Fiul către tată: Te iubesc mult de tot, de aici, dintre pământeni!

Se împlinesc azi 100 de ani de la nașterea lui. Alături de alte câteva nume notabile, Marin Preda a reprezentat nucleul literaturii și, in extenso, al culturii române în perioada comunistă. A rămas în istorie pentru capodoperele sale, între care Moromeții, Delirul și Cel mai iubit dintre pământeni, cărți sub cupola cărora fiecare dintre noi s-a regăsit la un moment dat. ALEXANDRU PREDA, unul dintre cei doi fii ai marelui scriitor, a vorbit pentru Q Magazine despre moștenirea pe care tatăl său a lăsat-o generațiilor care i-au urmat. Scriitorul ne-a privit prin spirit din bustul său de piatră ridicat în Parcul Bordei.

• Românii vor ca Ilie Bolojan să demisioneze. Sondaj
• La ce mai sunt bune cărțile?
• Pentagonul anunță retragerea a 5.000 de soldați americani staționați în Germania
• Acordul Mercosur a intrat în vigoare
• Bolojan: Pensia specială nu va mai putea fi cumulată cu salariul în sectorul public. CSM arată că proiectul adoptat de Guvern e neconstituțional

Împreună cu Alexandru Preda la bustul tatălui său din Parcul Bordei Foto Q Magazine

PENTRU PREDA, A FI SCRIITOR ERA VITAL

Evocându-l la un moment dat, poeta Ileana Mălăncioiu spune: „Cu Marin Preda am avut sentimentul că moare Scriitorul. Și într-un fel nu m-am înșelat. El a fost și continuă să fie înlocuit, dar locul lui a rămas și va rămâne multă vreme gol”. În ce constă excepționalismul lui Marin Preda?

Cred că Marin Preda este un romancier excepțional pentru că a reușit în cuvinte simple și pe înțelesul tuturor să redea o lume pe care puțini oameni o cunoșteau. Evident, lumea țărănească nu era o enigmă pentru nimeni, Rebreanu, Creangă și Sadoveanu au avut grijă să-l prezinte lumii pe țăranul român, în forma lui de iobag asuprit, cu botniță la gură, trudind până la epuizare pe ogorul stăpânului. Preda însă a dezvăluit un alt țăran, mai simplu, mai șugubăț și mai ancorat în realitatea pe care o trăia. Țăranul lui Preda trudește pe pământul lui pentru bunăstarea lui, a familiei lui, locul stăpânului avid fiind luat de perceptor și de bancă.

Marin Preda a fost martor, în 1941, la evenimentele rebeliunii legionare și la reprimarea ei de mareșalul Ion Antonescu. Aceste frânturi de istorie vor fi evocate în romanele Delirul și Viața ca o pradă. Foto MNLR

Diferența este că „țăranul Moromete” are posibilitatea să-și pună în valoare inteligența nativă, spiritul de negustor și forma inedită de evitare a pericolului prin forme ascunse de dibăcie și eschivare țărănească. Deși cunoaște deznodământul acțiunilor lui, țăranul lui Preda găsește puterea de a glumi pe seama celui pe care „l-a păcălit”. Așa cum spunea și scriitorul la începutul Moromeților, timpul avea nesfârșită răbdare cu oamenii și țăranul Moromete a recurs la această răbdare temporală în folosul lui. Lumea țărănească descrisă de Preda nu este rodul imaginației romancierului, ea a existat fizic, reprezentată de oamenii care trăiau în ea, fiind unică prin forma și conținutul prin care a fost descrisă. Țăranul predist a existat dintotdeauna în preajma noastră și noi i-am mâncat roadele, pâinea de pe masă, mămăliga din strachină, însă Preda a știut cum să ne facă să-l vedem și să-l apreciem la adevărata lui valoare.

