Adriana Ene, de 10 ani cu „Bucuria poveștilor”

Cel mai longeviv proiect radiofonic din România destinat copiilor – „Bucuria poveștilor”, a împlinit 10 ani. Din pasiune pentru storytelling și din dorința de a lucra cu copii, Adriana Ene a reușit să aducă lumea poveștilor între noi, în lumea reală, dându-i viață printr-o emisiune foarte îndrăgită, la postul Radio Trinitas.

• Nadia, Steaua României
• Când ne dezvelim genunchii…
• O companie americană construiește la Cluj primul centru de date din lume cu Inteligența Artificială Cuantică
• Val de naturalizări fără precedent! Număr record de pașapoarte germane în 2025
• Putin: Nimeni nu poate spune proveniența unui aparat de zbor până când nu este efectuată o expertiză

A fost odată ca niciodată…

Mai au loc aceste cuvinte atât de binecunoscute din deschiderea marilor povești ale lumii în contextul și momentele istorice contemporane nouă? Ne mai putem regăsi în povești sau prin intermediul lor, trăind în haosul zilnic al preocupărilor, eforturilor de a ne fi bine? Și peste toate aceste întrebări, aș mai adăuga încă una, esențială: Ne este bine?

Aud în mintea mea răspunsul rapid: definește binele.

Dar voi refuza provocarea și mă voi întoarce la expresia cu care majoritatea am crescut, aceea care ne-a făcut copilăria un spațiu în care totul era posibil.

Cu „a fost odată ca niciodată” se deschideau porțile tuturor lumilor fascinante în care pătrundeam, ne țineam de mână cu Feții-Frumoși ori cu Ilenele Cosânzene, cu Albă ca Zăpada sau cu Hansel și Gretel, i-am așezat și noi în palma noastră mică pe Neghiniță, pe Degețica, poate chiar și pe Klaus cel Mic, ne-am uitat curioși la mărgica găinușei babei, am făcut galerie puternică pentru cocoșul moșneagului, pentru rășușca cea urâtă, nu mai zic pentru Greuceanu sau Prâslea cel voinic, am plâns cu Făt Frumos din Lacrimă, cu Eliza care și-a rănit mâinile și corpul întreg cu urzici și a suferit pentru frații ei transformați în cocori, aș fi adus-o în casa mea pe fetița cu chibrituri și, Doamne! cât mă amăgeam că nu am înțeles eu bine povestea, căci nu se poate să nu fi văzut nimeni o fetiță drăguță, stând și înghețând pe stradă.

În toate lumile acestea, existam și eu. Intram în ele, asemeni lui Ali Baba, rostind formula magică, și mă simțeam ca Mioara din cartea preferată a copilărieie mele, Talismanul de safir, de Elvira Bogdan. Eram o fetiță asemeni ei: primisem puterea de a călători, de a fi martor la evenimente, de a cunoaște tipologii umane sau uimitoare personaje fantastice, de a înțelege că viața nu este lipsită de obstacole, de nedreptăți, de încercări. Ele fac parte din existența noastră și poveștile puneau în lumină foarte bine exact aceste lupte, aceste teste ale sufletului și caracterului uman. Descopeream de fiecare dată că există soluții pentru obstacole, doar să ai puterea și curajul de a le găsi și a lupta cu ele, cu obstacolele. Sigur, copil fiind, nu înțelegeam atunci, cu mintea copilului, ceea ce înțeleg acum, ca adult, studiind arta de a spune povești, dar și importanța și valoarea culturală, educativă și terapeutică a basmelor și poveștilor.

Portal al pătrunderii în lumea basmelor, a fost odată... ar putea fi un început de poveste personală, reală, al fiecăruia dintre noi. Toți avem un început și un sfârșit. Toți trăim povestea noastră și ne regăsim în poveștile celor din jurul nostru. Unii dintre noi au povești de viață zguduitoare, fascinante, motivaționale, puternice, excepționale, incredibile, nemuritoare prin ceea ce schimbă și dau mai departe.

