Andrei Șerban pentru Q Magazine: Nu mă duc undeva unde să fac curățenie. Nu sunt eu omul să mătur!

Regizorul Andrei Șerban a vorbit pentru cititorii Q Magazine despre despre teatrul românesc, situația culturii din România și despre realitatea socială.

Ați declarat în repetate rânduri că, în România, constant, asistăm la un adevărat „genocid cultural” provocat de clasa politică. Cum vedeți situația instituțiilor de cultură românești?

Poate am exagerat, nu e chiar genocid, ci doar o indiferență absolută față de cultură din partea celor care ne conduc. În primul rând este vorba despre  atitudinea celor de la  putere față de artă și față de teatru, care este egală cu zero. Tocmai am aflat că noul buget de la Ministerul Culturii, pe care Guvernul l-a indicat acum, este și mai mic decât era înainte. Este, dacă vreți, o trecere de la un buget  mic la unul microscopic, pentru cultură.

Se pare că interesul Guvernului actual este ca lucrarea lui Brâncuși, „Cumințenia pământului” să fie cumpărată, ceea ce sigur este un fapt lăudabil, un gest patriotic important, dar dacă toți banii merg către această operă, e tragic. Bugetul pentru cultură și pentru teatre a scăzut mai tare decât anul trecut. Este cel mai mic din câte am văzut vreodată. Ceea ce este foarte trist și dureros.

Nu cunosc foarte bine situația teatrelor din România, locuind la New York majoritatea anului, nu-mi dau seama ce se întâmplă, din punct de vedere calitativ, în teatre, însă aud că sunt lucruri bune, că sunt lucruri interesante, că totuși ceva se mișcă, aud că lumea vine la teatru, asta mă bucură, dar nu sunt sigur cât de calitativă e oferta, pe mine cantitatea nu mă convinge, oricum nu sunt în măsură să dau un verdict.

Aici apare diferența între politicieni și artiști. De exemplu artiștii pot să creadă într-o utopie prin natura muncii lor, au șansa să descopere o altă realitate, mai bună decât cea a vieții de zi cu zi. De aceea facem artă, cel puțin de aceea cred că fac eu artă. Pentru a descoperi posibilitatea unei alte realități, mai armonioase, o realitate care poate deveni concretă în cazul în care reușim, prin ceea ce facem pe scenă, să-i facem și pe cei din sală să o conștientizeze, să descopere adevărata viziune, să creadă în ea. Dar pentru asta trebuie să fim ajutați.

În America, unde tot ajutorul vine din surse private, de la sponsori, nu există un Minister al Culturii. Acolo statul nu ajută instituțiile de cultură. Dar, prin  multe subvenții importante, prin sponsorizări, arta se menține.

În România conceptul sponsorizării nu este deloc „în floare”, miliardarii și milionarii au „problemele” lor serioase, și tot de acești amărâți de politicieni depindem sau de primarii corupți, ca să înțeleagă, dacă vor înțelege, de ce trebuie să dea bani pentru cultură.

Majoritatea teatrelor are încă o structură grav bolnavă, greoaie, împietrită, care nu mai funcționează.

Teatrele au actori și personal angajat „pe viață”, oameni care vin și își iau salariu ani și ani, chiar dacă nu lucrează o singură zi. Repet, nu este vina lor. Așa ajungi să ai probleme cu banii, cu bugetul. În loc să ai, ca peste tot în lume, o structură flexibilă, cu distribuții pe proiect, în care să poți să schimbi ansamblul cu care lucrezi. Când mi s-a propus la Operă, să preiau și să gestionez situația, am spus de la început:  Dar este imposibil. Nici vorbă! Nu accept să mă duc undeva unde să fac curățenie. În primul rând că nu e rolul meu să fac curățenie, nu sunt eu omul să mătur oamenii afară. Detest, și asta s-a demonstrat și în scurtul timp de 3 ani când am fost director la Teatrul Național și în care nu am vrut să dau pe nimeni afară. Uman mi-a fost imposibil. În situația de mizerie în care se afla populația de rând, să vin eu din America să fac asta ar fi fost absurd. Am preferat să mă dau pe mine afară și de aceea am plecat ! Iar în ceea ce privește Opera Română dacă mi s-ar fi creat oportunitatea asta, prin care decizia schimbării să vină de sus, de la Parlament, prin care să se desființeze complet sistemul și să mă duc acolo și să încep să construiesc de la zero, să creez un lucru nou, poate aș fi acceptat. Dar să mă apuc eu să cârpesc un sistem putred și învechit…n-am nici o șansă.

Peste tot în lume nivelul cultural a scăzut

A scăzut nivelul de cultură în România în ultimii ani?

Nu că a scăzut… este aproape inexistent! Dar fenomenul ăsta se manifestă cam peste tot în lume, nu doar în România. Eu îl văd la studenții mei de la Columbia la New York, cât de needucați, cât de nesofisticați sunt. Dacă îi întrebi despre Grotowski, Stanislavski sau Meyerhold, e mare lucru dacă bâlbâie 2-3 clișee despre ei. Nu mai citesc, nu se mai informează, dar mulți încearcă să fie, așa cum spunea Andy Warhol: faimoși timp de 15 minute.

Cum vedeți soarta teatrelor private de la noi ?

Nu cred în teatrele private. Ele vor fi întotdeauna teatre comerciale, în care primul interes este acela de a face bani. De a oferi publicului spectacole cu staruri, cu nume pentru a face bani.  Prefer spectacolele tinerilor, care fac teatru independent, care încearcă să facă lucruri noi cu mijloace foarte puține, cu puțini bani. Cred sincer că viitorul teatrului românesc este legat de existența acestui teatru independent și de credința acestor actori tineri.