Dacă mergem mai departe, o să observăm că lumea lui Marin Preda este mult mai amplă și are o multitudine de laturi. Personajele lui sunt diverse, surprinzătoare în apariții și seducătoare în dialoguri, ceea ce îi conferă autorului o doză de unicitate egală cu talentul lui. Preda surprinde întotdeauna prin forță și imaginație.

Viața la țară în Siliștea Gumești Foto MNLR

Pentru generații la rând, Siliștea-Gumești a reprezentat etosul care se apropie cel mai mult de ideea de lume țărănească, de românism dacă vreți. Ce mai este azi? Ce reprezintă pentru dumneavoastră?

Nu știu sigur dacă satul românesc, așa cum îl regăsim azi, mai reprezintă imaginea pe care Preda ne-a arătat-o în Moromeții. Am fost de curând în Siliștea-Gumești și trebuie să recunosc cu tristețe că nimic din imaginea pe care o aveam din copilărie, când alergam pe ulițele lui în vizitele mele la bunici, nu mai există. Nimic din atmosfera simplă, țărănesc-românească. Totul este încremenit și învăluit în colb, oamenii au plecat și puținii bătrânii pe care îi mai vezi pe ici, pe colo, sunt tăcuți și absenți. Satul lui Preda s-a topit în vâltoarea anilor, luând cu el și spiritul moromețian.

Satul lui Preda s-a topit în vâltoarea anilor, luând cu el și spiritul moromețian.

Dacă stau bine și mă gândesc, nu cred că Siliștea-Gumești a reprezentat prea mult ideea de lume țărănească și înclin să cred că imaginea țărănimii, așa cum ne-o  proiectăm noi din cărți, este reprezentată mai mult de oameni și mai puțin de locuri. Satul în sine, chiar așa cum îl descrie Preda, este simplu și aparent neinteresant. Pare că nimic nu se întâmplă aici. O uliță principală, o școală, o primărie și un loc unde se potcovesc caii. De vale este, în accepțiunea silișteanului, centrul satului, iar la deal te duci să muncești. Nici măcar cârciuma, nelipsită din orice așezare românească, mereu zgomotoasă și plină de oameni, nu este o atracție în lumea lui Preda. Cârciuma apare sporadic în romanele lui, deși ai tendința să crezi că acolo ai să găsești cele mai interesante și picante povești din sat. În schimb, ceea ce colorează și animează acest colț uitat de lume și de timp din bărăganul ars de soare sunt oamenii. Fiecare om, fiecare familie din sat are în spate o poveste interesantă pe care Preda a știut să o spună fără să supere pe nimeni. Cutare are o rudă cu care nu se înțelege, altul vrea să se însoare, dar nu-l ia nimeni, unuia i se spune parizianul, deși nu a fost nici cu gândul până la Paris. Universul satului lui Preda este format din oameni, iar oamenii înnobilează prin prezența lor locuri și case – poiana lui Iocan, întâlnirile de la primărie, chiar și curțile simple, țărănești, ale sătenilor, sunt aduse la viață de oamenii care stau, care muncesc și trăiesc prin ele. Satul lui Preda e reprezentat de oameni, de aceea atât timp cât ei mai există, atunci și satul trăiește.

Alexandru Preda este critic de seriale, publică cronici pe blogul său Serialex și este pasionat de muzică Foto Q Magazine

PE TATA, L-AM DESCOPERIT PRIN OPERELE SALE

O amintire dragă pe care o aveți cu tatăl dumneavoastră este…

Îmi place să îmi aduc aminte de tatăl meu aşa cum îl ştiam eu – un copil de nouă ani îndrăgostit de bicicleta lui roşie pe care chiar tata i-o cumpărase. La vârsta aceea,  reprezenta pentru mine părintele drag, cu voce fermă care îmi dădea siguranţa că, orice s-ar întâmpla în lume, o să fie alături de mine. A avut însă grija să-mi spună că atunci când o să fiu mare trebuie să stau pe picioarele mele şi să nu aştept vreun ajutor de la cineva. Pe moment nu am înţeles ce vrea să spună şi am pus-o pe seama sfaturilor pe care adulţii le dau copiilor, însă anii au trecut, demonstrându-mi greutatea acestor cuvinte aparent simple.

