Comisia Europeană: Directiva UE privind prezumţia de nevinovăţie nu contravine luptei anticorupţie

Comisia Europeană a declanşat procedura de infringement împotriva României pentru netranspunerea în termen a Directivei privind prezumţia de nevinovăţie.

Citeşte şi: 50 de pagini devastatoare despre Laura Codruța Kovesi

UPDATE. Comisia Europeană a explicat că procedura vizează 11 state membre şi nu intră în contradicţie cu lupta împotriva corupţiei.

“O nouă directivă UE (adoptată în februarie 2016) a intrat în vigoare în aprilie 2018, aceasta armonizând garanţii specifice în Europa pentru a asigura prezumţia de nevinovăţie a oricărei persoane acuzate ori suspectate de o infracţiune de către poliţie ori de autorităţile judiciare. Este o procedură standard a Comisiei Europene să lanseze proceduri de sancţionare (de infringement) împotriva statelor membre care nu comunică transpunerea măsurilor prevăzute într-o directivă a Uniunii Europene (în legislaţia naţională -n.red.) până la termenul stabilit (în acest caz – aprilie 2018). În cazul de faţă, sunt vizate 11 state membre, inclusiv România”, a precizat Comisia Europeană, pentru Mediafax.

“Ţinând cont de cadrul larg în care discuţiile se derulează în prezent, Comisia Europeană reaminteşte că transpunerea acestei directive (în legislaţia naţională -n.red.) nu va intra în contradicţie cu obiective legitime, precum combaterea criminalităţii organizate sau a corupţiei”, mai spune purtătorului de cuvânt al CE.

LACUNE ŞI POZIŢII DE FORŢĂ

Laura Ştefan, coordonator al activităţilor anticorupţie la Expert Forum, a declarat pentru Q Magazine că, deşi s-au preluat unele prevederi ale Directivei, nu există o transpunere formală, integrală a acesteia.

“Interesant că a început procedura de infrigement pentru că majoritatea prevederilor se regăsesc sub o formă sau alta în legislaţia românească. Într-adevăr, o transpunere formală ar fi fost de dorit. Cineva trebuie să ia această Directivă, liniuţă cu liniuţă, articol cu articol şi să vadă ce este deja acoperit de legislaţia românească în vigoare şi ce nu. Această evaluare ar trebui făcută de Ministerul Justiţiei, iar apoi, dacă se identifică prevederi care nu au fost transpuse, va fi nevoie de un act normativ”, a declarat Laura Ştefan.

Ea a mai spus că pentru această transpunere e nevoie de discuţii serioase, dar şi-a exprimat scepticismul că acest lucru se va întâmpla.”La momentul în care s-a vorbit prima dată despre această Directivă, a fost o discuţie tensionată şi puţin aplicată. Atunci, s-a folosit Directiva pentru a vorbi despre abrogări de infracţiuni şi graţieri. Deci e nevoie de o discuţie serioasă pe această temă, dar nu ştiu cine o să o poarte în viitorul apropiat pentru că nu suntem într-un context favorabil discuţiilor. Nu se mai discută pe aceste teme. Sunt doar poziţii de forţă, care nu au cum să genereze dezbateri”, a conchis Laura Ştefan.

Laura Ştefan, de la Expert Forum, este surprinsă de declanşarea procedurii de infrigement

Directiva, adoptată în martie 2016 de Parlamentul European, ar fi trebui să se aplice până în luna aprilie persoanelor fizice care sunt suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale, conform documentului publicat în Jurnalul Oficial al UE.

Aceasta ar trebui să se aplice din momentul în care o persoană este suspectată sau acuzată de comiterea unei infracțiuni sau a unei presupuse infracțiuni și, prin urmare, chiar înainte ca persoana respectivă să fie informată de către autoritățile competente ale unui stat membru, prin notificare oficială sau în alt mod, cu privire la faptul că este suspectată sau acuzată.

De asemenea, directiva ar trebui să se aplice în toate fazele procedurilor penale, până când hotărârea prin care se stabilește vinovăția sau nevinovăția persoanei suspectate sau acuzate de săvârșirea infracțiunii rămâne definitivă. Acțiunile în justiție și căile de atac care pot fi introduse numai după ce hotărârea în cauză rămâne definitivă, inclusiv acțiunile în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, nu ar trebui să intre în domeniul de aplicare al prezentei directive.

CÂND SE ÎNCALCĂ PREZUMŢIA DE NEVINOVĂŢIE

Prezumția de nevinovăție în privința persoanelor juridice ar trebui să fie asigurată de garanțiile legislative existente și de jurisprudență, a căror evoluție viitoare urmează să determine necesitatea unei acțiuni la nivelul Uniunii.

