Al cui ziceaţi că e Brâncuşi?

Pentru cei care încă nu s-au convins că uitarea (convenabilă) e singura boală de pe urma căreia societatea românească a avut cel mai mult de suferit, las aici un time-line al „dosarului aniversar” Brâncuși din ultimii ani:

-2016, aniversarea a 140 de ani, episodul „Brâncuși e al meu”: „Suntem săraci, dar cu această operă e «acum sau niciodată!»” (Dacian Cioloș, Premierul României).

-2020, aniversarea a 144 de ani: Brâncuși, domnul sculptor, în versiune main-stream.
„-Ați văzut vreodată, cu ochii dumneavoastră, aţi văzut vreo operă de artă Brâncuşi?
– Ministrul Culturii: Nu!
Costi Rogozanu: Am înţeles. Deci, ce-i spuneţi lui Klaus Iohannis: domnule preşedinte, mai aşezaţi-vă sau nu vă mai aşezaţi la „Masa Tăcerii”?
– Ministrul Culturii: Domnule preşedinte, aşezaţi-vă de câte ori aveţi ocazia la „Masa Tăcerii” pentru că asta e cea mai bună reclamă pentru a atrage turişti către opera lui Brâncuşi!
– Marinela Mititelu: Şi tinerilor, ce le spuneţi, să facă ce face preşedintele când ajung acolo?
– Ministrul: Păi, nu poate să facă toată lumea tot ce face Preşedintele!”

-2020, aniversarea a 144 de ani: Guvernul nu a plătit o asigurare de 2.000 de euro pentru expunerea Cumințeniei Pământului.

-2021, aniversarea a 145 de ani: Brâncuși și „drăcoaicele” din Primărie. Ministrul Culturii: „Restituirea banilor către populație (din campania de subscripție publică „Brâncuși e al meu”) s-a încheiat. 60% din sumă am dat înapoi, 40% rămâne la bugetul de stat”.

• Falimentul politicii externe. Președinția României plătește 3,4 milioane de dolari unei firme de lobby pentru „aprofundarea relației cu SUA”
• În numele Annei Sava, această fată deșteaptă…
• Florin Jianu: Antreprenorii români „sufocați de taxe și impozite” vor scăderea impozitării pe forța de muncă, reducerea impozitului pe dividende, reducerea TVA
• Ministrul Culturii, Demeter Andras Istvan, a demisionat
• Air China ar putea lansa ruta Beijing – Otopeni

Ne-am cumințit de tot. Am uitat până și de eșecul dosarului de înscriere a ansamblului de la Târgu Jiu, pe care am fost nevoit să îl retrag după ce a primit o evaluare dezastruoasă de la ICOMOS, și care a ratat intrarea în Patrimoniul UNESCO.

Nu pentru că nu ar fi meritat, ci pentru că autorii aplicației n-au găsit ceva mai bun de scris în dosarul cu pricina, în dreptul argumentării caracterului de corespondență al acestuia cu alte monumente omologate deja în patrimoniul UNESCO, decât că e un proiect similar Operei din Sydney, omologat din 2007.

La vremea aceea, Raportul ICOMOS a consemnat că Statul Român „a inferat fără să demonstreze care este scopul înscrierii ansamblului în patrimoniul umanității”, lipsind cu desăvârșire expunerea comparativă a ansamblului față de alte proprietăți similare integrate în patrimoniul UNESCO.

E de înțeles, suntem o nație speculativă, nu una demonstrativă. Scriem în consecință.

Inscripția a ratat și susținerea simbolismului și a elementelor de spiritualitate reflectate de ansamblul de la Târgu Jiu, autorii dosarului sugerând că, din perspectiva acestor două criterii, proiectul este similar celui din Stonehenge sau Ansamblului Memorial pentru Pace de la Hiroshima, din Japonia.

O logică de fier stă în spatele asocierii acestor expresii monumentale, fără îndoială. Catastrofa e ceea ce leagă felul în care a fost scris acest dosar de speța Hiroshima.

Sunt multe greșelile din acest dosar: aprecierea părtinitoare doar a unor componente, absența tratării echitabile a elementelor de patrimoniu tangibil și intangibil, sofisme și erori strecurate în tehnica argumentativă.