Marin Preda împreună cu cei doi fii ai săi, Nicolae și Alexandru Foto MNLR

Am multe amintiri cu tata, dar una dintre ele este cu adevărat specială, și aici mă refer la prima noastră ieșire împreună la restaurant, într-un ritual father-son (tată-fiu) pe care a vrut să-l avem în momentul în care am luat premiul I la școală. Țin minte că s-a bucurat foarte mult de vestea pe care i-am dat-o şi a ţinut la sărbătorirea efortului meu printr-o masă la restaurantul Capșa, doar noi doi. Ajunşi acolo, a băgat mâna în buzunar şi a scos o cutiuţă mică cu un ceas pe care mi-a dat-o ceremonios. „Uite acest cadou de la mine pentru că ai luat premiul întâi cu coroniţă!” Ţin minte că eram copleşit de emoţie şi admiraţie, eram cu tata, stăteam amândoi la masă ca doi bărbaţi şi discutam treburi de oameni mari… N-am să uit asta vreodată.

Marin Preda împreună cu soția și cei doi fii ai lor Foto MNLR

De ce oare Marin Preda nu a ales calea exilului ca Emil Cioran, Paul Celan, Ion Cuşa, Monica Lovinescu, de pildă?

Marin Preda era îndrăgostit de meseria lui, practic nu putea să stea fără să scrie. La un moment dat a suferit de ceea ce se cheamă crampa scriitorului, adică nu mai putea să-și miște mâna dreaptă. Și, în contextul acesta, marea lui îngrijorare nu era de natură uman-medicală: „nu mai pot să folosesc brațul drept, cum o să mănânc, cum o să mă îmbrac”, ci cum o să-și mai scrie cărțile. Chiar îi spunea mamei în momentele acelea de panică: „Măicuță, nu mai pot să-mi mișc mâna, cum o să mai scriu de acum încolo… ?” Frica asta l-a făcut să-și cumpere un casetofon cu înregistrare – obiect rar și scump la acea vreme –, gândind că dacă nu o să mai poată să scrie, atunci o să se înregistreze și cineva o să transcrie.

Pentru el, a fi scriitor era vital. Mai mult de atât, se considera scriitor profesionist și s-a zbătut mult timp să introducă meseria de scriitor în nomenclatorul meseriilor.

Marin Preda împreună cu sculptorul Oscar Han, la casa de creație de la Mogoșoaia. Foto MNLR

Nu cred că a fost tentat vreodată să plece din țară, deși era o modă și un miraj al acelor ani – Franța, Parisul, lumea liberă. Era mult prea legat de lumea lui țărănească, de satul din care plecase mai de voie, mai de nevoie, de străzile Bucureștiului interbelic pe care în tinerețe le-a bătut la pas, de dimineața până seara, amețit de reclamele luminoase ale marilor bulevarde văzute în ceață de ochii lui miopi.

Marin Preda, împreună cu fratele său Gheorghe Foto MNLR

Cred că Preda a trăit mult prea intens o copilărie, o tinerețe și o maturitate pe meleagurile acestei țări ca apoi să o părăsească. Aici s-a născut, aici a mers cu oile la câmp, aici a învățat să citească, aici s-a îndrăgostit de doctorița oftalmolog atunci când și-a făcut prima pereche de ochelari, aici a descoperit mirajul cuvântului scris și aici a devenit scriitor, soț și părinte. Cred că simțea că lumea lui e aici, în Romania, că viața lui aparține oamenilor de aici și că munca lui transpusă în pagini de carte trebuie făcută aici și nu altundeva. Spunea la un moment dat că din pământul negru ne naștem și în pământul negru ne întoarcem. Or, pământul acesta în ochii lui Marin Preda era unul românesc, indiferent cât de negru și greu era.

