Adrian Năstase: România funcţionează ca o colonie dezorientată căreia i s-a stricat pilotul automat

Fostul premier Adrian Năstase a postat astăzi pe blogul său o analiză a politicii românești actuale, intitulată „Autarhia ca formă de stat”. Diagnosticul pe care Adrian Năstase îl pune României este enunțat, încă de la început, sec și fără menajamente: „România nu mai are lideri politici”. Pornind de la acest adevăr, Adrian Năstase își construiește analiza fără patimă, fără resentimente, cât se poate de obiectiv. În spatele cuvintelor se simte însă mâhnirea că partidele politice au devenit „niște cutii goale  care nu mai rezonează la cerinţele reale ale cetăţenilor”, că „România este asemenea unui automobil care se mişcă doar prin propria inerţie şi este condus doar cu frâna, fără motor”.

Vă prezentăm integral textul „Autarhia ca formă de stat”, semnat de Adrian Năstase

România nu mai are lideri politici. Are şefi de instituţii sau de partide şi administratori. Premierul Cioloş, spre exemplu, este definit ca tehnocrat, probabil specialist în management agricol. La guvern, el funcţionează însă ca administrator (în termeni agricoli, arendaş), nu ca lider politic. De aceea, acceptând formule populiste, el coboară în Vietnam dintr-un avion de linie turcesc, de aceea călătoreşte cu o echipă guvernamentală la clasa economic. Ce fel de imagine va proiecta în exterior? Evident, una umilă. Nu una de forţă, de autoritate, de lider. Necesară în apărarea şi negocierea intereselor noastre într-o lume tot mai conflictuală. Este grav şi faptul că noi nu mai participăm nici la negocierea problemelor regionale. Vecinii noştri îşi susţin interesele (politice, economice, energetice), se bat pentru ele în nouă etapă geostrategică – Bulgaria, Ungaria, Polonia, Turcia, Grecia, Ucraina. Nu suntem capabili să reacţionăm la mesaje, doctrine, poziţii adverse din vecinătatea noastră. Nu luăm în calcul, spre exemplu, intenţiile unora de a crea în zona noastră trei state mai mici în următorul deceniu.

Perspectivele pentru România par a fi sumbre. În Statele Unite devine aproape o certitudine victoria lui Trump (cred că va avea cel puţin un milion de voturi mai mult decât Hillary Clinton, ca urmare a spiralei tăcerii), iar acest lucru va avea consecinţe nu doar geopolitice asupra Europei, ci şi electorale, prin contagiunea populismului. Merkel ar putea recâştiga alegerile din Germania, dar steaua sa în Europa se stinge. În Franţa, socialiştii sunt prea divizaţi pentru a castiga un nou mandat. Sarkozy sau Le Pen sunt oricum orientaţi spre conciliatorism cu Rusia. România se apropie de situaţia din 1940, de izolare internaţională. Nu ştiu dacă chestiunea frontierelor va fi repusă în discuţie, dar se va putea apăra eficient România – în perspectiva anului 2018! – dacă se va pune problema regionalizării/federalizării, agreate – se pare – deopotrivă de SUA lui Trump, Rusia şi Germania, ca soluţie la o „problemă etnică” revigorată de la Budapesta?

Poate că astfel de scenarii se vor dovedi doar forme de intoxicare dar mai are România think tankuri capabile să participe la războaiele de gherilă politică şi conceptuală? În ultimul timp, am început să regret Asociaţia de drept internaţional şi relaţii internaţionale (ADIRI), finanţată şi sprijinită, înainte de 1989, de MAE, asociaţie care avea o activitate extrem de bogată. Acum, finanţarea ONG-urilor este făcută în România aproape exclusiv de Fundaţia Soros. Pentru obiective discutabile.

Regimul politic, în ţară, nu mai îndeplineşte condiţiile pentru a fi denumit unul autentic democratic. Este unul hibrid, deoarece „accontability” şi „responsability” nu funcţionează nici în interiorul autorităţilor/puterilor în stat, nici între acestea. Nu este nici o „democraţie controlată” după model rusesc, deoarece la Kremlin există un autentic centru de comandă politică a ţării. Dată fiind abandonarea făţişă a ethos-ului suveranist, prima dată atât de pregnant de la sfârşitul regimului Gheorghiu-Dej, şi interiorizarea în rândul establishment-ului cu putere de decizie a unuia de tip „neo-fanariot”, România este asemenea unui automobil care se mişcă doar prin propria inerţie şi este condus doar cu frâna, fără motor. Urmează, inevitabil, o decelerare tot mai mare, până la oprire (colaps).

Partidele politice au devenit „cutii goale” care nu mai rezonează la cerinţele reale ale cetăţenilor. PSD, spre exemplu, ezită să-şi afirme identitatea social-democrată, inclusiv în chestiunile esenţiale ale egalităţii şi justiţiei sociale (PIB-ul României creşte dar şi mai rapid creşte inegalitatea socială). La nivelul partidelor, preocuparea esenţială a conducerii pare a fi să cumpere timp, în speranţa cumpărării libertăţii.

Ideea creării unui partid cu mesaj suveranist şi mai puternic egalitar este corectă, însă aşa cum arată proiectul PRU, el este necredibil, în opinia mea, şi lipsit de şanse să coaguleze un electorat stabil. Inclusiv din cauza modalităţii de racolare a unor membri oportunişti. Acest proiect trebuia pornit de UNPR încă de acum un an, eventual cu un leadership „proaspăt”.

Din păcate, România funcţionează acum ca o colonie dezorientată căreia i s-a stricat pilotul automat, în condiţiile în care nu se ştie încă cine va căștiga alegerile în SUA sau ce se va întâmpla în lunile viitoare la Bruxelles. În condiţiile în care nu înţelegem că geografia este la fel de importantă ca şi istoria.

Capitalul intern este măcinat în procese. Birocraţia administrativă şi procedurile judecătoreşti sufocă orice încercare de a lansa mici iniţiative private. După domeniul bancar, cel al IT-ului, cel al construcţiilor, şi domeniul asigurărilor este acaparat de firmele străine, cu ajutorul ASF-ului. Contribuţia industriei la PIB a devenit nesemnificativă. Creşterea economică se bazează pe consum. Lucrurile acestea nu pot dura. Nu mai există firme româneşti capabile să participe la licitaţii internaţionale, nici măcar în Africa. Imaginea unor instituţii, altădată larg acceptate, este afectată de campanii de presă – BNR, BOR, poliţie, armată, (unele) servicii de informaţii.

Spălatul rufelor a început să arunce stropi murdari şi asupra unor lideri politici străini. Nu vor avea consecinţe aceste lucruri asupra imaginii externe a României? Sau asupra stării psihologice a românilor? Eu cred că da.

România se auto-izolează tot mai mult, într-un prezent caracterizat de haos, ură, răzbunări, măcinarea valorilor sale şi a liderilor săi – atâţi câţi au fost – iar Preşedintele devine conducătorul unei forme noi de stat – AUTARHIA POLITICĂ -, privind, cu detaşare, descreşterea statului. Şi, ca să folosesc un proverb chinezesc, „Zuo shan guan hu dou” (el stă pe munte sus şi priveşte în vale tigrii luptându-se). Din păcate, din ce în ce mai des, tigrii devin tigri de carton iar miza luptei lor nu mai are legătură cu ce se întâmplă în jur…