PUCIURILE ȘI IPOCRIZIA

Loviturile de stat militare din Africa au crescut din 2020, atât în ​​Africa de Vest, cât și în Africa Ecuatorială. Totuși, merită a fi condamnate toate?

• Nadia, Steaua României
• Când ne dezvelim genunchii…
• O companie americană construiește la Cluj primul centru de date din lume cu Inteligența Artificială Cuantică
• Val de naturalizări fără precedent! Număr record de pașapoarte germane în 2025
• Putin: Nimeni nu poate spune proveniența unui aparat de zbor până când nu este efectuată o expertiză

LOVITURI ȘI CONDAMNĂRI

Dacă ar fi să facem un rezumat la zi, în Africa Subsahariană, iată cum arată situația pe Tropicul Cancerului:

În Mali au fost răsturnați doi președinți, la 18 august 2020 (președintele Ibrahim Boubacar Keïta) și la 24 mai 2012 (președintele de tranziție Bah Ndaw);

În Ciad, un puci îl răstoarnă pe președintele Idriss Déby la 20 aprilie 2021

În Guineea, președintele Alpha Condé este demis la 5 septembrie 2021;

În Burkina Faso, la 24 ianuarie 2022, un puci a pus capăt mandatului președintelui Roch Marc Christian Kaboré. La 30 septembrie 2022, este rândul președintelui de tranziție, Paul-Henri Sandaogo Damiba, să fie destituit. I-a luat locul, în octombrie 2022, Ibrahim Traore, un ofițer militar cu un rang destul de modest, liderul unui regiment de artilerie dintr-un oraș mic din nordul Burkinei Faso.

În Niger, președintele Mohamed Bazoum a fost înlăturat la 26 iulie 2023. (Este devoalat rolul fostului președinte Youssoufou care voia să continue să „domnească” prin intermediul unor bărbați devotați, precum Bazoum).

Alți „posibili candidați” vor apărea, mai devreme sau mai târziu, în Togo, Benin și Senegal, fără a uita Coasta de Fildeș.

În Africa Ecuatorială există în prezent un singur caz, în Gabon, cu răsturnarea lui Ali Bongo la 30 august 2023.

Nu ar fi surprinzător dacă și Camerun, Congo-Brazzaville și Guineea Ecuatorială ar cunoaște aceeași soartă în viitorul apropiat.

Toate aceste lovituri de stat militare afectează fostele colonii franceze și toate au făcut obiectul unei condamnări imediate din partea Franței, precum și excluderii din Uniunea Africană.

Pe de altă parte, cele mai evidente trucuri electorale, în special cele ale puterilor dinastice existente, și cele mai grosolane manipulări ale rezultatelor electorale, falsificate în mod sistematic, care constituie atâtea lovituri de stat civile, nu sunt niciodată subiectul mustrărilor.

Franța se preface că vede în Niger și Gabon doar un președinte răsturnat, integru, și mai ales ales sau reales în mod democratic. Franța are relicve frumoase în Africa, chiar dacă nu mai ia decizii în fostele sale colonii ca înainte. Cu toate  astea, un e deloc o cantitate neglijabilă în Africa și rămâne bine implantată în zonă. Ca atare, complicitatea sa la lipsa progresului social și democratic, cauza a rebeliunilor, este, fără îndoială, dovedită.

Ne amintim că cele două zile de sărbătoare după ce Jean-Bedel Bokassa a creat Imperiul Centrafrican au fost acompaniate de orchestra armatei franceze. Ca să nu mai vorbim de sprijinul financiar pentru aceste sărbători, de organizare, transportul logistic și securitate.