A da mai departe. O leapșa a ceea ce primești și a ceea ce vrei să lași ca zestre culturală, socială, umană. Un rol pe care ți-l asumi în societate.

  Adriana Ene este jurnalist, realizator de zece ani a emisiunii Bucuria Poveștilor la Radio Trinitas, și de patru ani al emisiunii cu același nume de la Trinitas TV, povestitor, trainer, psihodramatist, coordonator al numeroase proiecte culturale, educaționale, sociale. 

O decadă de zâmbete, iubire și recunoștință

Nu suntem întrebați foarte des cine suntem. Uneori, ne punem noi înșine această întrebare, din dorința de a ne cunoaște cât mai bine, de a ne observa. De cele mai multe ori, când ne prezentăm, ne alegem un singur rol, poate pe cel profesional sau pe cel în care ne simțim confortabil.

Dacă ar fi să analizăm, ne-am regăsi în destul de multe roluri, de fiu sau fiică, de frate ori soră, de mamă sau tată, de bunic ori bunică, de mătușă sau unchi, de nepot, nepoată etc.. Urmează apoi rolul profesional.

Povestea personală a fiecăruia este definită de toate aceste roluri dintre care unul poate fi predominant, cel care ne-a stimulat, ne-a forțat, ne-a călăuzit către o transformare sau o acțiune suficient de importantă pentru ca povestea noastră să merite să fie spusă, să fie dată mai departe. Dar rolurile noastre toate ne definesc ca om, sunt țesătura ființei noastre și doar din împletirea tuturor acestor fire veșmântul ce ne îmbracă viețile este unul strălucitor sau invizibil, frumos mirositor sau insuportabil simțului olfactiv, fin la atingere sau aspru.

Eu aș putea spune că sunt Bucuria Poveștilor. N-ar fi mândrie în aceste cuvinte, doar recunoștință. M-aș asocia astfel deoarece am iubit poveștile din copilărie. Le-am citit și spus de când mă știu. Mi-am găsit bucuria în ele și am dat-o mai departe prin ele. Este un proiect profesional și uman care mi-a luminat întreaga viață și cu care mă identific. Mare parte din tot ceea ce am construit a crescut din această bucurie a poveștilor.

Bucuria Poveștilor este de zece ani un proiect radiofonic de succes care se regăsește exact în acestă țesătură de roluri ale unei vieți de om ce a iubit întreaga sa viață poveștile, și-a urmat visul de a lucra cu copiii și a avut șansa de a întâlni pe cale oameni care să-i susțină pasiunile.

Am fost întrebată adeseori dacă am avut vreodată proiecția longevității acestei emisiuni. Realitatea este că răspunsul nu poate fi unul concis, deoarece el are un background mult mai profund.

La 22 de ani, proaspăt ieșită de pe băncile facultății, am primit o ofertă de serviciu în Televiziunea Română. Cu niciun an înainte se înființase TVR Cultural și se căutau tineri care să fie parte din echipa noului canal de televiziune, să se alăture unor profesioniști de mare valoare și experiență pe care TVR-ul îi avea.

Așa am avut șansa excepțională de a cunoaște oameni de cultură și de televiziune de o înaltă ținută, Ruxandra Garofeanu, Luminița Constantinescu, Daniela Zeca Buzura, Ioana Drăgan și mulți alții. Cu Daniela și Ioana am și lucrat și le datorez o parte importantă din formarea mea profesională.

De la ținută, la pregătirea temeinică, de la prestanță, la realizarea profesionistă a unei emisiuni, tot ceea ce am învățat în profesia aceasta mi-a așezat conștientizarea faptului că nimic nu se face superficial, nedocumentat, oricum și la întâmplare dacă vrei să fii cu adevărat jurnalist. La bilele acestea albe a tot ceea ce a însemnat pentru mine experiența în Televiziunea Română se adaugă una mare și neagră: inconsecvența, nesiguranța proiectului editorial.

Audiența se formează în etape, publicul are nevoie de timp să se familiarizeze cu emisiunea, formatul, chipul celui care interacționează cu telespectatorii. Părea că nu contează audiența. Nici nu apucai bine să te familiarizezi cu un format de emisiune și acesta era scoasă din grilă fără nicio explicație.

