Jurnal cu Soljenițîn, Apostolul Toma și Adrian Titieni

6 mai. Teatrul Metropolis a devenit cumva, în timp, refugiul și ultima speranță a celor care caută dramaturgia profundă, cu sens, a celor care nu sunt consumatori…nici de experimente, nici de licențios. Poate de aceea îl vedeam deseori aici și pe Preasfințitul Varsanufie, înainte de a deveni Arhiepiscopul Râmnicului, unul dintre puținii ierarhi cu care m-am întâlnit în săli de teatru sau de concerte.

• Avocații avertizează că „fără grefieri nu există justiție eficientă”
• Rafinăria Petrotel e ținută închisă, în timp ce se importă cantitatea de combustibili care s-ar putea produce aici. Pentru cine lucrează Guvernul Bolojan?
• La Bruxelles se negociază o nouă taxă care ar putea crește prețul la combustibili cu până la 15%. Ce poate face România
• Eugen Tomac începe consultările cu partidele pentru formarea unui guvern
• Care sunt băncile amendate de Consiliul Concurenței pentru influențarea ROBOR

Am văzut astă seară, prin generozitatea minunatei mele prietene (de-o viață) Simona Miculescu, ambasadorul nostru la UNESCO, piesa „Lumea lui Frank”, la care vă îndemn să mergeți, deși vă va trebui forță la finalul ei!

Scrisă de Alexandru Popa într-o manieră psihologică și de triller, care-ți răsturna concluzia fix când erai mai sigur de ea, cu nimic mai prejos decât cea a romanelor Agathei Christie, piesa este filosofică și în același timp realistă.

Ce facem cu un părinte care suferă o amnezie sau pe care îl suspectăm chiar de Alzheimer: îl ducem la un spital pentru a fi tratat instituționalizat sau îl ținem acasă, pe culoarele cunoscute ale vieții lui, sperând că, într-o zi, tocmai familiarul acesta îi va reda memoria?

Dar ce am vrea să facă părintele nostru dacă am fi noi copilul amnezic?

Sunt două perspective în care și rațiunea și sufletul au răspunsuri.

Polemica se poartă în trei.

Adrian Titieni, unul dintre ultimii actori ai generației MARI, este fermecător și în umor și în dramă, iar după ce l-am văzut și în „Tata mută munții” chiar mă întreb dacă nu e făcut doar pentru aceste roluri de martiraj mut, de jertfă senină. Numai la sfinți am mai văzut o asemenea naturalețe în fața destinului tragic.

Ștefana Samfira și Vlad Zamfirescu fac roluri complexe și e cu atât mai frumos momentul acestei piese cu cât cei doi sunt frați și minunatul lor tată, camusianul „om revoltat” Florin Zamfirescu, îi poate vedea pe aceeași scenă ca actori, dar și ca regizor pe Vlad.

„Lumea lui Frank” este un fel de „Zbor deasupra unui cuib de cuci” jucat în afara azilului.

Mihai Georgescu de la „Bere Gratis” a compus o muzică ce subliniază nevroza din piesă, dar și dragostea cu care cel care iubește nu îl abandonează pe cel iubit.

Mi-a amintit de “Notebook”, în care, după o viață împreună, soțul venea zilnic să o viziteze pe soția lui, acum suferindă de Alzheimer, internată într-un azil… și medicul ei curant, impresionat de consecvența lui, îl întreabă nedumerit într-o zi: De ce veniți, totuși, atât de des? Pentru că, vedeți, nu știe cine sunteți!! Iar soțul îi răspunde: Da, dar eu știu cine e ea!

„Lumea lui Frank” va răscoli mulți părinți, dar mai ales mulți copii.

Deși proiectasem un ceai după spectacol, eu n-am mai fost în stare de nimic. Am simțit un plumb greu în corp și am vrut doar să ajung acasă și să mă întind.

De atunci… mă gândesc doar la ce actor magnific poate fi Adrian Titieni!!! Lacrimile din ochii lui, la final, mă urmăresc…

29 aprilie. Apostolul în Teleorman

În urmă cu puțin timp, când mi-am așezat fruntea pe capul Apostolului Toma, am avut senzația paradoxală că acest craniu peste care au trecut aproape 2000 de ani nu e nici rece, nici inspăimântător, nici macabru. Dimpotrivă, mi-a părut ca un glob cald, neted, părea că transmite umanitate, nu moarte, și într-o secundă, ca un flesh, am simțit că văd și simt toată prietenia, credința și dragostea dintre Apostolul Toma și Hristos. 

Căci nu de Iisus s-a îndoit Toma, ci de apostoli, iar dincolo de îndoială este Certitudinea ultimă, dacă Adevărul învinge dubiul.