Este interesant să dezvăluim aici un mic secret din negocierile faimoasei Declarații de la Bamako din 3 noiembrie 2000, ratificată ulterior de toți șefii de stat ai Africii francofone la Summitul de la Beirut din 2002. Acest text, cel mai avansat din vremea lui în domeniul practicilor democrației, drepturilor și libertăților, conține o condamnare a loviturilor de stat la paragraful 5 de la capitolului 3:

„(…) pentru a menține democrația, Francofonia condamnă loviturile de stat și orice altă preluare a puterii prin violență, arme sau orice alte mijloace ilegale”…

Acest paragraf nu figura în proiectul inițial. Cum a fost el introdus în ultimul minut? Printr-o intervenție a africanilor la Secretarul General Boutros Boutros-Ghali.  

Tuturor șefilor de stat africani le era frică să nu fie răsturnați într-o zi de armata lor, în care nu aveau deloc încredere…și pe bună dreptate. Era mai bine pentru ei să conteze pe prezența armatei franceze. Înțelegem apoi cu ușurință de ce condamnarea sistematică a loviturilor de stat din Africa era menită să servească cel mai bine interesele juntelor existente.

În 1999 și 2000, Uniunea Africană a condamnat și ea, cu ocazia summiturilor sale de la Alger și Lomé, orice confiscare de putere prin mijloace neconstituţionale.

CE NU A ÎNȚELES OCCIDENTUL

Principiul condamnării automate a loviturilor de stat este însă în mare măsură insuficient.

Loviturile de stat se produc și pentru că, de multe ori, nu există alte soluții pentru blocarea spațiului politic. Cum putem scăpa de sistemele politice complet fosilizate care marginalizează partidele și opozițiile, de dinastiile sclerozate și gerontocratice, de politicienii perpetui care ignoră data expirării lor? Iată, motivul unei lovituri de stat poate fi proasta guvernare, puternic afectată de aroganță, o guvernare care nu lasă nicio speranță de alternanță politică pașnică și se manifestă prin excluziune etnică sau socială și printr-o corupție endemică, mai mult ca niciodată. Traficul de droguri, de migranți și cu aur produce o masă de bani capabilă să pervetească toate sistemele politice.

Progresul înregistrat în democratizare în anii 1990 este în plin declin. Pe de altă parte, rețelele sociale, în plină dezvoltare, asigură mai multă libertate de exprimare și denunță, de exemplu, eliminarea neconstituțională a limitării numărului de mandate prezidențiale și diverse alte modele la modă care, cu siguranță, exacerbează tensiunile și facilitează munca jihadiștilor.

Manipularea alegerilor și a constituțiilor nu mai rezistă, însă nu este condamnată vreodată de Uniunea Africană sau de țările occidentale care nu și-au folosit influența pentru a asigura alegeri transparente, legitimitate democratică, fair-play politic și respectul pentru lege în rândul clientelei lor africane.

Elitele africane, îmbogățite, merg mână în mână cu inegalități foarte mari și niveluri ridicate de sărăcie. Cu o corupție dovedită, însoțită de o puternică represiune politică, sub ochii indiferenți ai Occidentului.

Diplomația tăcerii occidentale cu privire la guvernarea lor execrabilă a permis mult sprijin financiar politicii franceze în special și mai ales accesul companiilor franceze la extracția resurselor și exploatarea materiilor prime, toate protejate de contingente militare prepoziționate.

Altfel spus, ce se întâmplă dacă un președinte manifestă un comportament inconsecvent, își execută adversarii, încalcă drepturile omului, dă dovadă de nepotism dovedit, este în mod sistematic corupt și se declară în contact direct cu Dumnezeu sau, mai mult, nu este în măsură să-și exercit responsabilitățile în cazul unui handicap fizic sau mintal (este cazul lui Ali Bongo de la accidentul său vascular cerebral din 2018)?

O lovitură de stat fie pune capăt coșmarului țării, cu perspectiva unui val de sancțiuni internaționale, occidentale și retragerea ajutorului, fie asistăm la decăderea țării, la război civil, distrugerea infrastructurii, pierderea și fuga elitelor, migrații masive în străinătate…

Combinația perdant-perdant dintre autoritarismul politic cu cooptarea succesorilor și iresponsabilitatea economică a puterii în vigoare este un blestem insuportabil pentru populațiile africane foarte tinere.