Am trecut prin toate etapele devenirii profesionale, reporter, redactor, realizator, producător de emisiuni și evenimente și am semnat proiecte de televiziune nu doar pe TVR Cultural, ci și pe TVR 1.

Așadar, când am pornit la drum cu Bucuria Poveștilor, la Radio Trinitas, nu aveam nicio așteptare de timp. Cu toate acestea, sărbătoream printr-o ediție specială faptul că a mai trecut un an de emisiune, și încă unul, și tot așa, ca o victorie asupra timpului și asupra a tot ceea ce experimentasem în materie de inconsecvență a proiectelor jurnalistice de televiziune. Când s-au împlinit cinci ani de emisiune, l-am întrebat și eu uimită pe cel căruia îi datorez foarte mult ca susținere și încredere în proiectul acesta și în toate pe care le-am desfășurat la Radio Trinitas, pe domnul director și consilier Ciprian Olinici, cât ar mai putea să fie pe post această emisiune? Și zece ani, și mai mult de atât, a fost răspunsul domniei sale.

Atât timp cât emisiunea este ascultată, iubită, așteptată de copii, ea va exista.

Și iată, Bucuria Poveștilor a împlinit zece ani și este încă așteptată, iubită și ascultată de copii. Iar cei care erau copii când a pornit acest proiect la drum acum sunt partenerii mei la edițiile dedicate adolescenților, sunt studenți sau liceeni, și nu au plecat nici când s-au făcut mari prea departe de emisiunea cu care au crescut, în care s-au jucat, au găsit încurajare, zâmbete, subiecte interesante, povești și bucurie.

Poate că din afară, exceptând timpul care a trecut de la lansarea emisiunii, ar putea să apară gândurile acestea: așa, și ce mare lucru, o emisiune la Radio Trinitas pentru copii, nu-i nimic atât de “wow” – ca să folosesc un termen la modă. Nu m-ar întrista un astfel de gând, ba chiar m-ar încuraja să vin în întâmpinarea lui cu răspunsuri tehnice, profesionale și umane.

În peste zece ani de Bucuria Poveștilor, emisiunea fiind live, difuzată de luni până vineri, de la ora 19.00, la 20.00, au intrat în direct, la o medie de doar doi copii pe seară –  într-un număr de peste 2200 de emisiuni, contorizând peste 132.000 de minute de live –  aproximativ 4400 de ascultători prin telefon.

Mi-ar fi imposibil să estimez câți copii s-au aflat în studio, având în vedere edițiile speciale care au numărat și câte 60 de invitați și cele de seară cu seară în care rareori am fost singură și adeseori cu unul până la 15 sau mai mulți invitați. La aceștia toți se adaugă ascultătorii cunoscuți și necunoscuți, din țară și din străinătate, cei mulți care scriu, trimit mesaje și cei și mai mulți care nu dau feedback, dar ascultă.

De asemenea, impresionantă a fost și este implicarea copiilor în această emisiune, pregătirea lor pentru temele anunțate. Fie că am vorbit despre cosmos și stele, despre plante, animale, mediul înconjurător, despre oameni de cultură ori de știință, despre valori morale sau maniere, copiii au fost mereu gata, dornici să se implice, să fie parte din emisiunile de seară cu seară. Jocurile, poveștile, voia bună, încurajările, deschiderea permanentă către ei, către preocupările și nevoile lor nu au lipsit din nicio emisiune în toți acești zece ani. Și păstrez pentru mine toate îmbrățișările, declarațiile de dragoste, gesturile cele mai sincere, zâmbetele, mângâierile și bucuria pe care le-am primit, de-a lungul timpului, de la copiii aceștia minunați care nu pot dărui decât sincer. Acestea nu pot fi nici explicate, nici contorizate, doar simțite și prețuite cu cea mai profundă recunoștință.