Elena a povestit într-un interviu pentru Fomula As că soțul său „și-a dorit foarte mult să aibă copii.” „Nu știa tot timpul cum să procedeze și ce să facă în calitate de părinte. Pentru el, băieții lui erau niște adulți ceva mai mici. De multe ori l-am surprins cum se gândea ce ar fi putut ajunge copiii peste 20 de ani. De pildă, în viziunea lui, Alexandru trebuia să fie inginer mecanic auto, un mic capitalist (sau cel puțin cu ideea asta rămasese el, după ce vizitasem Uzinele Dacia de la Pitești). În Nicolae, nu știu de ce, vedea un viitor actor, lucru pe care Nicolae a și vrut să-l facă, să dea examen la IATC, dar a pierdut pe mâna lui. Deși se pregătise foarte bine și avea destule șanse să reușească, în ziua examenului a avut neagra inspirație să se îmbrace ca un zănatic – cu pantaloni vișinii, smoking și papion la gât. Dându-și seama că baiatul a avut doar un acces de teribilism, Dem Rădulescu l-a luat deoparte și l-a trimis acasă, spunându-i: Du-te și te schimbă! Apoi, vino urgent la examen! Nu știu nici astăzi de ce, dar Nicolae a dispărut, nu s-a mai prezentat la examen. A dat cu piciorul unei cariere pe care și-o dorea, pentru care se pregătise. Eu, la rândul meu, aș fi vrut să faca arte plastice la Tonitza, împreună cu Alexandru (foarte talentat la desen, de altfel), dar copiii m-au potolit și mi-au spus să-i las în pace. Mama, noi niciodată nu o să scriem și nici nu o să facem o carieră artistică, pentru că, în tot ce vom face, vom fi considerați fiii lui tata, și strădania noastră va trece mereu pe locul doi.”, a declarat Elena Preda. Foto MNLR

Simțea că lumea lui e aici, în Romania, că viața lui aparține oamenilor de aici și că munca lui transpusă în pagini de carte trebuie făcută aici și nu altundeva.

Ce păstrați, material sau imaterial, de la tatăl dumneavoastră, ceva de preț…

Păstrez multe lucruri de la tatăl meu, în special amintiri trăite de juniorul Alex alături de tatăl lui celebru în scurtele perioade – din păcate – în care am fost împreună. În ultima perioadă a vieții, tata stătea mai mult la Mogoșoaia și ne vedeam mult mai rar, noi eram mici – fratele meu și cu mine –, băieți zgomotoși și neastâmpărați și îi era foarte greu să lucreze acasă cu noi pe cap. Alesese casa de creație ca fiind locul perfect pentru cărțile lui, dar avea grijă să venim și noi în vacanțe sau aiurea, să stăm cu el acolo. De acel loc mă leagă multe amintiri – zmeul înălțat de noi și graficianul Puca, peștele viu prins în undiță cu ajutorul lui Dinescu, plimbările de seară pe aleea din fața palatului, cu bastonul lui celebru pe post de crosă de castane, ștrandul de vară, cavoul impresionant al familiei Bibescu, pe care îl călăream toată ziua încercând zadarnic să scoatem sabia de metal de pe ornamentul locului funerar.

Marin Preda a murit la 16 mai 1980, la vila de creație a scriitorilor de la Palatul Mogoșoaia. Toată lumea a fost convinsă că moartea sa fulgerătoare a avut legătură cu publicarea romanului Cel mai iubit dintre pământeni. Foto MNLR

Dacă e ceva ce îmi pare nespus de rău este că nu am reușit să-l cunosc pe Marin Preda și altfel decât părintele unui copil de 9 ani – atât aveam când a murit – și că nu am avut privilegiul să stau cu el și să vorbim despre viață. L-am descoperit însă în operele sale, astfel că multora dintre situațiile dramatice ale tinereții mele – prima dragoste, primii pași în viață de om mare, primul eșec în amor etc. – le-am găsit rezolvarea în cărțile lui, răspunsuri explicate pe îndelete ca și cum mi le-ar fi spus față în față la acel pahar de vorbă la care visam.