Pe scurt, condamnarea sistematică a loviturilor de stat militare din Africa ar fi, prin urmare, justificată dacă ar fi răsturnate adevăratele regimuri democratice. Nu a mai fost însă niciodată cazul din 2020, perioada de referință.

Manipularea flagrantă a alegerilor de către regimurile în vigoare constituie, repet, adevărate lovituri de stat civile, niciodată denunțate.

Permiteți-mi aici să relatez pe scurt o experiență personală: cea a unui mediator sosit la Nouakchott, în Mauritania, după puciul militar al colonelului Vall din august 2005.

În urma unei lovituri de stat împotriva președintelui Maaouya Ould Sid Ahmed Taya, oganizată de elemente ale securității prezidențiale și ale forțelor armate, Mauritania s-a trezit condusă din 3 august 2005 de un „Consiliu militar pentru justiție și democrație” (CMJD), prezidat de fostul director general al Siguranței Naționale, colonelul Ely Ould Mohamed Vall.

Am fost trimis să conduc o misiune de informare și mediere la Nouakchott în perioada 8-10 septembrie 2005. Tăierea tuturor punților diplomatice și a canalelor de ajutor financiar, fără a mai lua în considerare diferitele sancțiuni, așa cum a făcut Franța în Niger, nu este neapărat varianta cea mai adecvată.

Cu ocazia audienței pe care mi-a acordat-o, președintele Consiliului Militar a vorbit pe larg despre situația care a predominat sub regimul președintelui Taya și despre motivele care au condus la lovitura de stat din 3 august. Pentru președintele Ould Mohamed Vall, prăbușirea democrației în Mauritania datează de câțiva ani, când Taya a ales să devină președintele unui partid, iar această formațiune politică devenise partidul statului.

Schimbarea făcută la începutul anilor 1990, având ca rezultat, în special, adoptarea unei noi constituții, instaurarea unui sistem multipartid și organizarea de alegeri deschise, fusese considerată un pas semnificativ înainte, dar se transformase rapid într-o democrație de fațadă, din moment ce țara recăzuse, de fapt, în cultura partidului unic. Din lipsă de contraputeri, derivele și abuzurile regimului Taya s-au înmulțit, sub privirea pasivă a comunității internaționale.

Pentru noile autorități, lovitura de stat din 3 august, departe de a constitui o prăbușire a democrației, este de fapt un act de restabilire a acesteia, în care clasă politică și întreaga populația mauritană s-au recunoscut. Drept dovadă, totul s-a petrecut într-un calm absolut, fără vărsare de sânge, cu sprijinul populației, al majorității covârșitoare a partidelor politice, inclusiv al partidului fostului președinte și al tuturor forțelor  în viață ale națiunii. Și președintele CMJD a concluzionat: „Sunt primul care condamnă loviturile de stat, dar ce se poate face atunci când jocul democratic este complet denaturat și sistemul politic este blocat până în punctul în care nu există nicio speranță de alternanță – chiar și în fruntea partidului – și încălcările drepturilor și libertăților devin din ce în ce mai repetate și masive?”

Acest exemplu mi-a servit întotdeauna drept lecție…

Condamnările occidentale, total inadaptate

Putem vedea cu claritate că a condamna sistematic și automat loviturile de stat a dus la efecte perverse și neașteptate: s-a transformat într- un semafor verde permanent pentru regimurile autoritare existente, care s-au eternizat.

Așa sunt condamnate puciurile militare, deși urmează unor puciuri civile sub formă de atacuri electorale care par să nu deranjeze pe nimeni.

Condamnările occidentale sunt așadar total inadaptate și reflectă o concepție alterată a realităților africane. De aceea ni se induce credința că a condama loviturile de stat de către Franța și Uniunea Africană, în special, ar servi intereselor democrației, alegerilor libere și drepturilor omului. Nu este cazul. Cu excepția faptului că aceste denunțări ascund, de fapt, urmărirea unei politici neo-colonialiste de apărare a intereselor, de partea Franței și menținerea la putere a dinastiilor autoritare și nedivizionate, de partea Uniunii Africane.