Cu mulți ani în urmă, în timpul celei mai mari expoziții dedicate lui Caravaggio, la Quirinale, am stat minute întregi în fața tabloului care-l înfățișează pe Toma iscodind curios rana lui Iisus. Prin îndoiala lui, Toma ajunge la adevărul incontestabil al Învierii, lăsând și această mărturie, în plus, pe care se sprijină, de două mii de ani, lumea creștină și Biserica ei, că Învierea lui Iisus este fapt concret.

În acel minut de rugăciune, parcă l-am auzit rostind „Domnul și Dumnezeul meu!” căci Toma, pe al cărui cap mi-am sprijinit fruntea, trăise lângă Hristos, mâncase cu El, mărturisise alături de El, îl atinsese reînviat. 

Până marți, 2 mai, capul lui este la Mănăstirea Pantocrator de la Drăgănești Vlașca, la o oră de București, spre Alexandria.

Oameni frumoși prin credința lor așteptau să se închine, curtea bisericii era plină de verde, călugării tineri și serafici transmiteau bucurie cu privirea, văzând atâta lume care „nu are nevoie să vadă ca să creadă”.

Lângă capul Sfântului stau moaștele Sfintei Ecaterina, ale Mariei Magdalena, căreia Arhimandritul Dr. Sebastian Serdaru, Starețul Mănăstirii, i-a dedicat studii și cercetări publicate în mai multe cărți-femeia din care au fost scoși 7 draci, care a stat la picioarele Mântuitorului când era pe cruce, care i-a miruit trupul mort și prima căreia i se arată după Înviere-, iar sub cupola superbă din care Pantocratul își întinde brațele către toți cei de jos, stau o bucată din Sfânta Cruce și moaștele Sfântului Ioan Botezătorul.

Pe unul dintre pereți sunt mutate în pictură chipurile cititorilor acestei Mănăstiri, Gigi Becali împreună cu familia sa, între care luminează mama lui, în straie de maică, pentru că în  urmă cu doi ani a fost călugărită chiar aici. Sfințenia ei trece din zid spre privitori.

Am plecat cu daruri și cu flori de la Sfinți.

Nu am îndrăznit să fac nicio poză, iar cea pe care o las aici este făcută de călugării Mănăstirii, la sosirea capului Sfântului. De o mie de ani, de când e păstrat în insula grecească Patmos, nu a plecat decât în urmă cu 10 ani, câteva zile, în Cipru, și acum, pentru a doua oară, să vină în Teleormanul românesc.

Am încercat să iau cu mine mai multe prietene și oameni dragi, dar nimeni nu m-a putut însoți, din diferite motive, fiecare având altceva de făcut.

Cred că Apostolul Toma voia să vin singură…

22 aprilie. Din lectura mea de acum…

„Cuvânt către ucraineni și bieloruși

Eu însumi aproape pe jumătate sunt ucrainean și în primii ani de viață am crescut în sunetele limbii ucrainene. Iar în mâhnita Bielorusie mi-am petrecut cea mai mare parte a anilor mei de front și am îndrăgit până la suferință sărăcia ei tristă și sfiosul ei popor.

Și către unii și către alții mă adresez acum nu din afară, ci ca unul de-al lor.

Da, poporul nostru s-a împărțit în trei ramuri abia după nefericirea amenințătoare a invaziei tătare și a colonizării poloneze.

Este doar o minciună, inventată nu de mult, că din sec. al IX-lea ar exista un popor ucrainean diferit, cu o limbă deosebită, ne-rusească.

Cu toții am purces din mult prețuitul Kiev „de unde izvodește pământul rusesc”, cum spune letopisețul lui Nestor, de acolo ne-a venit și lumina creștinismului.

Ne-au condus acești cneji: Iaroslav Mudrîi a împărțit între fii săi Kievul, Novgorodul și toată întinderea de la Cernigov la Reazan, Murom și Belozero.

Vladimir Monomah a fost totodată și cneaz kievean, și cneaz de la Rostov și Suzdal; aceeași unitate ne marchează și dinspre partea slujirii mitropoliților.

Poporul Rusiei kievene a creat statul moscovit.

În Lituania și Polonia bielorușii și malorușii (ucrainenii) au conștiința că sunt ruși și împreună au luptat împotriva înregimentării în armatele respective sau împotriva catolicismului. Reîntoarcerea acelor pământuri la Rusia a fost conștientizată de toți ca o Reunificare.

Da, dureros și rușinos este să ne amintim de timpurile lui Alexandru al II-lea (1863-1876), de interzicerea limbii ucrainene în publicistică iar apoi și în literatură – dar legea n-a dăinuit multă vreme, ea ținea de acea înțepenire sucitoare de minte atât în politica administrativă, cât și în politica religioasă care pregătea căderea orânduirii statale rusești.