Una peste alta, episodul ”UNESCO” ne spune, franc, un lucru, de fapt este un mesaj fără echivoc: ”Dacă voi nu înțelegeți semnificația operei lui Brâncuși, rolul lui în cultura voastră, relația operei cu spațiul cultural european trecut și actual, ce așteptați de la noi? Să vă spunem noi lucrurile astea?”

Poate că folclorul dezvoltat în jurul ansamblului ne-ar fi ajutat să ne susținem cauza mai bine: campaniile electorale duse de la Masa Tăcerii (de văzut dacă sunt mai condamnabile decât graffiti-urile de pe Poarta Sărutului) urmată de o infinită inacțiune și nepricepere, ori de un abandon ocazional al cauzei, care duce la prăbușiri de tipul casei de la Hobița, ar fi spus mai multe despre memorialul Brâncuși în versiunea autohtonă.

Despre soarta dosarului pentru înscrierea ansamblului de la Târgu Jiu în patrimoniul UNESCO nimeni nu mai știe nimic. De ce? După cum spuneam și într-o scrisoare deschisă, din 2016, o întrebare deloc retorică a rămas valabilă până astăzi, pentru guvernanții de culori aliate:

„Dacă vă interesa subiectul, de ce nu ați continuat să faceți ceea ce rămăsese de făcut pentru completarea dosarului de înscriere a ansamblului de la Târgu Jiu în Patrimoniul Cultural Mondial al UNESCO? M-aș fi așteptat la o campanie mediatică la fel de intensă pentru promovarea lui Brâncuși, artistul, nu a lui Brâncuși, agentul de imagine pentru premier și guvern.”

Au vrut unii să și repatrieze osemintele lui Brâncuși. Însă chiar și așa, tot ne-ar fi lipsit ceva ce nicio repatriere nu poate să ne ofere: eleganța și vizionarismul lui Brâncuși, care ne sunt străine cu desăvârșire.

La noi, sărbătorile au alte datini: protestăm confiscarea lui Brâncuşi de către francezi, dar uităm că ceva din felul în care ne comportăm acum a făcut imposibilă viață pentru Brâncuși și atunci: ocazionalismul, oportunismul și dublul standard.

Dacă Brâncuși e scump, să fie al lor. Cu oseminte cu tot. Dacă e geniu, e al nostru, și ne vom bate până la ultima Cumințenie pentru el.

Celebrăm „fatidic”: oamenii noștri sunt fie sfinți, fie marginali, iar dacă alegem să îi glorificăm, o facem doar ca să ne martirizăm pe noi înșine: suntem „săraci”, „neștiutori”, dezavantajați.

Tăiem panglici și rostim speech-uri mai mult sau mai puțin asemănătoare, căci bătălia în postări și “#” face sărbătoarea mai puternică. Adevărul e că îl celebrăm pe Brâncuși în același fel în care celebrăm Ziua Culturii.

Ne agităm o dată pe an și apoi se așterne o tăcere incomensurabilă cu privire la subiect până anul următor, când sună gongul pentru fracuri, ceremonii și vernisaje.

Drama e că Brâncuși e al tău e doar un mit. La cum ne comportăm, Brâncuși e al nimănui. A plecat dintre noi și dacă s-ar întoarce ne-ar găsi, vorba lui, mai săraci decât ne-a lăsat. Și tot mai prostiți, acum de o dreapta care ne oferă un tablou în care Cultura nu se va mai descurca decât cu voluntari.

În rest, problema românească e cât de îmbrăcată trebuie să fie o statuie, nu ce fonduri există pentru ea.

Ne pricepem la frumos, ideologii şi calitatea vieţii, suntem naţionalişti dacă e ceva de revendicat, dadaişti când nu ne împăcăm cu coerenţa şi consecvenţa faptelor, suprarealişti o dată la patru ani când promitem, vorba Premierului Cîţu, un buget în programul electoral dar oferim altceva când ajungem la guvernare, şi futurişti când ne place viteza rupând-o la goană dacă cineva ne trage la răspundere mai mult decât este cazul. În tot acest avangardism, Brâncuşi a fost, pe rând, în buzunarul nostru, pe Facebook, la primărie; n-a ajuns însă în patrimoniul României şi nici al UNESCO.

De ziua lui, românii altruişti să îşi ia banii înapoi, sărăcia să ne fie consolare şi ignoranţa, mângâiere.

Al cui ziceaţi că e Brâncuşi?