Adolescenți, babe, unguri, reziduali. Tipologii politice în România de azi

În politica românească avem o structură de partide relativ bine definită, bine evidențiată de realitatea ultimelor două decenii. În primul rând, avem două partide mari larg acoperitoare care vin să servească nevoile electorale ale majorității celor care votează.

• AFT, companie românească, arată cum putea fi interceptată drona care a explodat în Portul Constanța. MApN are sistemul care ne-ar putea apăra aici, dar îl ignoră, preferând să dea banii altor state
• Guvernul României: Ucrainenii au pierdut controlul asupra a patru drone. Una dintre ele este cea care a explodat în Portul Constanța
• În România, contrabanda cu țigări și produsele contrafăcute ajung la 6,9% și generează pierderi de 324 milioane euro
• Primul vaccin creat de inteligența artificială
• SANADOR: Ordinul pentru completarea Normelor tehnice de realizare a programelor naționale de sănătate curative poate restrânge accesul pacienților la servicii medicale esențiale

Structura us and them

Logica duală din politică „cine nu e cu noi e împotriva noastră” dă naștere în țările cu sisteme electorale first past the post unei structuri bipartizane. Vezi SUA cu republicanii și democrații ei sau Marea Britanie cu liberalii și conservatorii.

În țările unde sistemul electoral este proporțional, evident că rezultă mult mai multe partide care să reprezinte în Parlament interesele unor grupuri mai mici. Însă chiar și în aceste țări avem de regulă dominația unui cuplu antagonic de partide, “ăia și ăilalți”, care deservesc mai mult de jumătate din nevoile electorale ale țării respective. 

În România, această structură antagonică de tip us and them se învârte în jurul PSD.

Principalul partid, PSD, prezintă niște caracteristici care-i conferă reziliență politică. Pe de o parte este continuatorul partidului unic din perioada comunistă, cu o puternică memorie instituțională și organizațională ce-i asigură un avantaj mai ales la nivel local.

Pe de altă parte, e partidul care deservește cel mai bine din punct de vedere ideologic și emoțional nevoile majorității tradițional-conservatoare ale „României tăcute”.

Nu în ultimul rând, e partidul care deocamdată cel puțin rezistă cel mai bine asaltului non-democratic al instituțiilor de forță, asalt ce cuprinde încetul cu încetul lumea dezvoltată occidentală, ca reacție la eficiența sistemelor non-democratice non-europene, îndeosebi cel chinez.

Dat fiind că e principalul partid și dat fiind că lucrăm în logica „ori ești cu noi, ori ești împotriva noastră”, inevitabil apare reacția la acest behemot conservator concretizată de-a lungul celor trei decenii într-o succesiune de partide anti-pesediste.

Fie ești cu PSD, fie ești împotriva sa. Împotriva sa în momentul de față este PNL. Nu PNL-ul adolescent de acum 15-20 de ani, ci un PNL așezat, matur, rezultat din fuziunea cu PD, fostul partid prezidențial anti-pesedist al anteriorului președinte anti-pesedist, Traian Băsescu.

Nu contează că aceste două partide în momentul de față sunt într-un armistițiu relativ pașnic și relativ funcțional, într-o precară coaliție la guvernare forțată de succesiunea de crize globale prin care am tot trecut în ultima perioadă: Covid, Ucraina, mai nou, cea economică (energie, prețuri). Ele sunt structural adversare politic, chiar inamice și vor rămâne și în continuare la fel, indiferent de temporarele încetări ale focului.

Aceste două partide adună în jurul lor ceva mai mult de jumătate dintre preferințele electorale ale românilor. Undeva în jur de 60%, câteodată chiar spre două treimi. Evident că fiecare partid în parte suferă variații electorale, când mai sus, când mai jos, de regulă în fază opusă unul celuilalt. Dar suma procentelor lor este mereu majoritară.

Aceste două partide reprezintă scheletul de rezistență al sistemului politic românesc, în jurul căruia se învârte gestionarea puterii. Cel puțin la nivel civil. Ele nu sunt doar structura de rezistență, ci și reprezentarea maturității politice.

În general, sunt populate cu politicieni de vârsta a doua sau a treia, care se coc încet în funcțiile politice și ajung să gestioneze puterea după o lungă carieră perseverentă. Ani și ani de ucenicie, de cărat serviete, de urmat cursus honorum. De învățat meserie în umbra celor de la putere cărora le vor lua locul, dar doar în urma unui proces îndelungat de tip schimb de generații.

Acest ritm lent instituțional reprezintă o limitare enervantă pentru unii politicieni și mai ales pentru unele segmente de public electoral. Îndeosebi pentru segmentele tinere, nerăbdătoare, care vor totul acum în ritm de videoclip MTV.

Nevoia de urgență politică dă astfel naștere unei alte perechi de partide. Niște partide fierbinți, adolescentine, care joacă un rol secund, de locotenent pe lângă perechea celor mature PSD / PNL.

În neîncetata tensiune ideologică status quo vs schimbare, conservatorism vs modernism, suveranism vs globalism, periferie vs centru, colonie vs imperiu, boieri vs Înalta Poartă, avem astfel două perechi de partide care acoperă peste 80% din votul cetățenilor României.