OMUL PREDIST EXISTĂ ÎN FIECARE DINTRE NOI

Spune Eugen Simion că omul predist este un om problematic: are simțul istoriei și cunoaște dialectica. Ironia îl apără de fanatismul sufletelor primitive. Gustul contemplației îl ferește să iubească prea multe bunuri materiale. Trece prin situații dificile fără a-și desfigura sufletul. Omul predist trece prin cercurile existenței fără a-și pierde lumina de pe față. Când, totuși, acest fapt înjositor se întâmplă, atunci nu mai este nicio speranță: e vai de capul lui! Ce credeți că ar spune Marin Preda, dacă ar fi trăit, într-o lume care mai mult decât oricând pare că s-a canibalizat, alienat, pierzându-și reperele? Mai există tipologia omului predist?

Scriitorul în timpul stagiului militar Foto MNLR

Omul predist nu este un erou sau vreun exemplu de bătut în litere de aur pe eșafodul civilizației umane. Existența lui are suișuri și coborâșuri, iar viața lui curge la fel ca a unui om care are conștiința propriei valori. Se bucură de munca și reușita personală, plânge dacă este rănit și se apără atunci când este atacat. Toți facem așa, într-o măsură mai mare sau mai mică, însă ceea ce îl diferențiază pe omul predist de restul lumii este capacitatea de introspecție, modul în care vede lumea și conflictele din interiorul ei, precum și felul în care rezolvă problemele care îl apasă. Moromete încearcă să păcălească perceptorul spunându-i că nu are bani, deși chimirul lui este plin; Victor Petrini ascunde sensul adevărat al caietelor lui de lucru, declarând la Securitate că sunt caiete de curs, chiar dacă știa că doar răsfoirea lor i-ar putea aduce ani grei de pușcărie. Ambele personaje, deși sunt diametral opuse prin formă și gândire, reacționează la fel în fața unui pericol major iminent.

Împreună cu Costi Chiriță, Eugen Simon și D.R.Popescu Foto MNLR

Cu siguranță, cred că mai există tipologia omului predist, cu toate că lumea pe care a părăsit-o acum 40 de ani s-a înrăit peste măsură. Știm să fim corecți atunci când trebuie, știm să oferim ajutorul atunci când ni se cere, știm să ne apărăm cu ultima suflare principiile, familia. Omul predist există în fiecare dintre noi. El stă ascuns înlăuntrul nostru, trebuie doar să știm și să vrem să îl chemăm când avem nevoie, iar atunci să fim siguri că va fi acolo să ne ajute.

Ceea ce îl diferențiază pe omul predist de restul lumii este capacitatea de introspecție, modul în care vede lumea și conflictele din interiorul ei, precum și felul în care rezolvă problemele care îl apasă.

ROMANELE LUI PREDA ÎNTRE ISTORIA ADEVĂRATĂ ȘI ABECEDARUL IUBIRII

Care ar fi, în opinia dumneavoastră, dacă există, desigur, corespondentul din literatura universală a lui Marin Preda?

Îmi este foarte greu să-i găsesc un corespondent în literatura universală și asta nu pentru că ar fi fost unic sau de neegalat, ci pentru că nu cred că am citit suficient de mult să pot spune „uite, acest autor seamănă cu tata”. Fără doar și poate că există undeva, în vasta literatură mondială, cineva care să se apropie de Preda, dar eu nu l-am descoperit. Știu însă care era una dintre preferințele lui literar-profesionale, admira scrisul lui Tolstoi, pe care îl considera imbatabil literar și de care și-ar fi dorit să se apropie.

Marin Preda a scris nouă romane, între care Cel mai iubit dintre pământeni este considerat best sellerul literaturii române de dinainte de 1989. Într-o singură săptămână s-au vândut peste 35.500 de exemplare Foto MNLR

De ce ar trebui tinerii liceeni (și nu numai) să îl citească în continuare pe Marin Preda?