Membrii Uniunii Africane, la rândul lor, își apără propriile regimuri politice.

Interdicția puciurilor este cea mai bună asigurare de viață a lor.

Rolul Franței este dificil. Are câteva motive imperioase ce o împing să-și favorizeze angajamentul în Africa, din care este, totuși, exclusă treptat: vitalitatea demografică a continentului, bogăția resurselor sale naturale, activismul desfășurat acolo de China și Rusia, proximitatea culturală, lingvistică și familială, importanța diasporei în Franța, fără a uita chestiunea extrem de sensibilă a imigrației și terorismul islamic.

Însă dacă Franța are scuza de a-și apăra interesele politice și pe cele ale companiilor sale, închizând ochii la monopolizarea inacceptabilă a regimurilor corupte și a petromonarhiilor existente, ea va sfârși prin a plăti scump și cu prețul înlăturării sale treptate. China, Rusia, Turcia, Maroc, Statele Unite, Germania, Japonia și Africa de Sud, noii stăpâni ai influenței în zonă, sunt deja acolo!

PUCIUL DIN GABON

În primul rând, la Libreville nu s-a auzit nimic împotriva Franței, a reprezentanței sale diplomatice și a soldaților săi staționați aici și, mai mult, nimic împotriva companiilor sale, în ciuda unui sprijin de neclintit, de multă vreme, din partea Parisului pentru regimul dinastic prădător al lui Bongo & Co. Cu excepția câtorva critici transmise doar de rețelele de socializare. În țară sunt vreo 80 de companii franceze, printre care giganții Total și Eramet.

Gabon, în imaginea vecinilor săi, este un stat mic (doar 2,3 milioane de locuitori) dar care poate conta pe diverse resurse (petrol, lemn, mangan).Este o țară bogată, poate cea mai bogată din Africa, dacă luăm în considerare PIB-ul pe cap de locuitor (8.820 de dolari în 2022) dar, din păcate, foarte prost guvernată, până la punctul în care cele mai bune șanse de dezvoltare au fost distruse. O treime din populație trăiește sub pragul sărăciei în 2022, potrivit Băncii Mondiale, ceea ce este revoltător.

Le-a fost greu și puciștilor să vină cu alte argumente pentru a-și justifica lovitura. Aceștia constată „o guvernare iresponsabilă, imprevizibilă, care se traduce printr-o deteriorare continuă a coeziunii sociale, riscând să ducă țara în haos”.

Loviturile de stat din zona Sahel nu vor schimba problemele regiunii, dar răspunsul occidental la puciul gabonez nu ne va face să uităm anii de tăcere față de metodele antidemocratice și față de îmbogățirea ilicită a clanului Bongo.

Celor mai apropiați colaboratori ai șefului statului demis li s-au adus acuzații grave. Aceștia au fost arestați în special pentru „înaltă trădare împotriva instituțiilor statului, delapidare masivă de fonduri publice, de organizarea unui grup infracțional pentru delapidare financiară internațională, fals și uz de fals, falsificare a semnăturii Președintelui Republicii, corupție activă, trafic de stupefiante”.

Chiar vrea Occidentul să fie complice la toate acestea prin tăcerea sa interesată sau prin condamnare, după caz? Cu alte cuvinte, o ruptură cu pactul colonial este singura posibilă? Familia Bongo, tată și fiu, a fost un pilon al Franței în Africa, un sistem de cooptare politică, rețele și vânători de rezerve comerciale între Paris și fostele sale colonii.

Șeful juntei militare este văr cu Bongo care, în timpul șederii sale la Washington în calitate de atașat militar, a achiziționat trei proprietăți imobiliare în Districtul Columbia. Pe de altă parte, s-a deschis o anchetă încă din 2010, la Paris, împotriva a nouă membri ai familiei Bongo. Aceștia au fost acuzați de posesia unor bunuri necuvenite în Franța, cumpărate din bani publici, deturnați în Gabon. Un detaliu, fără îndoială.