Înapoi la repetițiile cu public 

 „Soldatul de ciocolată”, după G. B. Shaw, va avea prima reprezentație oficială  în septembrie, la Teatrul Odeon. Piesa nu a mai fost niciodată jucată în România. Ați înregistrat un succes de răsunet cu acest spectacol în fața publicului rus, pe scena teatrului Mali din Sankt Petersburg.

Încă din timpul repetițiilor cu actorii ruși, îmi dădeam seama cât de multe replici și situații corespund cu ce se întâmplă acum în lume, în Europa și în special în Rusia, cu atitudinea lui Putin care încearcă să-și convingă poporul că noi suntem cei mai buni, nimeni nu ne va învinge, ei bine mi-au atras atenția toate aceste replici care corespund cu piesa lui Shaw și  care ne arată cum naționalismul este în floare.

De la început reacțiile publicului rus au fost extrem de generoase și de manifeste. Oamenii râdeau în hohote la această piesă. Pentru că într-adevăr e ridicol, lucrurile pe care le vezi zilnic în jurul tău sau la știri, minciuna politicienilor, absurditatea relațiilor false, vanitatea celor care cred că pot decide soarta altora, obtuzitatea unora care se cred superiori ca nație, patriotismul de paradă… tot ce în cotidian te îngrozește, atunci când îl vezi pe scenă ia o altă dimensiune. Nu ne mai e atât de frică, pentru că nu mai suntem singuri acasă, doar cu telecomanda în mână. Din sală putem să avem, râzând, o anumită distanță față de aceste subiecte.

V-ați reîntors la Teatrul Odeon și ați deschis repetițiile publicului așa cum ați făcut-o cu ani în urmă la Teatrul Național. Puțini regizori fac asta.

Dorina Lazăr m-a invitat să vin să lucrez la Teatrul Odeon, nu mai lucrasem acolo de când eram copil și făceam figurație pe scenă, și mi-a făcut plăcere să întâlnesc această trupă tânără și entuziastă. Eu i-am propus să facem o versiune românească a piesei lui Shaw. Dana Dima, colaboratoarea mea constantă, a făcut adaptarea în românește și iată că am ajuns ca în toamnă să avem premiera la Odeon.

2000 de spectatori, în doar 7 zile

Învăț foarte multe de la public, din reacția spectatorului. Reacțiile publicului sunt întotdeauna altele față așteptările tale, sunt surprinzătoare, ca în viață: imposibil de anticipat! Nu poți să prezici, nu poți să anticipezi reacția celui de lângă tine. Ideea de dialog, ideea de a reacționa reciproc, este foarte importantă în teatru. De aceea, de când lucrez, asta mă interesează cel mai tare: ca experiența pe care un actor o are pe scenă să fie împărtășită de cel care îl observă din sală. Spectatorul trebuie să participe, să fie atras total în aventura celor de pe scenă. Nu este vorba numai de jocul actorilor, trăirea spectatorilor este egală, ba chiar mai importantă.

Spectacolul se întâmplă în spectator, teatrul este pentru ceea ce trăiește spectatorul, pentru el e făcut. Teatrul, în fapt, este despre cum reușim să îi influențăm pe oameni, cum reușim să îi atingem!La primele reprezentații, când încă nu știm cum reacționează oamenii, este extrem de util și de necesar să-i observam cum sunt, care le e starea, cum participă. Să le simțim vibrația.

Vă influențează reacția publicului?

Seară de seară, în funcție de  vibrațiile publicului, schimb mereu câte ceva, un detaliu, poate chiar o scenă, pentru ca impactul să fie mai direct și  mai autentic.

Facem, în fiecare seară, un alt spectacol. În primele două seri la București sala era destul de reținută. Oamenii au venit respectuoși să vadă o piesă a lui Bernard Shaw, un autor intelectual, englez, foarte cultivat, de prestanță, deci te gândești că vii la ceva pe care trebuie să-l privești cu respect, cu atenție elevată și nu să râzi, ar fi prea vulgar! Am observat un fel de atitudine de „high browm”, de snobărie intelectuală, pe care nu o admir deloc, pentru că nu e bine să vii la teatru cu o idee preconcepută. În ziua aceea le-am spus: dragi spectatori, dacă simțiți nevoia să râdeți, dacă ceva vi se pare comic, nu vă stânjeniți! Deschideți robinetele, trăiți ceea ce simțiți! Atât a trebuit să spun, am apăsat pe acel buton misterios, și în seara aceea s-a râs copios.

În aproape 60 de ani de carieră a montat spectacole pe cele mai importante scene ale lumii: Robert Brustein’s American Repertory Theatre Company, La MaMa Theatre, The Public Theatre, Royal National Theatre Londra, Lincoln Centre, Circle in the Square, Théâtre de la Ville, Helsinki Lilla Teatern, Shiki Company of Tokyo, Teatrul Maly din Sankt Petersburg, La Comédie Française. De asemenea, a  realizat  proiecte lirice pentru Operele din Viena, New York, Paris, Welsh National Opera, Covent Garden.

În România a lucrat la teatrul Tineretului din Piatra Neamț, Teatrului Bulandra, Opera Națională din București și Teatrul Național București, pe care l-a și condus timp de trei ani, după Revoluție. Este deținătorul unor importante distincții între care Tony Awards, Obie Awards, premii la festivalurile de la Avignon, Shiraz și Belgrad. A predat arta dramatică la Yale School of Drama, Harvard University, Le Conservatoire de Paris, Stockholm Dramatic School, Theatre School of Tokyo, Pittsburgh Theatre Institute. În prezent este profesor la Columbia University din New York.