglijate, dar din frageda noastră copilărie am ştiut că vom fi doctoriţe."
Aşa mi-a răspuns dr.Ruxandra Pătraşcu, şeful Secţiei Medicale a Spitalului Colentina, când am întrebat-o ce se consideră mai profund astăzi: medic sau fiica unui tată celebru, ministru al Sănătăţii timp de şapte ani, până în 1985, şi primul urolog care a realizat un transplant renal în România. Eugeniu Proca i-a fost elev profesorului Theodor Burghele, a condus Spitalul Fundeni timp de 25 de ani, a reînfiinţat Societatea Română de Urologie, a operat tumori-gigant ale rinichilor, a înfiinţat primul centru de dializă din ţară şi a fost medicul personal al preşedintelui ţării.Cu toate acestea, nimic nu-i poartă numele, nici măcar cele două fiice gemene, devenite medici. Însă profesorul Proca nu va trece vreodată în uitare, nu doar datorită realizărilor personale, ci şi a fapxului că „moştenirea" lăsată medicinei româneşti nu poate fi ştearsă vreodată din analele sale.Ani buni, prin intermediul mătuşii mele, Florentina Ristea, cadru medical în Spitalul Fundeni de peste 30 de ani, am aflat, tangenţial, despre cât de minunat era profesorul Proca şi cum le influenţa viaţa, cariera, modul de a profesa colaboratorilor săi de la Fundeni.De curând, printr-o împrejurare a hazardului, am cunoscut-o pe una din fiicele sale, Ruxandra Pătraşcu.Deşi nu i-am cunoscut tatăl decât din povestite, pot spune că femeia pe care am întâlnit-o face onoare nu doar Spitalului Colentina în care lucrează, ci, în mod special, memoriei tatălui ei.  „
Pentru mine, e toată viaţa mea!"Cei care o cunosc o consideră un medic bun, o persoană educată, decentă, demnă şi… normală.Aşa mi-o descrie şi Bogdan Andreescu, directorul de la Colentina, care i l-a încredinţat până şi pe tatăl său, pentru a-i supraveghea investigaţiile unui control de rutină.Este medic primar în medicină internă, doctor în medicină şi cadru universitar (şef de lucrări).După facultate a făcut stagiatura şi apoi a dat concurs de asistent universitar la Clinica Medicală a Spitalului Colentina. Întrucât asta se întâmpla în 1979, iată că se împlinesc 32 de ani de muncă în acest spital. „E mult, e puţin… pentru mine e toată viaţa mea!"Se consideră o persoană norocoasă, pentru că îi place ceea ce face, îşi iubeşte meseria, oamenii cu care lucrează, este motivată în tot ceea ce realizează şi are speranţe pentru anii care vin.
Se roagă doar să fie sănătoasă şi să poată face la fel în continuare.„În spitalul nostru se întâmplă lucruri bune pentru pacienţi, s-a constituit o echipă despre care se spun cuvinte de apreciere în lumea medicală – o lume care, după cum ştiţi, este agitată de multe ori de… sentimente lipsite de prietenie!Pacienţii ne preţuiesc şi ne caută, şi acesta este cel mai important reper pentru un doctor", îmi mărturiseşte Ruxandra Pătraşcu.  Două fete medici, doi gineri chirurgiContinuă să fie fiica lui Eugeniu Proca.De altfel, şi acum, după ce el nu mai este, se întâlneşte cu oameni care l-au cunoscut şi l-au preţuit, îi poartă recunoştinţă şi doresc neapărat să-i povestească despre felul în care întâlnirea cu el le-a marcat viaţa.Sunt doctori, colaboratori, colegi, dar mai ales pacienţi şi rude ale acestora. „Iată o parte a moştenirii noastre…", îmi spune Ruxandra Pătraşcu, în timp ce se deschide uşa biroului său, iar o doamnă în vârstă, elegantă, îi spune c-a terminat analizele şi că revine a doua zi, pentru alte investiga?ii. „În casa noastră se auzea, se vorbea, se discuta despre medicină.