Totuși și Rada (Parlamentul) frivol-socialistă din 1917 s-a alcătuit prin înțelegerea politicienilor, nu a fost aleasă de popor. Când a promulgat ieșirea Ucrainei din federație, tot astfel nu a consultat opinia întregului popor.

Am avut prilejul să răspund deja naționaliștilor ucraineni emigranți care susțin sus și tare în America: „comunismul este un mit, lumea întreagă vor s-o cucerească nu comuniștii, ci rușii” (Așa și este consemnat de 30 de ani în legea Senatului american, că rușii au cucerit deja China și Tibetul).

Comunismul este un soi de mit pe care rușii și ucrainenii l-au suportat pe pielea lor în închisorile cekiste încă din 1918. Un „mit” care a scos din pământ, în ținuturile de pe Volga, până și grăunțele de sămânță și a condamnat 29 de gubernii rusești la secetă și la foametea genocidului din 1921-22. Același „mit” a împins perfid Ucraina în aceeași nemiloasă foame din anii 1932-33.

Împreună suportând din partea comuniștilor o colectivizare făcută cu cnutul și plutoane de execuție – oare nu ne-au unit tocmai aceste suferințe comune?

În Austria, până și în 1848 galițienii își denumeau consiliul lor național Glovna russka rada (Rada rusă centrală, n.n.). Dar pe urmă, într-o Galiție desprinsă și supusă digerării austriece s-a cultivat o limbă ucraineană stâlcită, împănată de cuvinte nemțești și poloneze, precum și ademenirea spre dezvățarea ucrainenilor din Carpați de vorbirea rusească, spre un total separatism ucrainean, care la conducătorii emigrației actuale fie că irumpe într-o ciudată ignoranță care pretinde că Vladimir cel Sfânt „a fost ucrainean”, fie într-o mânie deja incandescentă: „să trăiască comunismul, numai să piară moscalii!”

Cum să nu împărtășim durerea pentru chinurile de moarte la care au fost supuși ucrainenii în perioada sovietică?

De unde însă această conspirație: să tăiem Ucraina de Rusia în carne vie (și acolo unde n-a fost vreodată vechea Ucraină, cum ar fi câmpia sălbatică a nomazilor sau Novorossia, sau Crimeia, Donbasul și aproape până la Marea Caspică).

Și dacă-i să fie autodeterminarea națiunii – atunci tocmai națiunea singură trebuie să-și decidă soarta, ea însăși. Fără votul întregii națiuni, acest lucru nu poate fi hotărât.

A separa astăzi Ucraina – înseamnă a face incizia prin milioane de familii, căci așa-i amestecul de populație; regiuni întregi cu predominație rusească; atâția oameni puși în situația stresantă de a alege între două naționalități; atâția alții cu o origine dublă; atâtea căsătorii mixte, dar pe care nimeni până acum nu le-a socotit ca atare. În grosul populației de bază nu există nici măcar o umbră de intoleranță între ucraineni și ruși.

Fraților! Nu ne trebuie astăzi această despărțire crudă! Este o întunecare a minții în timpul anilor de comunism.

Împreună am picat în această groapă, haideți să ne aburcăm împreună.

Iar timp de două secole – ce mulțime de nume vestite la întretăierea celor două culturi ale noastre.

După cum a și fost formulat de M.P. Dragomanov: de nedespărțit, dar nu și de dizolvat.

Cu iubire de prietenie și de bucurie trebuie să se deschidă drumul culturii ucrainene și bieloruse, nu numai pe teritoriile ce le aparțin, ci și pe cele ale Marii Rusii. Nici un fel de rusificare forțată, ca la sfârșitul anilor ’20, ci o dezvoltare neîngrădită cu nimic a culturilor paralele, școli în ambele limbi la alegerea părinților.

Desigur, dacă poporul ucrainean ar dori într-adevăr să se despartă, nimeni nu va îndrăzni să-l rețină cu forța. Dar – diversificat este acest spațiu și numai populația locului poate să hotărască destinul lui – iar orice minoritate națională nou creată pe acest loc trebuie să beneficieze de aceeași slobozenie.

Tot ce am spus până acum se referă pe deplin și la Bielorusia, în afara faptului că acolo nu s-a turnat gaz pe focul unui separatism iresponsabil.

Și mai este ceva: trebuie să ne închinăm până la pământ Bielorusiei și Ucrainei pentru nenorocirea de la Cernobîl, pricinuită de carieriștii și idioții sistemului sovietic – și să încercăm să o îndreptăm din toate puterile noastre.” Alexandr Soljenițîn (1918-2008), Premiul Nobel pentru literatură