Primul și cel mai important motiv este că toate cărțile lui Preda sunt foarte frumoase și, ca să folosesc un termen acceptat literar, chiar sunt mișto. Deși pare grea și complicată, lumea lui Preda este plină de culoare și de viață, oamenii sunt interesanți și acțiunile lor sunt de cele mai multe ori surprinzătoare. Nu cred că ai cum să te plictisești citind o carte de Preda, tot timpul se întâmplă ceva acolo, mai tragic, mai vesel, ceva se mișcă permanent. Totodată, dacă ești pasionat de istorie, nu ai voie să eviți cărțile lui Preda, în special Delirul, Viața ca o pradă și Cel mai iubit dintre pământeni, care, deși sunt romane, găsești în ele istorie cât în trei manuale. Pe de altă parte, dacă ești un romantic, ai să găsești în romanele lui Preda abecedarul iubirii și al complicatei relații dintre un bărbat și o femeie. Chiar Preda spunea la un moment dat că i-ar fi trebuit vreo trei vieți să poată înțelege femeia și mecanismele după care funcționează mintea complicată a urmașelor Evei.

Tudor Călărașu, tatăl scriitorului, a fost sursa de inspirație pentru personajul Ilie Moromete din romanul Moromeții Foto MNLR

Nu încerc să fac un lobby pro Preda… Sunt multe cărți și mulți autori care trebuie descoperiți. Spun însă tânărului care încă evită să deschidă coperțile unei cărți semnate Marin Preda: încearcă și ai să vezi că merită timpul tău! Ce ai de pierdut?

Sunteți legat de vreuna dintre cărțile tatălui dumneavoastră?

L-am descoperit pe scriitorul Preda încet și anevoios. Evident că prima carte pe care am încercat-o a fost Moromeții, care mi s-a părut greoaie și lungă. Aveam vreo 14 ani și am vrut să o citesc mai mult de palmares decât de curiozitate. Moromeții se întind pe parcursul a două volume din care nu am reușit să citesc decât unul, pe care l-am dus la capăt, deși era o carte, cum spuneam, lungă și complicată. Ulterior, când anii au mai trecut și mintea mea s-a mai copt, am recitit romanul, pe care l-am găsit fermecător.

Marin Preda la masa de lucru Foto MNLR

Cel mai iubit dintre pământeni a avut însă o altă aventură în ochii și mintea mea de adolescent. Am început să o citesc undeva prin clasa a XI-a, după care am abandonat-o în favoarea unei alte cărți, iar aici, ironia sorții, era scrisă de preferatul tatălui meu, Lev Tolstoi. Cartea care m-a făcut să abandonez Cel mai iubit dintre pământeni a fost Război și pace, cu ale sale 5 volume, care nu m-au speriat, dimpotrivă. Am citit-o dintr-o suflare, captivat fiind de istoria războiului franco-rus, de peripețiile contelui Bezuhov și a elitei ruse angrenate în războiul pe care Napoleon îl adusese în inima Rusiei. A durat ceva timp să reîncep Cel mai iubit dintre pământeni, perioadă în care am citit Viața ca o pradă, unul dintre cele mai bune romane autobiografice pe care le-am întâlnit. Cel mai iubit dintre pământeni a stat răbdător o perioadă mai lungă pe noptieră, spunându-mi parcă: „Stai liniștit, te aștept până o să simți că e momentul să mă inviți din nou în viața ta. O să știi singur când o să fie timpul”. Și așa a fost, m-am reapucat de roman ca într-un firesc al descoperirilor mele literare, parcurgând paginile cu ușurința lecturii bine făcute, fără să mi se mai pară greu. Experiența romanelor lungi, câștigată cu Război și pace, m-a făcut să înțeleg că fiecare carte trebuie citită la timpul ei și nu altă dată.