AUR și USR, partide fierbinți

Pe de o parte, o pereche matură, așezată, care are toate instrumentele să acceadă pe rând la putere (sau concomitent, cum se întâmplă zilele astea): PSD și PNL. Pe de altă parte, o pereche de adolescenți politici, locotenenții acestor două partide „adulte” care completează pe flancuri așezarea în teren, acoperirea electorală a țării. În momentul de față sunt AUR, în tabăra conservator-suveranistă și USR, în tabăra modernist-globalistă.

Chiar dacă sunt adversare politic, aceste două partide secunde au niște caracteristici bine definite și comune, la fel ca și perechea așezat-adultă PSD-PNL.

În primul rând, atât AUR cât și USR sunt partide intense, fierbinți. Temele folosite, vehemența care le colorează inevitabil orice acțiune politică, toate urlă cu tușă groasă „fierbințeala”. Asta pentru că sunt populate îndeosebi de politicieni mai tineri, la început de carieră.

Drept consecință recurg în activitatea lor politică îndeosebi la metode neortodoxe, below the line, de gherilă, de contestare și protest. Proteste, luminițe și lasere, manifestații sub formă de concert, tăvălit pe preșurile Parlamentului, invective și spume la gură. Tot tacâmul pe care nu-l găsești la cele două partide mari, adulte.

Nu în ultimul rând, AUR și USR sunt mult mai puțin pricepute să gestioneze puterea decât corespondentele lor adulte. Nu au exercițiu administrativ. Nu au experiență de conducere. Nu au avut nici răbdare, nici prilej să treacă printr-un proces de formare instituțională publică, prin vreun cursus honorum.

Nu știu mai ales să formalizeze puterea, adică să genereze legi la fel de bine precum partidele „adulte”. Legile reprezintă coagularea puterii în reguli, justificarea și legitimarea gestionării puterii. Nu știi să faci legi, de fapt nu știi să gestionezi puterea.

E drept că aceste partide adolescentine știu să conteste, să lupte politic. Chiar să și obțină puterea. Dar nu știu să o gestioneze. Recentele exemple ale primarilor USR din orașele mari ori ale participării partidului la guvernare alături de PNL ne-au demonstrat cu vârf și îndesat că adolescenții politici ai României habar n-au de exercițiul puterii.

Plutonul partidelor reziduale

Lor li se adaugă eternii unguri de la UDMR, o struțo-cămilă etnico-politică ce reprezintă un compromis geostrategic respectat cu sfințenie din 1990 încoace, pe principiul „dacă-i ordin, cu plăcere”. Nivelul acestui partid este stabil, undeva ușor peste 5%.

Peisajul este completat de către restul de 10%-15% din electorat care se îndreaptă spre partide reziduale. Ele reprezintă expresia nemulțumiților față de partidele mari, acei contestatari care doresc altceva, dar mai mereu își epuizează votul pentru că partidele mici nu reușesc să treacă pragul electoral de 5%.

Plutonul rezidualilor este cel puțin jumătate compus din foști președinți de partid care nu sunt mulțumiți că au fost trași pe dreapta de partidul mare și doresc să-și continue cariera politică de cele mai multe ori din ciudă, pentru a produce stricăciuni celor care i-au ejectat.

În această categorie au intrat pe vremuri Stolojan cu PLD, Geoană cu PSRO sau Meleșcanu cu APR. Mai recent îi avem pe Tăriceanu cu ALDE, pe Băsescu cu PMP, pe Ponta cu PRO România și mai recent următoarea tură de expulzați, iată-i pe Dragnea cu ApP, Orban cu FD și Dăncilă cu habar n-am cum îi zice partidului ei.

Fiecare fost președinte funcționează pe principiul „na, să vă intre apă-n cizme”. Crezând că au suficientă carismă încât să treacă partidul peste pragul de 5%, ei ignoră puterea imensă a brandului de partid mare. La fel cum pe vremuri, Florin Călinescu sau Teo Trandafir au ignorat puterea brandului de televiziune mare și și-au închipuit în marea lor aroganță că pot susține o televiziune mică doar prin puterea personală.

Ghinion, nu se poate. Nici Călinescu, nici Teo n-au făcut mare lucru în afara sistemului de televiziuni mari. La fel, nici unul dintre aceste partide de lider expirat nu are mari șanse să intre în Parlament.

Plutonul de partide reziduale este încheiat de tot soiul de partide exotice, minuscule, gen PER, PPU-SL și altele asemenea. Fiecare dintre ele se amăgește că poate însemna ceva punctual, că poate negocia ceva rezidual. Niște consilieri, niște descentralizate. Niște europarlamentari la schimb cu bunăvoința electorală a Antenei 3, în cazul partidului lui Voiculescu.

Fiecare dintre ele își închipuie prost. Ghinion again.

Deci structura e bine definită. Două partide mari, adulte, antagonice: PSD și PNL. Alte două partide secunde, locotenente, adolescente, care oglindesc antagonismul celor principale: AUR (drept satelit PSD) și USR (drept satelit PNL). UDMR, partid de fidelitate etnică. Și, la completare, partidele reziduale care nu intră în Parlament, jumătate dintre ele de lider expirat, jumătate exotice.

În următorul articol voi lua pe rând la analizat soarta, mărirea și decăderea principalelor patru partide din România: PSD, PNL, USR și AUR. Voi începe precum găina din mijlocul grămezii, cu USR.

De ce? Pentru că-mi sunt dragi. Tare dragi. Mama lor, îmi sunt așa de dragi…

Pe curând.