Sora mea şi cu mine am aflat la vârsta de cinci ani ce înseamnă «hematurie».Tatăl nostru a fost un părinte exigent, uneori aspru, ne-a crescut în respectul unor valori pe care şi le-a impus în primul rând lui, în formarea sa ca medic şi om: disciplină, rigoare, corectitudine, morală."Alături de viaţa profesională se află şi familia.Este căsătorită de 34 de ani cu Traian Pătraşcu – medic chirurg la Spitalul Cantacuzino, profesor la Universitatea de Medicină -, apreciat ca un specialist excelent în chirurgie. „Fiul nostru, Bogdan, are 32 de ani, lucrează într-o firmă multinaţională de consultanţă financiară, unde a întâlnit oameni excepţionali; are o dezvoltare profesională remarcabilă şi, deşi nu a urmat medicina, bunicul, căruia îi poartă numele, era foarte mândru de el.Calitatea vieţii noastre de familie se încadrează în valorile tradiţionale, în care eu şi soţul meu am fost educaţi, iar pentru mine reprezintă temelia solidă şi reperul de la care am pornit pentru tot ceea ce am făcut de-a lungul anilor.
Sper ca fiul meu să ne urmeze exemplul, iar până acum mi-a îndeplinit toate aştepxările."Este mărturia unei mame împlinite.Cealaltă fiică a profesorului Proca, Lavinia Ciurea, este medic oftalmolog, căsătorită tot cu un chirurg, prof. dr.Mircea Ciurea – iată că profesorul Proca are doi gineri chirurgi -, iar fiica ei cea mare, Irina, sculpxoriţă, a făcut-o de curând bunică.Cea mică, Silvia, a făcut studii economice. „Tata nu a avut bucuria să vadă continuată tradiţia medicinei în familia noastră, niciunul dintre cei trei nepoţi nu a urmat această cale, dar eu nu regret." Un singur regret Autoevaluându-se, medicul Ruxandra Pătraşcu îşi recunoaşte defectele şi admite că este  „orgolioasă, prea sensibilă, suspicioasă, uneori rigidă", dar cei care ţin la ea o cunosc şi o accepxă. „În general, încerc să mă port cu cei din jurul meu – pacienţi, colaboratori, prieteni, familie – aşa cum aş dori să se poarte ceilalţi cu mine, şi nu sunt sigură că reuşesc întotdeauna.
M-am întrebat de multe ori cum ar fi fost viaţa mea personală şi profesională dacă m-aş fi născut mai târziu, dacă la momentul 1989 aş fi avut o vârstă mai tânără, dacă aş fi putut călători şi aş fi putut evolua aşa cum o fac acum copiii noştri.Deci, am mici regrete, care nu mă încarcă însă sufleteşte în mod special."Nu vrea să-i amintească pe cei câţiva oameni care au dezamăgit-o în viaţă.Spune că nu merită.Regretă doar că nu a avut încă un copil. „Ar fi fost bine şi pentru mine, şi pentru fiul meu, ştiu din proprie experienţă ce înseamnă să ai soră, voi avea însă o noră şi, sper, nepoţi, cât de curând. Ştiu că părinţii mei s-ar fi bucurat nespus să-şi vadă strănepoţii, dar ei vor duce moştenirea lor mai departe." „
Tatăl meu"…„Tatăl meu este muscelean, bunicii mei, din comuna Godeni, lângăCâmpulung Muscel, fiind ţărani agricultori.A fost singurul lor fiu, a plecat la vârsta de zece ani de acasă, pentru a urma gimnaziul şi Liceul „Dinicu Golescu" la Câmpulung.
Apoi a dat concurs la Facultatea de Medicină din Bucureşti, la secţia MedicinăMilitară, unde studenţilor li se ofereau facilităţi pentru cazare şi îmbrăcăminte, bunicii mei neavând posibilitatea să-i asigure condiţii materiale pentru a face facultate la Bucureşti.Tata şi-a dorit atât de mult să fie chirurg, încât, deşi la absolvire i s-a oferit un post de preparator universitar la MedicinăInternă la Spitalul Brâncovenesc, în Bucureşti, unde a fost intern, a ales singurul post cu specific chirurgical, în oraşul Comăneşti, fiind medic în mină, unde a coborât, timp de trei ani, în subteran cu minerii.A fost o şcoală a vieţii care l-a marcat profund.A urmat apoi concursul pentru postul de la Clinica de Urologie a Spitalului Panduri, devenind elev al profesorului dr.
