Absenteismul ca doctrină politică

Doctrinele au dispărut şi au apărut luptele purtate prin Parchet, iar mobilizarea nu mai este necesară atât timp cât o minoritate poate bloca orice prin recursul la absenteism.

Nu pot fi clar identificate motivele pentru care cetăţenii nu doresc să participe la viaţa politică prin folosirea dreptului la vot. Unii preferă să nu voteze deoarece nu au nicio variantă viabilă, altora le este total indiferentă viaţa politică, iar alţii pur şi simplu sunt totalmente dezamăgiţi de orice reprezentant al clasei politice. Toţi aceştia se încadrează într-un aşa-numit absenteism „de lehamite”, o categorie care a crescut simţitor în ultimele două decenii, atingând aproximativ 30%. Iată însă că românii, inventivi cum îi ştim, au născocit un altfel de absenteism: absenteismul doctrinar.

De la absenteismul „de lehamite” la absenteismul doctrinar

Cu greu mai pot fi numărate moţiunile de cenzură depuse în ultimii ani şi nici nu cred că mai interesează pe cineva tematica reclamată de Opoziţia acelor vremuri. Precum la fel de uşor ne putem pierde în hăţişul de legi şi ordonanţe sau regulamente asumate în Parlament de către guvernele succesive ale PD-L. Ceea ce rămâne însă în conştientul public este forma inedită de luptă parlamentară inventată de către PD-L: neparticiparea la vot. O formă de absenteism politic ce a dat mari bătăi de cap actualului USL, blocat mereu „la mantinelă” de non-combatul adversarilor. Adversari care, la rândul lor, perfect conştienţi nu neapărat de şubrezimea ideilor lor politice, cât mai ales de fragilitatea constructului lor politic, au dat ordin parlamentarilor „să stea în bănci”. Invenţia se pare că a funcţionat, astfel că ea a fost folosită cu succes şi la referendumul pentru demiterea preşedintelui: apelul la boicot a acoperit votul negativ. Nici nu a mai contat dacă cei 54% care au absentat ar fi dorit sau nu să-l suspende pe Traian Băsescu, a contat că, printr-o magistrală lovitură politică, PD-L şi i-a însuşit pe toţi cei absenţi, trecându-i cu anasâna pe „listele” susţinătorilor prezidenţiali. 11 milioane ar rezulta astfel cantitatea de pro-băsişti, o sumă impresionantă, chiar dacă ea nu sfidează doar bunul-simţ, ci şi logica aritmetică a realităţii româneşti. Absenteismul şi-a făcut din nou datoria. Astfel, într-o logică dementă, n-ar fi exclus ca în viitor majoritatea parlamentară să fie întrunită nu prin însumarea voturilor obţinute prin participare, ci prin însumarea voturilor neobţinute prin neprezentare!

O a treia formă de absenteism a fost reşapată însă şi în cazul instituţiilor publice, vorbim aici despre cvorumul necesar şedinţelor CSM. Dacă parlamentarii o pot aplica, dacă activiştii de partid o pot folosi, în definitiv, de ce nu ar recurge şi judecătorii la o asemenea metodă? Jocul de-a v-aţi ascunselea pe care l-au practicat membrii CSM poate face astfel parte, într-un capitol separat, din manualul folosirii absenteismului doctrinar ca armă politică. Ingerinţa nedorită (de către PD-L) a Monei Pivniceru în sistemul de justiţie cu certitudine ar fi provocat frisoane elementelor înaintate ale democrat-liberalilor din sistemul Parchetelor. Metoda refuzării prin absenţă a numirii doamnei Pivniceru la Justiţie în speranţa întoarcerii cât mai grabnice a lui Traian Băsescu la Cotroceni a dat roade. Nu numai că numirea a fost întârziată, ci, mai mult, asupra numirii însăşi s-a pogorât un întreg nor cenuşiu al acuzaţiilor şi îndoielilor.

Un sistem inovator şi sechelele lui

Mai cotidiană ca oricând, expresia „după noi potopul” pare să caracterizeze grosier comportamentul politic al democrat-liberalilor. Un comportament politic al cărui ton l-a dat tocmai Traian Băsescu: majorităţile parlamentare nu mai contează, contează doar cele conjuncturale; actele parlamentare ale Opoziţiei nu mai contează, contează forţa cu care împiedici parlamentarii Puterii să se ridice din bănci; voinţa electorilor activi nu mai contează, contează masa amorfă a absenţilor; deciziile Guvernului nu mai contează, contează cvorumul unei instituţii plecate în concediu. Ce este mai trist însă este că, odată inventat acest sistem, s-ar putea să fie folosit şi pe viitor, de alte partide, de alte majorităţi şi de alţi preşedinţi. Oare cât de mult va fi plăcută actuala invenţie, absenteismul doctrinar, succesorilor actualilor democrat-liberali? Oare vom fi martorii unei acceptări tăcute şi vinovate ale stărilor de fapt viitoare sau, într-un imens puseu de ipocrizie specifică, vom avea parte de proteste la adresa „încălcărilor grosolane ale regulilor democratice”?