Marin Preda cu Valeriu Râpeanu la librăria Mihail Sadoveanu. Foto MNLR

Cu toate astea, nici Moromeții, nici Viața ca o pradă sau Cel mai iubit dintre pământeni nu ocupă primul loc în topul preferințelor mele în ceea ce îl privește pe Marin Preda, ci Delirul, romanul care m-a purtat pe aripile istoriei nespuse a României, la începutul celui de-al Doilea Război Mondial. Delirul mi-a arătat că ceea ce învățam eu la școală nu este tocmai adevărat, povestea autentică a mareșalului Antonescu și a conflictului lui cu Mișcarea Legionară contrasta puternic cu ceea ce ni se spunea în manuale despre ce a însemnat dictatura carlistă și, ulterior, antonesciană. Am citit Delirul dintr-o suflare, fără pauză de apă, ca să spun așa, cu o poftă și cu o pasiune cum puține cărți m-au determinat să o fac.

Joița Preda și Ilinca, mama și sora scriitorului, care aveau să inspire personajele Catrina și Ilinca din Moromeții Foto MNLR

Am citit Delirul dintr-o suflare, fără pauză de apă, ca să spun așa, cu o poftă și cu o pasiune cum puține cărți m-au determinat să o fac.

FĂRĂ A FI DIZIDENT, PREDA ÎȘI URMA DESTINUL

Oare publicarea romanului Cel mai iubit dintre pământeni i-a pricinuit moartea?  

Nu cred că doar Cel mai iubit dintre pământeni se află în spatele sfârșitului tragic al scriitorului, ci un cumul de factori. E adevărat, ultimul roman a fost o surpriză și o capcană pentru regimul comunist. Ceea ce l-a scăpat pe Preda de o mazilire mai timpurie a fost notorietatea pe care acesta o dobândise. Puțină lume și puțini cenzori aveau curajul să stea în fața lui și să explice de ce au tăiat sau nu vreun capitol dintr-o carte. Inconfortabil și deranjant pentru regim, Marin Preda, aflat la apogeul carierei lui scriitoricești, era greu de atins chiar și de către Ceaușescu.

Marin Preda, sărbătorit la aniversarea a 50 de ani de colegii săi de breaslă Eugen Jebeleanu, Marin Sorescu, Laurentiu Fulga, Mircea Micu, Ion Hobana, Adrian Păunescu, Constanța Buzea Foto MNLR

Departe de a fi un dizident, Marin Preda își urma într-un firesc deranjant destinul lui de scriitor profesionist, suficient de puternic încât să nu mai fie nevoit să facă vreo concesie. Nu-i lipsea însă șiretenia țărănească moștenită de la Moromete, pe care o folosea din când în când pentru a-și atinge scopul. Exista o poveste urbană pe care mama mi-a confirmat-o ulterior în ceea ce privește titlul ultimului roman al său. Povestea spune că Ceaușescu a fost păcălit de titlul Cel mai iubit dintre pământeni, despre care a crezut că se referă la el, și poate de aceea cartea a trecut mai ușor de cenzură. Asta, împreună cu greutatea numelui de pe copertă a făcut ca această carte să apară așa cum a fost scrisă, fără nicio intervenție din partea Consiliului Culturii, dictatorul literar al acelor vremuri. Moartea lui Preda rămâne însă o enigmă, multele semne de întrebare pe care dosarul lui de la procuratură le-a ridicat au rămas încă fără răspuns. Dar cred că istoria îi va face dreptate lui Marin Preda și, odată și odată, vom afla cine a fost în spatele morții violente pe care a avut-o.

Puțină lume și puțini cenzori aveau curajul să stea în fața lui și să explice de ce au tăiat sau nu vreun capitol dintr-o carte. Inconfortabil și deranjant pentru regim, Marin Preda, aflat la apogeul carierei lui scriitoricești, era greu de atins chiar și de către Ceaușescu.

Frații scriitorului, împreună cu soțiile Foto MNLR

Care este moștenirea pe care ne-a lăsat-o Marin Preda?