Theodor Burghele, personalitate remarcabilă, care i-a influenţat în mod decisiv evoluţia în profesie şi căruia tatăl meu i-a purtat totdeauna recunoştinţă.Mai târziu i-a purtat de grijă profesorului său şi, după ce acesta nu a mai fost, soţiei sale, cât timp a fost cazul.Nu ştiu dacă ştiţi că jurământul lui Hipocrate include angajamentul de susţinere a discipolului faţă de familia maestrului, ceea ce tatăl meu a făcut şi a primit la rândul lui. După stagii de pregătire la Londra, Edinburg şi Boston, a făcut la Spitalul Panduri prima dializă din România.Nu-mi amintesc din acea perioadă decât că stătea la spital zile şi nopţi la rând, iar mama ne ducea acolo, pe mine şi pe sora mea, cu tramvaiul – o călătorie care pe atunci ni se părea nesfârşită – pentru a-l vedea pe tata, o dată la două-trei zile.În 1975 a devenit profesor universitar la Clinica de Urologie de la Spitalul Fundeni, unde a activat până la pensionare, iar după aceea, cât s-a putut, ca profesor consultant.Tata a făcut în 1980 primul transplant renal din România, a dezvoltat tehnici chirurgicale în urologie la nivelul ţărilor dezvoltate, a creat o şcoală de urologie, numeroşi elevi ai săi fiind astăzi şefi ai serviciilor de urologie din toată ţara.Ne spunea la un moment dat, cred că prin 1990, cu mândrie nedisimulată: în România sunt 102 urologi, îi cunosc pe toţi, le cunosc familiile, ştiu ce lucrează, marea majoritate au fost elevii mei.Mi-amintesc de ziua primului transplant, au apărut articole în ziare şi ştirea la televizor la jurnalul de seară, ceea ce era un fapx excepţional în acea vreme.Apoi, această procedură a devenit rutină şi nu s-a mai discutat prea mult despre asta.A fost rector al Facultăţii de Medicină şi Farmacie din Bucureşti timp de trei ani şi apoi ministru al Sănătăţii, timp de şapxe ani şi jumătate, a fost membru al multor societăţi medicale de specialitate din lume şi membru de onoare al Academiei Române.
A reînfiinţat Societatea Română de Urologie şi Revista Română de Urologie.A fost un om remarcabil, integru, cu o personalitate copleşitoare, cu o forţă şi o diciplină a muncii excepţionale.Ani de-a rândul a lucrat 16-17 ore pe zi, şi aparent nu obosea niciodată. Era un om instruit, şi-a cultivat pasiuni nobile: numismatică, istorie, muzică, literatură.Nu uita niciodată să o preţuiască pe mama şi să ne spună nouă, copiilor şi nepoţilor, în ce mod determinant cariera sa profesională s-a datorat sprijinului mamei noastre şi solidităţii familiei.Ne-a spus de multe ori că partenerul de viaţă te ridică sau te coboară, el considerând că este un exemplu fericit.Avea o uşurinţă de a scrie şi de a vorbi extraordinară, capxiva cititorii şi auditorii, iar astăzi, citind ce a scris, îmi dau seama în ce mod special transmitea cunoştinţele şi gândurile sale către ceilalţi, cu generozitate, pasiune şi talent."După ce-mi vorbeşte cu atâta pasiune şi dragoste despre părintele pierdut, îmi dau seama căRuxandra Pătraşcu este, înainte de a fi medic, soţia profesorului Pătraşcu, mama lui Bogdan, sora medicului Livia Ciurea… fiica tatălui său! Preţuit de preşedinţii României O întreb cum a fost atunci când l-au acuzat de-a fi fost „medicul lui Ceauşescu". „
Este de aştepxat ca un astfel de om să nu aibă numai prieteni, era incomod pentru unii, dar până şi duşmanii sau detractorii săi nu au prea avut subiecte de speculat.Dar cine ar fi trebuit să fie medicul care se ocupă de sănătatea şefului statului, dacă nu cel mai competent specialist?Acelaşi nivel de discuţie s-a practicat şi în ceea ce-l priveşte pe dl profesor dr.Iulian Mincu, care, de asemenea, era vârful profesional în domeniul său.Asta nu înseamnă că cei care au acuzat, când au avut ei înşişi nevoie de operaţii sau de îngrijire, nu au apelat la cel mai bun doctor, şi nu trebuie să vă mai spun cine a fost acela!"Profesorul Proca nu dezvăluia niciodată detalii despre pacienţii săi celebri, nici măcar familiei. „