Prezumția de nevinovăție ar fi încălcată în cazul în care declarații publice ale autorităților publice sau decizii judiciare, altele decât cele privind stabilirea vinovăției, se referă la o persoană suspectată sau acuzată ca fiind vinovată, atât timp cât vinovăția persoanei respective nu a fost dovedită conform legii. Aceste declarații și decizii judiciare nu ar trebui să reflecte opinia că persoana respectivă este vinovată. Acest fapt nu ar trebui să aducă atingere actelor de urmărire penală care urmăresc să probeze vinovăția persoanei suspectate sau acuzate, cum ar fi rechizitoriul, și nici deciziilor judiciare în urma cărora produce efecte o hotărâre suspendată, cu condiția respectării dreptului la apărare.

De asemenea, acest fapt nu ar trebui să aducă atingere hotărârilor preliminare de natură procedurală, luate de autoritățile judiciare sau de alte autorități competente, care se întemeiază pe suspiciuni sau pe elemente de probă incriminatoare, cum ar fi deciziile de arest preventiv, cu condiția ca aceste hotărâri să nu se refere la persoana suspectată sau acuzată ca fiind vinovată.

Înaintea luării unei hotărâri preliminare de natură procedurală, autoritatea competentă ar putea fi nevoită să verifice dacă există suficiente elemente de probă incriminatoare împotriva persoanei suspectate sau acuzate care să justifice hotărârea respectivă, iar hotărârea poate conține referiri la aceste elemente, se arată în Directiva CE.

DREPTURI

Documentul mai arată că în diverse state membre, nu numai organele de urmărire penală, ci și judecătorii și instanțele competente au responsabilitatea de a căuta atât probe incriminatoare, cât și dezincriminatoare. Statele membre care nu au un sistem cu caracter contradictoriu ar trebui să-și poată menține sistemul actual, cu condiția ca acesta să respecte
prezenta directivă și alte dispoziții relevante din dreptul Uniunii și cel internațional.

Dreptul de a păstra tăcerea reprezintă un aspect important al prezumției de nevinovăție și ar trebui să
funcționeze ca măsură de protecție împotriva autoincriminării.

Dreptul de a nu se autoincrimina reprezintă, de asemenea, un aspect important al prezumției de nevinovăție. Atunci când li se solicită să dea o declarație sau să răspundă la întrebări, persoanele suspectate și acuzate nu ar trebui să fie constrânse să furnizeze probe sau documente sau să comunice informații care ar putea să conducă la
autoincriminare.

Dreptul de a păstra tăcerea și dreptul de a nu se autoincrimina ar trebui să se aplice aspectelor legate de infracțiunea pentru care este suspectată sau acuzată o persoană, și nu aspectelor ce țin, de exemplu, de identificarea
persoanelor suspectate sau acuzate.

Dreptul de a păstra tăcerea și dreptul de a nu se autoincrimina presupune că autoritățile competente nu ar trebui
să oblige persoanele suspectate sau acuzate să furnizeze informații împotriva voinței lor. Pentru a se stabili dacă a fost încălcat dreptul de a nu se autoincrimina sau dreptul de a păstra tăcerea, ar trebui să se țină seama de interpretarea Curții Europene a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil în temeiul CEDO.

Directiva recomandă să se ţină seama de interpretarea Curții Europene a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil

Exercitarea dreptului de a păstra tăcerea sau a dreptului de a nu se autoincrimina nu ar trebui să fie utilizată împotriva persoanelor suspectate sau acuzate și nu ar trebui să fie considerată, prin ea însăși, ca dovadă că persoana respectivă a comis infracțiunea în cauză. Aceasta nu ar trebui să aducă atingere normelor naționale privind aprecierea probelor de către instanțe sau judecători, cu condiția respectării dreptului la apărare.

Exercitarea dreptului de a nu se autoincrimina nu ar trebui să împiedice strângerea, de către autoritățile competente, a probelor care pot fi obținute în mod legal de la persoana suspectată sau acuzată prin utilizarea unor măsuri de constrângere legală și care au o existență independentă de voința persoanei suspectate sau acuzate, cum ar fi materialele obținute în baza unui mandat, materialele în legătură cu care există o obligație legală de reținere și de prezentare la cerere sau probele de respirație, de sânge, de urină și de țesut în vederea efectuării testului ADN.

Dreptul de a păstra tăcerea și dreptul de a nu se autoincrimina nu ar trebui să împiedice statele membre să decidă, în cazul infracțiunilor minore, precum încălcările minore ale normelor rutiere, ca desfășurarea procedurilor sau anumite faze ale acesteia să poată avea loc în scris sau fără anchetarea persoanei suspectate sau acuzate de către autoritățile competente în legătură cu încălcarea în cauză, cu condiția ca acest lucru să fie în conformitate cu dreptul la un proces echitabil.

Statele membre ar trebui să ia în considerare luarea unor măsuri pentru a se asigura că, atunci când persoanelor suspectate sau acuzate li se furnizează informații cu privire la drepturile lor, în temeiul articolului 3 din Directiva 2012/13/UE, li se furnizează și informații privind dreptul de a nu se autoincrimina, în forma în care se aplică în dreptul intern în conformitate cu prezenta directivă.

Ştire în curs de actualizare