Au trecut 42 de ani de la moartea lui și trebuie să spun că niciodată în tot acest timp nu m-am întâlnit cu tatăl meu. L-am visat de două sau trei ori, dar niciodată cu fața și niciodată vorbind. Visele cu el erau enigmatice și întunecate, apărea mereu în negru, cu spatele la mine, gânditor și tăcut ca o umbră trecătoare, parcă pedepsindu-mă pentru vreun lucru rău pe care l-am făcut. Anii au trecut și o perioadă lungă nu l-am mai visat deloc până când, într-o noapte, nu cu mult timp în urmă, a apărut în vis altfel decât mă obișnuise.

După operele lui Marin Preda s-au făcut 6 ecranizări Foto MNLR

Deodată, tata își arăta chipul, era vesel, binedispus și… vorbăreț. Am petrecut mult timp împreună, ca și cum ar fi vrut să recupereze anii lungi de tăcere… În vis ne plimbam cu mașina și vorbeam de toate. Nu-mi venea să cred ce se întâmplă și îmi doream să nu se mai termine. Îmi povestea diverse, îi spuneam și eu de-ale mele, era aproape de mine, râdea, iar chipul lui, întunecat și sumbru în toți acești ani lungi, era luminos și cald. Trăiam unul dintre acele vise despre care poți să juri că este adevărat și chiar am avut la un moment dat senzația că nu vrea să plece.

M-am trezit în zorii zilei amețit puțin și, când mi-am dat seama că a fost un vis, am avut o senzație de liniște sufletească pe care nu am mai avut-o vreodată. Da, l-am visat pe tata și pentru prima oară l-am simțit lângă mine ca o prezență fizică, i-am văzut chipul și, în sfârșit, am reușit să vorbesc cu el. Și am adormit la loc.

Dar miracolul nu avea să se termine aici. În acele ore luminoase de dimineață mi-a apărut din nou, la fel de vesel, reluând discuția pe care o lăsasem în aer. Nu-mi venea să cred. Și iar am vorbit și vorbit, comprimând ani de tăcere în fraze simple despre mine, despre familie, despre viața noastră și despre… cărți. Da, am vorbit despre cărțile lui, într-un dialog pe care nu l-am înțeles decât mai târziu, când am realizat că vorbeam despre un caiet de-ale lui care nu a văzut lumina tiparului și pe care am ezitat totdeauna să îl public. „Fă ce trebuie făcut și ai grijă!”, au fost ultimele lui cuvinte pe care mi le-a adresat în vis cu un ton vesel și cald. Și m-am trezit a doua oară, transpirat de emoție și uimire. „Fă ce trebuie făcut și ai grijă…!” Oare ce voia să-mi spună?

Au trecut luni de atunci și-mi place să cred că am înțeles ce am de făcut mai departe  și cred că timpul va fi singurul care o să-mi confirme că decizia pe care am luat-o a fost una bună.

Împreună cu scriitorii Constantin Țoiu și Fănuș Neagu Foto MNLR

Primul lucru a fost să cumpăr un domeniu pe internet (marinpreda.com) și am să fac un site în care lumea să îi cunoască viața și opera așa cum a fost ea cu adevărat, fără adăugiri și răstălmăciri inutile.

Aici o să fie locul unde te vei întâlni cu lumea și vei putea vorbi despre anii tăi petrecuți pe lumea noastră pământeană. După care am să public caietul tău, pe care mi l-ai lăsat, în care povestești despre o perioadă tulbure a existenței tale. Pentru asta și pentru toate celelalte, spuse și nespuse, acum îți mulțumesc din toată inima, scump părinte! Te iubesc mult de tot, de aici dintre pământeni!

„Fă ce trebuie făcut și ai grijă!”, au fost ultimele lui cuvinte pe care mi le-a adresat în vis cu un ton vesel și cald.

La 5 august 1922, în această casă din Siliștea Gumești, se năștea Marin Preda Foto MNLR