Ar fi fost împotriva eticii şi deontologiei profesiei noastre."Nu ştie dacă preşedintele Ion Iliescu i-a fost pacient tatălui său, dar îmi spune că l-a cunoscut în momentele foarte triste ale pierderii profesorului Proca şi că întreaga familie îi este recunoscătoare pentru felul în care a fost alături de ei. „Nu ştiu, de asemenea, dacă dl preşedinte Emil Constantinescu i-a fost pacient, dar cred că s-au cunoscut şi l-a preţuit, din moment ce l-a decorat cu Ordinul Steaua României în Grad de Mare Cruce – una din cele mai înalte decoraţii ale statului român.Această decoraţie i-a conferit onoruri militare la ceremonia funerară, iar pentru noi, copiii şi nepoţii săi, reprezintă o amintire tulburătoare.Ca de altfel şi fapxul că slujba a fost oficiată la Biserica Visarion de Preafericitul Patriarh Teoctist, alături de preoţii parohi.Câte familii au avut acest privilegiu?", mă întreabă
Ruxandra Pătraşcu.  Spitalul a fost viaţa luiÎn ciuda tuturor performanţelor sale medicale, profesorul Eugeniu Proca nu-şi regăseşte numele pe  frontispiciul niciunui spital din România şi nici măcar pe cel al Institutului de Urologie de la Fundeni.Ochii fiicei se întristează: „Nu ştiu câţi dintre elevii săi, dintre cei care îi datorează evoluţia în profesie sau chiar întreaga carieră, îşi mai amintesc, prin vorbe sau fapxe, de profesorul lor.Sunt câţiva care ne-au rămas prieteni, care pun flori la cimitir, care ne telefonează de ziua lui sau de sărbători.Nu sunt foarte mulţi…".
Când îi mărturisesc dragostea şi pre?uirea mea pentru doctorul Ioanel Sinescu, discipolul profesorului Proca, îmi spune: „De multe ori aveam senza?ia că tata îl considera pe el copilul lui, şi mai pu?in pe noi, cele două fete.Indubitabil, profesional, pe el l-a ales să-i continue munca, realizările şi voca?ia pentru o medicină performantă.Sunt sigură că, la rândul său, profesorul Sinescu nu-i va dezamăgi amintirea şi nici memoria!".Din ultimele zile de via?ă ale tatălui său, petrecute în Spitalul Fundeni, ca pacient de data asta, Ruxandra Pătraşcu aminteşte grija şi devotamentul cu care acesta a fost îngrijit în clinica de chirurgie generală de către profesorul dr.
Irinel Popescu şi echipa sa şi în clinica de urologie în care a lucrat, în care şi-a trăit suferinţa cu demnitate şi tot acolo şi-a încheiat viaţa. „Aşa a dorit el, aşa ne-au cerut colaboratorii săi, în frunte cu prof. dr.Ioanel Sinescu, pe care l-a desemnat urmaşul său atunci când s-a pensionat, să rămână în spital, iar noi, familia, pentru că ştiam că spitalul a fost viaţa lui, am accepxat.Sora mea l-a vizitat odată la spital – era recent operat – şi, negăsindu-l în salon, îngrijorată, l-a căutat şi l-a găsit îmbrăcat în pijama, în camera medicilor, cu doctori tineri, rezidenţi în jurul lui, explicându-le radiografii.Nu ştiu ce aş putea să spun mai mult decât atât…
Eu cred că, atunci când se va găsi timp, va exista şi această iniţiativă, de a numi Clinica de Urologie de la Spitalul Fundeni cu numele profesorului Proca.Sper să trăiesc şi eu acest moment, şi, dacă nu eu, atunci fiul meu şi nepoatele mele, pentru că prof. dr.Eugeniu Proca face parte din istoria medicinei din România, iar acest fapx rămâne, şi da, merită preţuit." A marcat multe destineRuxandra Pătraşcu nu mi-a vorbit despre dezamăgirile ei personale şi n-o face nici când o întreb despre cele ale profesorului Proca: „Tatăl meu a fost un om demn, reţinut şi pudic, nu-şi dezvăluia sentimentele şi nu-şi expunea vulnerabilitatea în faţa nimănui.Dar, citind printre cuvinte, vă pot spune că retragerea din activitate, care a coincis cu pierderea mamei noastre, i-a oferit ultimii ani de viaţă trăiţi în tristeţe.