VIITORUL?

Cele șapte lovituri de stat din Africa Occidentală sunt toate marcate de ura față de Franța, acuzată de toate eșecurile interne. Rețelele sociale au jucat un rol major în denunțarea Franței ca fiind la originea tuturor relelor.

Cu siguranță, a da vina doar pe singura putere colonială pentru toate eșecurile acestor țări de mai bine de 60 de ani, nu e ceva atât de grav. Însă manifestările de paternalism francez condescendent, chiar de aroganță, combinate cu o exploatare de tip neocolonialist a bogățiilor, sunt incontestabile. Franța a făcut prea puțin, prea târziu și se confruntă cu vânturi potrivnice.

S-a trezit repudiată în Africa de Vest prin lovituri de stat repetate și forțată să-și retragă soldații. Sprijinul său pentru o intervenție militară a CEDEAO/ECOWAS (n.r. Comunitatea Economică a Statelor vest Arficane) nu poate fi decât contraproductiv și poate avea consecințe catastrofale la nivel uman.

Această propunere și acest sprijin din partea Franței pentru o intervenție armată sunt total iresponsabile din partea Parisului care pare să-și fi pierdut busola.I se opun Mali, Burkina Faso, Guineea, Algeria, Germania. Și guvernele din regiunea Sahel, cu sau fără lovituri de stat, înainte sau după acestea, se confruntă cu provocări imposibile, fiind cele mai sărace din lume.

Țările lor nu au acces la mare, părți din teritoriile lor sunt din ce în ce mai aride, impactul schimbărilor climatice este brutal, se confruntă cu insurecții islamiste și cu o sărăcie extremă.

După demografia galopantă, ce reprezintă un pericol, eșecul complet al eforturilor de educație și al programelor de ocupare a forței de muncă și sănătate este, din păcate, dovedit.

La aceasta trebuie adăugate nesiguranța într-o lume rurală în plină tulburare, tradiționalul antagonism mortal dintre crescătorii de animale și fermieri, exploatați de grupările teroriste, precum și deficitele serviciilor publice în general.

Nesiguranța, criza economică și socială, sunt înrădăcinate în regiune, la fel ca și corupția care sifonează veniturile statului. Urbanizarea explodează. Multiple violențe au loc și se răspândesc în  regiune. Efectele imitării altor țări sunt de temut.

Toate aceste lovituri de stat sunt eforturi disperate în căutarea unei căi de evadare, puțin probabile. Economiile generează mai puține venituri pentru cetățeni, care sunt victime ale statelor prădătoare. Există o incapacitate a guvernelor locale de a oferi soluții eficiente și coerente la aceste probleme, chiar și cu ajutor internațional.

Deficitul de guvernanță pe probleme esențiale este generalizat. Mobilizarea populară pentru loviturile de stat reflectă dezamăgirea populației față de guvernarea politică, sătulă de elitele prădătoare și corupte. Tineretul nu este reprezentat de elitele conducătoare și cere o repartizare mai echitabilă a bogățiilor.

Occidentul este aproape indiferent la nevoile lor de dezvoltare. În plus, creșterea demografică absoarbe orice evoluție sau creștere a PIB-ului.

Orice guvern, chiar și cinstit și democratic, nu va mai înțelege o iotă și nu va putea decât să suporte aceste condiții neplăcute.

Această „retribalizare” generalizează delictele financiare, corupția, vânzările ilegale de aur în Orientul Mijlociu. Cu două consecințe: pe de o parte teroriștii sunt văzuți din ce în ce mai mult drept justițiari și sunt mai puțin respinși decât înainte, și, pe de altă parte, cooperarea cu democrațiile are de suferit. Fostele metropole continuă să fie prezentate drept singura cauză a eșecurilor țărilor africane. La 60 de ani de la independență, argumentul rămâne mai valabil ca niciodată, cu totala indiferență a Uniunii Europene.

Aceste regimuri nu au un viitor strălucit.