Pe unii dintre ei i-am văzut crescând, îi admir pentru cât de frumoși sunt și la chip și la suflet, îi prețuiesc și ȘTIU că fără copiii aceștia – pe care trebuie să-i ajutăm să crească, să-i motivăm, să-i ghidăm fără a le neglija visurile și talentele cu care au venit pe lume – România nu are viitor. De aceea este atât de importantă emisiunea Bucuria Poveștilor, deoarece a fost și este alături de copiii care au îndrăgit acest proiect și de toți cei care îl îndrăgesc și pune un strop de „ciment” la fundația viitorului țării acesteia. Orice proiect cultural, social, educațional dedicat copiilor este important.

Storytelling – instrument de terapie, dezvoltare personală și profesională

Pasiunea mea pentru povești a prins formă și mai concretă în momentul în care am descoperit că ea poartă un nume: storytelling sau arta de a spune povești. Realizam de ceva ani Bucuria Poveștilor când am fost invitată într-un festival internațional dedicat acestei arte pentru a spune o poveste. Acolo am întâlnit povestitori din Hawaii, Corea de Sud, SUA, Thailanda. Am fost fascinată, am început să studiez mai mult.

Am plecat în Anglia, la Emerson College și am absolvit acolo Școala Internațională de Storytelling. Am organizat două ediții intitulate Festivalul Internațional de Arta Povestirii „Suntem Povești”, la București, alături de povestitori internaționali din România, Anglia, Kenya, Canada, Corea de Sud etc..

Am aprofundat storytellingul, înțelegând toate valențele sale, cele terapeutice, pe care le consider cele mai importante, la care se adaugă ușurința de a învăța să te exprimi și de a asimila cuvinte noi prin intermediul poveștii, de a comunica, de a socializa, de a te destinde, de a construi proiecte de succes, de a uni comunități naționale și internaționale prin poveste.

Povestea este valoroasă și salvatoare deopotrivă pentru copii și adulți. Același mesaj poate fi perceput în mod diferit în funcție de bagajul cultural, intelectual, de educație. Cu atât mai mult putem conștientiza valențele inestimabile ale poveștilor.

Dacă în cazul copiilor povestea le poate oferi timp cu părinții lor, mod de a visa, de a crește cu principii, valori și deprinderi culturale importante și esențiale, pentru adult, povestea poate fi modul de a se regăsi, de a construi o afacere de succes, de a se detașa de problemele cotidiene, de a se vindeca de traume – ceea ce este valabil și în cazul copiilor.

Adeseori, militez pentru a scoate povestea din percepția majorității, cum că ea este doar pentru copii. Instituțiile de învățământ din multe țări ale lumii, de la clasele cele mai mici, până la studenți, utilizează povestea ca instrument de studiu, de educare, de dezvoltare și de interacțiune. Festivalurile Internaționale care se desfășoară în orașe importante ale lumii umplu săli imense cu adulți care vin să-i asculte pe povestitori. Pe platformele din Marea Nordului sunt terapeuți care fac terapie prin poveste cu oamenii care muncesc în acele condiții grele, vitrege.

Și despre storytelling aș putea povesti la nesfârșit. Aș concluziona însă că este o pasiune care se va stinge atunci când voi lăsa aici toate poveștile rostite și voi pleca să spun povești dincolo de poarta trecerii spre veșnicie.

Și toate acestea au legătură cu ceea ce am spus mai devreme referitor la roluri. Rolul profesional este strâns legat de toate rolurile noastre intime și nu numai. El nu se poate detașa de rolul nostru social extrem de important.

Indiferent de profesia avută, asumarea de a-ți face meseria cât mai bine cu putință poate aduce un plus de valoare în societatea în care trăim.

Fără a neglija că suntem modele de conduită pentru cei din jurul nostru, felul în care ne comportăm în familie, la serviciu, în societate, contează. Meseria noastră conteză. E un rol cât se poate de viu și de adevărat prin care dai mai departe din ceea ce ești, la care adaugi ceea ce construiești.

Să ne întrebăm, așadar,  permanent, ce am putea da mai departe? Ce fel de poveste suntem sau ne-am dori să fim?