Nu ştiu ce şi cine l-a dezamăgit, în niciun caz noi, familia, de care era foarte mândru.A marcat multe destine, dar l-am auzit spunând de mai multe ori că recunoştinţa este o povară greu de purtat".Mama mea şi-a dorit întotdeauna ca eu să devin medic. În ciuda dorinţei mele de-a ajunge judecător, de dragul ei, dar fără nicio tragere de inimă, am susţinut examenul de intrare la Liceul Sanitar, prima treapxă spre cariera medicală.N-am luat examenul şi n-am ajuns nici măcar judecător.Viaţa a ales altceva pentru mine, ajungând astăzi, prin jurnalism, să pot vindeca şi bolile sufleteşti ale oamenilor, cu un cuvânt sau cu un articol, şi nedrepxăţile de care au parte, cu o dezvăluire sau cu un semnal de alarmă tras public.Am rămas însă îndrăgostită mereu de ambele profesii şi de oamenii care le practică.
Există o judecătoare pe care o preţuiesc pentru echilibrul din judecata ei şi există un medic pe care îl iubesc, încoronându-l eroul din contemporaneitatea mea.Cu toate acestea, este o întrebare care mă obsedează şi pe care i-am pus-o şi medicului Ruxandra Pătraşcu: a salva vieţi poate compensa cu sacrificarea propriei existenţe? „Vă răspund fără ezitare ceea ce v-ar fi răspuns şi tata: da, a salva vieţi merită orice sacrificiu, ceea ce el a şi demonstrat cu prisosinţă. Ştiu că viaţa i-a adus multe împliniri, dar nu cred că a fost un om fericit.Asta este moştenirea sa…"Într-o zi, la Spitalul Colentina, am cunoscut un om minunat.Am simţit nevoia să vi-l împărtăşesc şi vouă.Ce păcat că tatăl ei nu mai poate citi!!!  Ministru al Sănătăţii, reprezintăRomânia la OMS Geneva La Facultatea de Medicină, alături de Prof.Pop D.
Popa Cu profesorul Sinescu Eugeniu Proca  a fost membru de onoare al Academiei Române, fondator al Societăţii Române de Urologie.A efectuat primele transplanturi renale din România;În 1953 intră, prin concurs, la Spitalul Panduri. În 1957 şi-a susţinut teza de doctorat, cu titlul „
Insuficienţa renală acută", iar în 1969 a obţinut titlul de doctor docent.Până în 1965, când devine şeful Clinicii de Urologie de la Fundeni, parcurge toate etapele didactice numai prin concurs; 1963-1964: stagiu la Institutul de urologie din Londra; 1967: cinci luni de stagiu la Boston, la Harvard.În 1989, a reînfiinţat Societatea Română de Urologie (anulată în 1945), al cărei preşedinte a fost până în aprilie 1999, dovedindu-se un demn urmaş al profesorilor Herescu şi Hortolomei; de asemenea, a reînfiinţat „
Revista Română de Urologie"; A fost profesor de clinică chirurgicală urologică la Institutul de Medicină şi Farmacie din Bucureşti (din 1973, rector al Institutului de Medicină din Bucureşti (1976-1978), ministru al Sănătăţii (1978-1985).A fost elev al profesorului Th.Burghele, transferat la Fundeni după decesul profesorului Olănescu.A condus clinica Fundeni timp de 25 de ani, a avut o bogată activitate operatorie şi a fost cunoscut ca un chirurg temerar, care a introdus în activitatea clinică tehnici noi; Ca performanţe deosebite: realizarea primelor transplanturi renale la om în România.Operează împreună cu colectivul clinicii de chirurgie cardio-vasculară
Fundeni tumori-gigant ale rinichiului drepx, cu invazie în vena cavă inferioară cu tromboză.A înfiinţat primul centru de dializă.Preocupările sale ştiinţifice au fost orientate spre cercetarea funcţionalităţii normale şi patologice a vezicii urinare, studierea fluxului plasmatic renal, a hipertensiunii nefrogene, a patologiei glandelor suprarenale.De numele său se leagă iniţierea şi elaborarea protocoalelor de diagnostic şi tratament în tuberculoza aparatului urinar, în infecţiile urinare şi în oncologia urinară, adopxate în întreaga ţară. (sursa: Wikipedia)